Sahara Occidentală, ultima colonie din Africa şi ţara nimănui
Atât consiliul de securitate al ONU cât şi adunarea generală au condamnat ocupaţia marocană a Saharei Occidentale, dar Marocul refuză să îşi retragă trupele pe care le-a trimis acolo acum mai bine de 40 de ani.
In cursa pentru împărţirea Africii, Sahara Occidentală a revenit Spaniei, care a părăsit teritoriul abia în 1975. Între timp, Maroc şi Mauritania emiteau pretenţii asupra Saharei, Mauritania chiar înainte de a fi decolonizată. Ambele ţări vecine îşi justificau pretenţiile susţinând că înainte de colonizare şi pătrunderea forţelor armate spaniole, regiunea s-ar fi aflat sub stăpânirea acestora. Totodată, mişcarea separatistă Polisario a declarat independenţa Saharei. În acelaşi an 1975, tribunalul internaţional de la Haga a respins revendicările teritoriale ale Marocului şi Mauritaniei, în pofida legăturilor istorice cu regiunea. Mauritania a cedat, dar Marocul a continuat să menţină trupe de ocupaţie.
Chiar dacă atât tribunalul cât şi ONU au solicitat organizarea unui referendum cu privire la soarta Saharei, guvernul marocan a ignorat cu desăvârşire cererea. Mai mult, a fost organizat un Marş Verde, cu 300.000 de oameni, care să pună presiune pe Spania să cedeze suveranitatea. Spania a abandonat lupta, dar juridic vorbind, situaţia este ceva mai complicată:prin acordul de la Madrid care transfera responsabilităţile Spaniei într-o administraţie temporară tripartită nu s-a transferat însă şi suveranitatea. Cu alte cuvinte, juridic vorbind, Spania continuă să stăpânească teritoriul în continuare neautonom. Pe lângă Marocul care controlează 80% din teritoriu, s-a autoproclamat Republica Democrată Arabă Sahrawi, recunoscută de 46 de ţări, majoritatea din Africa şi America Latină, dar nu şi e ONU sau Liga Arabă. Pe de altă parte, nimeni nu recunoaşte formal anexarea.
Iniţial, frontul Polisario a dus un război coordonat de la baza militară stabilită în sudul ţării, dar acesta s-a transformat în curând în război de gherilă, mai eficace împotriva armatelor marocane. Frontul şi-a mutat ulterior sediul în Algeria. Ţări cu guverne de stânga precum Algeria, Libia, Coreea de Nord, Cuba sau Iugoslavia susţineau frontul Polisario. Marocul primea în schimb sprijin de la aliaţii Franţa şi SUA. Aşadar, pe continentul african încă o dată un conflict local s-a transformat în parte a războiului rece, cum s-a întâmplat şi cu Angola.
După o serie de confruntări cu gherila, ceea ce a provocat multe pagube, Marocul a ales să se concentreze pe părţile cele mai importante din punct de vedere strategic. Zona aflată sub dominaţie cuprinde cele mai importante oraşe şi cele mai preţioase resurse piscicole şi de fosfor, adică jumătatea vestică, spre coastă. Resursele naturale finanţau de altfel şi ocupaţia militară. Marocanii au construit ziduri în jurul acestei zone, au montat sârmă ghimpată şi amplasat mine. Cu trecerea anilor, zidurile şi sârma au fost mutate de câteva ori, iar teritoriul s-a mărit. Drept consecinţă au avut loc proteste de amploare şi atacuri ale miliţiilor Polisario dar şi ale populaţiei civile. Astăzi, ţara este împărţită în 2 de un zid lung de nu mai puţin de 2200 de km. şi una din cele mai mari întinderi cu mine de teren din lume.
La finele anilor 80 au început negocierile, cu sprijinul specialiştilor din ONU. În 1991 părţile combatante au căzut de acord asupra unui tratat de încetare a focului şi s-a decis organizarea unui referendum în 1992 la care să se voteze sau nu independenţa Saharei. Forţele de pace ONU, MINURSO, trebuiau să vegheze asupra respectării tratatului de pace şi să se asigure de realizarea referendumului.
