Autor 13708 vizualizări


Goții ar fi avut șanse mai bune să devină părinții Europei, dar soarta a vrut ca aceasta să se nască din regatul regelui franc Clovis I. Datorită pactului încheiat cu Biserica.

Povestea cu potirul de la Soissons se numără printre cele mai mari mituri din istoria Frantei. În timpul unei campanii din anul 486 se spune că un războinic franc ar fi intrat în posesia unui vas exuberant care ar fi aparținut episcopului de Reims. Regele, deși păgân, i l-ar fi cerut, dar soldatul mânios a spart potirul. După un an regele îl recunoaște pe soldat la o inspecție a trupelor și îl mustră din pricina stării proaste a armelor sale. Îi aruncă sabia și când acesta se apleacă după ea, Clovis îl decapitează.

Legenda, pe care ne-o relatează episcopul Grigore din Tours în analele sale, reflectă problemele fundamentale cu care se confrunta Gallia la finele antichității:jafurile, contactele dintre crestini și păgâni, relațiile dintre episcopi și liderii păgâni, ierarhia din armata barbară, în special statutul regelui. Este demn de menționat faptul că acest personaj la loc de cinste în istoria Franței, este privit dintr-un unghi diferit în istoriografia germană, unde abia în 2011 a apărut o biografie cuprinzătoare a acestuia (semnată de Matthias Blecher, univ. din Bonn).

Clovis avea imaginea unui lider foarte activ, tacticos, isteț, sau dimpotrivă, a unui barbar violent care întruchipa teza, o vreme destul de înrădăcinată, cum că Europa s-a născut doar grație spiritului combativ și violenței. Un spirit care și-a găsit un trup in micul rege franc, care prin crime și bătălii a izbutit să pună bazele primei mri structuri statale europene;un protagonist a cărui moștenire politică a constituit nucleele statelor centrale europene, Germania și Franța, state care au urmat diecțiile Bisericii Catolice medievale.

Becher descire cariera protagonistului drept un amestec de ambiții personale și întâmplări fericite, care însă în condițiile structurilor din Gallia antichității târzii și-au găsit posibilități de dezvoltare. Clovis era fiul unui anume Childeric, care la rândul său se trăgea din neamul lui Merovech, de unde vine și numele dinastiei:merovingiană. Childeric a decedat în 481 și a fost îngropat la Tournai împreună cu toate comorile sale.

Aurul, în jur de 80 de kg., împreună cu obiecte din metale prețioase, a fost descoperit de altfle în secolul al XVII-lea. Înainte ca tezaurul să fie furat și topit în 1831, nimeni altul decât Napoelon a ales de aici albina metalică drept simbol de putere și continuitate, ca o contrapondere la adresa liniei Bourbonilor.

Clovis devine rege la Tournai la frageda vârstă de 15 ani. Își dezvoltă de mic simțul supraviețuirii și gustul puterii, câștigând respectul și loialitatea celorlalți, ceea ce i-a permis să îndrăznească a-și urma visul de a crea ceva măret. Poate că l-a ajutat în acest sens si imaginea tatălui și rangului sau, care fusese administrator și comandant militar în provincia romană Belgica II.

În 486, când Clovis avea deja 20 de ani, acesta pornește pe urmele ultimului guvernator roman din Gallia, Syagrius, care se înstăpânise practic asupra regiunii de la nor de Loara. Clovis îl învinge și își extinde aria de influentă până departe în vest. Se apropia de alamani și de diverse triburi de franci, care și-au pierdut viețile ori în luptă, ori asasinați, unii chiar de mâna regelui însuși. La finele domniei sale unificase părți mari din Franța de astăzi, zona Benelux precum și Germania de vest.

