Autor 1678 vizualizări


Până la mijlocul secolului al XIX-lea, când au început primele lucrări de dotare a orașului cu rețele de canalizare, Dâmbovița a fost principala sursă de alimentare cu apă a bucureștenilor, de unde și versurile cântecului „Dâmboviță, apă dulce/ Cin’ te bea, nu se mai duce”.

Apa Dâmboviței nu era însă atât de „dulce”, cum frumos scrie vienezul Eric Winterhalder, curgând adesea noroioasă și murdară, bucureștenii folosind-o nu numai pentru băut sau treburile gospodărești, cât și pentru scăldat sau adăpatul animalelor, scrie Casa Filipescu Cesianu, pe pagina de Facebook a muzeului. 

„Cu cât te apropiai de Dâmbovița, cu atât se înmulțeau căsuțele cu balcoane, cu podoabe ce le da o înfățișare maurescă. Și apoi Dâmbovița... da atunci privirii scene de o voiciune să transporte pe un pictor ori pe un poet. Lumea se îmbulzea amestecată în același noroi, copiii umblau prin ea strigând veseli, țigănuși goi se vârau până în gât, sacagiii își băgau caii, intrând și ei în apă până peste genunchi, spre a-și umple sacalele. Și unde era mocirla mai adâncă se vedeau mișcându-se niște forme, corpuri cenușii, pleșuve pe jumătate ca niște spinări de hipopotam, capete numeroase cu coarne groase și aduse spre ceafă, boturi negre ce luceau la soare: erau bivolii...”

Sacagiii, numiți și „apari” sau „distribuitori de apă”, au făcut parte din viața orașului începând cu secolul al XVII-lea, când aproape toți bucureștenii întrebuințau apă adusă de aceștia, contra cost, cu sacalele din Dâmbovița. Sacagiii puteau fi văzuți de dimineață până seara umblând pe ulițele și străzile orașului, însoțiți de un biet cal costeliv ce ducea agale butoiul mare de apă așezat pe două roți.

„Din zorii zilei, bucureștenii cari nu cunoșteau încă binefacerile apei curente la domiciliu erau treziți de strigătul: «Ap, ap, apaoor!» al sacagiului, care venea cu butoiul cu apă la domiciliu. Apa pe care erau siliți să o bea bucureștenii nu era din cele mai potabile. Sacagiii o aduceau din Dâmbovița, de la Ciurel și alte locuri, unde gârla era relativ mai curată. Apa era păstrată în butoaie și i se punea piatră acră să se curețe”. „Cine voia apă de fântână o lua de la Filaret, din fântâna Cantacuzino. (...) Erau pe atunci sacagii speciali cari vindeau apă de fântână. Sacalele de apă purtau ca semn distinctiv un pai de papură.”

În ceea ce privește prețul cu care apa era vândută, „Orânduiala sacagiilor” din 12 august 1842 prevedea că „slobod este fieștecare a se neguțători cu vânzarea apei în Capitală cu prețul ce se va putea învoi cu doritorii, lăsând acest preț a-l hotărî concurența”. Despre acest lucru, într-un articol al revistei „Realitatea Ilustrată” din vara anului 1930 întâlnim detalii referitoare la faptul că „apa de la pompă,” adică de la un fel de „rezervor de apă sălcie, care curgea prin tuburi de tinichea ruginită, în sacalele formate dintr-un butoi obișnuit, pe două roate mari”, se vindea cu cinci parale două donițe, lucru ce a atras nemulțumirea clienților ce voiau să dea o singură para pe o doniță de apă.

„Sacagiul făcea speculă, vindea în oraș numai 2 donițe cu 5 parale. Din cauza aceasta avea dese certuri cu cetățenii, care au luptat mult ca să aibă de la primărie ca donița să se vândă cu o para – adică 5 donițe, în loc de 2, pentru 5 parale... A fost o bătălie eroică, între clienți și sacagii... Era chiar să demisioneze un primar pe această chestiune... adică pentru o para!”

Pe lângă vânzarea apei, printre sarcinile sacagiilor se afla și aceea de a ajuta la stingerea incendiilor, fiind prezenți la locul izbucnirii focului cu sacalele pline cu apă, așa cum găsim amintit și în relatările istoricului George Potra despre hanurile bucureștene, incendiile în aceste locuri declanșându-se adesea cu ușurință.

„La 30 ianuarie 1871 un incendiu a izbucnit în Hanul cu Tei care ar fi putut distruge clădirea și mărfurile de valoare din prăvăliile lui. Datorită însă zelului cu care au activat pompierii, sacagiii de serviciu în acea noapte, și organele de poliție, focul a putut fi stins fără prea multă pagubă. Drept mulțumire, neguțătorii din acest han (Costache Panaiot, Theodor Athanasiu, Anghel Nedelcovici, A. Zahariadis și Nicolae Christu) au trimis Ministerului de Interne suma de 140 galbeni spre a fi distribuită pompierilor și sacagiilor care au activat în acea noapte.”