După 1991 nu au mai avut loc confruntări militare între frontul Polisario şi armata marocană, cu toate acestea localnicii nu au avut niciodată parte de un referendum. Marocul a fost acuzat că l-a întârziat intenţionat pentru că noii colonişti marocani nu aveau drept de vot. Alte negocieri au avut loc în 1997 când a fost semnat acordul de la Houston, dar nici de data asta nu a fost dus la bun sfârşit un referedum din pricina unor probleme cu identificarea votanţilor. În anii 2000, secretarul general al ONU James Baker a venit cu alte idei, prima privind împărţirea teritoriului între Polisario şi Maroc, a doua oferind un guvern autonom sub suveranitate marocană, o perioadă de tranziţie de 5 ani în care să se realizeze referendumul la care să participe şi cetăţenii marocani. Planurile au eşuat şi de această dată.
Cu alte cuvinte, conflictul pare că a îngheţat. Populaţia băştinaşă din Sahara Occidentală, sahrawi, a avut mult de suferit în acest conflict. 160.000 de persoane locuiesc în continuare în tabere de refugiaţi în Algeria, într-o zonă socotită de fapt nelocuibilă. Situaţia s-a înrăutăţit în ultimii ani, din cauza reducerii ajutoarelor umanitare, iar frustrările din rândul refugiaţilor şi în general din rândul populaţiei sahrawi au crescut.
În toamna lui 2010 tensiunile dintre autorităţile guvernamentale şi localnici s-au acutizat:12.000 de sahrawi au ridicat în semn de protest o tabără provizorie în Gdeim Izik, lângă capitala El Aaiun a teritoriului ocupat. Oamenii s-au revoltat pentru că se considerau victime ale opresiunii. După ce protestul a continuat vreme de o lună, poliţia marocană a intervenit cu elicoptere şi tunuri cu apă pentru a dispersa mulţimea şi a obliga protestatarii să părăsească regiunea. S-a ajuns inevitabil şi la ciocniri cu forţele de ordine, cu victime de ambele părţi. În zilele care au urmat au avut loc demonstraţii vaste chiar în capitală. Manifestanţii au aruncat cu pietre în poliţie, au incendiat maşini şi clădiri, inclusiv o staţie de televiziune. Autorităţile marocane au acuzat Algeria că susţinea financiar grupul de la Gdeim Izik şi presa spaniolă că dezinformează. Jurnaliştilor străini li s-a interzis apoi accesul în ţară. Între februarie şi mai 2011 s-au organizat alte demonstraţii, ca o reacţie la cele întâmplate la Gdeim Izik, iar protestele s-au înmulţit în toate marile oraşe. Probabil s-au inspirat şi din primăvara arabă care s-a desfăşurat în mai multe state africane din nord.
Instabilitatea şi activităţile teroriste din zonă precum şi criza economică au înrăutăţit situaţia refugiaţilor. De asemenea, autorităţile marocane au interzis prezenţa în zona de ocupaţie a organizaţiilor care susţin dreptul la autodeterminare. Polisario şi activiştii caută acum alte căi pentru a convinge Marocul să revină la masa negocierilor, apelând la curţile de justiţie europene. Una din rezoluţii de pildă anulează tarifele preferentiale pentru Maroc dacă bunurile provin din Sahara, iar unele ţări precum Norvegia amendează vasele care operează în apele teritoriale ale sahrawi. Pe masa Comisiei Europene sosesc constant rapoarte privind drepturile omului, care vorbesc despre abuzurile forţelor de ordine. De asemenea, este necesar ca misiunea ONU să primească mandat şi pentru intervenţia în această chestiune a drepturilor omului.
Surse:Globalis.se;BBC, Uppsala Conflict Database, Independent.co.uk