Un alt rol important al sacagiilor era reprezentat de udatul străzilor, despre care contractul încheiat de corporația sacagiilor din Capitală cu Sfatul orășenesc, cu privire la udatul Podului Mogoșoaiei și Șoselei Kiseleff în perioada 26 aprilie – 15 septembrie 1853, amintește următoarele:

„Ne îndatorăm a uda partea străzii Mogoșoaiei de la palatul vechi înainte în sus, șoseaua Kiseleff, până la proprietatea d-lui logofăt Arghiropol, precum și ulița ce merge din a Mogoșoaiei cu începutul din dreptul localului cancelariei d-lui consul al Rusiei spre casele răposatului Vilara, până la proprietatea d-lui logofăt Dimitrie Fălcoianu; udatul va fi în toate zilele, o dată pe zi, în afară de zilele cu ploaie”.


Sacagiul din imagine, surprins de Szathmári în curtea unui han, pozează impunător, privind spre aparat, mulțumit poate sufletește de bunăvoința fotografului de a-i duce povestea mai departe

Sâmbăta, sacagiii împărțeau apă de pomană celor nevoiași, din milostenia rudelor celor răposați.


Sacagiul din imagine, surprins de Szathmári în curtea unui han, pozează impunător, privind spre aparat, mulțumit poate sufletește de bunăvoința fotografului de a-i duce povestea mai departe (sursa foto: Emanuel Bădescu, „Bucureștii în imagini în vremea lui Carol I”, Volumul I, Editura Cadmos, București, 2007)


„Pe vremea aceea mai era obiceiul ca la sorocul parastaselor să se împartă apă celor lipsiți. În scopul acesta oamenii plăteau sacagiului prețul apei, puneau o lumânare aprinsă pe fundul donicioarei de la gura de sus a butoiului și-l trimitea apoi prin mahala, să împartă apa pe la curțile săracilor cari alergau cu câte o doniță, la strigătul sacagiului «Are aop’!... Apă de pomană, aaop’!» (...) Fiecarea primea cucernic și spunea «Bodaproste, Dumnezeul să-l ierte!...»”.

Cu toate că numărul sacagiilor continua să crească, devenind indispensabili bucureștenilor, starea precară a sacalelor și murdăria apei au constituit timp îndelungat una dintre cele mai dezbătute probleme ale aprovizionării cu apă din Dâmbovița.

„Să nu uităm că starea necurată a sacalelor nu este indiferentă pentru sănătate. O parte a apei rămâne întotdeauna în saca, nu se scurge niciodată, ci stagnează într-însa, fiindcă orificiul nu se află întotdeauna la marginea inferioară a sacalei”.

De asemenea, se obișnuia adăpatul animalelor din aceeași găleată sau doniță din care oamenii beau apă. În acest sens, primarul Vintilă Brătianu a emis o ordonanță ce impunea „să se prevadă gura găleților și donițelor cu o cruce de fier, ca astfel să nu se mai poată pe viitor adăpa animale direct din ele...”. Tot conform acestei ordonanțe, sacagiilor le era interzis „a atârna sau fixa pe sacale cârpe murdare, cizme sau haine care poate infecta apa din ele”.

Sacagiii au putut fi întâlniți pe străzile Capitalei până aproape de jumătatea secolului XX, apoi, tot mai puțin prezenți în viața bucureștenilor, au rămas uitați de timp, lăsând în urmă imaginea pitorească a sacalei de apă așezată pe două roți și trasă agale de un cal costeliv. O vreme bucureștenii le-au dus probabil dorul...

Bibliografie:

„Furnica”, 14 august 1908;
„Gazeta Municipală”, 25 ianuarie 1942;
„Ilustrațiunea Română”, 9 noiembrie 1938;
„Realitatea Ilustrată”, 21 august 1930;
Constantin Moisil, „Bucureștii vechi. Schiță istorică și urbanistică”, Societatea Istorico-Arheologică „Bucureștii Vechi”, București, 1932;
Florian Georgescu, Alexandru Cebuc, Petre Daiche, „Probleme edilitare bucureștene. Alimentarea cu apă. Canalizarea Dâmboviței. Asanarea lacurilor în nordul Capitalei”, Muzeul de Istorie a orașului București, București, 1966;
George Costescu, „Bucureștii Vechiului Regat”, Editura Capitel, București, 2005;
George Potra, „Istoricul hanurilor bucureștene”, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1985;  
Nicolae Ciachir, „Unele aspecte privind orașul București în timpul Războiuli Crimeii (1853-1856)”, în „Materiale de Istorie și Muzeografie”, Muzeul de Istorie a orașului București, București, 1965;
Petre Daiche, Ana Brne, „Aspecte ale dezvoltării edilitar-urbanistice ale Capitalei între cele două războiae mondiale”, în „Materiale de Istorie și Muzeografie”, Muzeul de Istorie a orașului București, București, 1964;  
Victor Bilciurescu, „București și bucureșteni de ieri și de azi”, Editura „Universul”, București, 1945.