Faptul că din această acumulare de pământuri Carol cel Mare a putut 300 de ani mai târziu să ridice un imperiu sub sceptrul dinastiei carolingiene nu se explică doar prin brutalitatea predecesorului său. Și creatorii celorlalte regate germanice, Theoderic sau Geiserich, erau la fel de duri în politica de cucerire. Dar în vreme ce aceștia si-au consolidat stăpânirile chiar în interiorul Imperiului Roman, Clovis provenea dintr-un trib care deja se stabilise de sute de ani în Gallia, provincie periferică a Imperiului și intr-un fel de prisos.

Pentru că el a fost cel care a inițiat Legea Salică, multă vreme a fost considerat membru al marelui trib al francilor salieni, idee la care s-a renunțat. Mai existau și alte grupuri de populație în zonă, care venind dinspre Rin, s-au perindat pe aici începând cu secolul al III-lea;de la jefuitori la mercenari în armata romană.

În anul 500 termenul de salic nici nu mai desemna o realitate etnică, ci un amestec de populații. Poate că salienii, ca parte din populația francă, nici măcar nu au existat, sau în cel mai bun caz au dispărut până în secolul al V-lea. În orice caz, francii deveniseră băștinași, care spre deosebire de ostrogoți, vizigoți sau vandali, nu prea erau priviți drept invadatori de către autoritățile romane. Elitele Galliei au găsit întotdeauna metode eficiente de a conlucra cu vizitatorii, lucru care era de altfel necesar. Statistic, probabil că nu se aflau aici mai mult de 150.000 de franci, populația romană numărând mai mult de 1 milion de suflete.

Dacă am mai putea deduce din izvoarele precare încă o trăsătură avantajoasă a liderului franc, în afară de brutalitatea specifică vremii, aceasta ar fi intuiția sa politică extraordinară. Lui îi era clar că dacă își dorește o stăpânire durabilă, va trebui să renunțe a se mai purta ca un rege păgân și va trebui să recurgă la compromisul cu Biserica. Dar care dintre numeroasele credințe să o adopte?

Goții și vandalii trecuseră la arianism. Predicatorul din Alexandria transmisese învățătura despre inegalitatea de substanță dintre Iisus și Dumnezeu-Tatăl, ceea ce i-a adus stigma de eretic. În mod sigur Clovis a cochetat cu ideea adoptării arianismului, pentru a-și întări legăturile cu celelalte regate germanice. Faptul că nu a pus-o în practică este o dovadă a priceperii sale politice.

Asta pentru că prin orientarea sa către credinta creștină oficială, Clovis izbutește totodată să încheie un pact cu aristocrația romană, care incă stăpânea părți mari din regiune, precum și orașele. Marii proprietari recunoscuseră statutul instituției bisericești, care oferea și ea beneficii și posibilități de carieră.

Este posibil ca decizia lui Clovis să fi fost influențată și de soția sa, Chrodechild, o prințesă burgundă, dar mai degrabă pragmatismul politic a fost hotărâtor. În timpul unei lupte împotriva alamanilor care nu ducea către un deznodământ foarte bun, Clovis îi scrie episcopului de Tours despre faptul că se va încrede complet dacă Dumnezeu îl va scoate din ghearele dușmanilor. Detaliul amintește de povestea convertirii lui Constanin în 312, când tot așa, pus în fața unei situații dificeile, liderul recunoaște puterea divinității creștine. Învățătura creștină devenise în scurt timp religie oficială, ceea ce nu l-a împiedicat pe Constantin să-și ucidă familia și să își elimine orice adversar. Se pare că și Clovis a aplicat cu succes aceeași metodă.

Potrivit tradiției, acesta a fost botezat de Crăciun, în anul 496, în catedrala din Reims de către episcopul Remigius. În jur de 1000 de războinici i-au urmat. Un act care, simbolic, reprezintă actul de naștere al Frantei crestine medievale. Adoptarea noii credinte nu are consecinte politice doar în interiorul regatului său. Clovis ajunge în conflict cu vecinii săi goți din sud, care se foloseau de arianism ca strategie de menținere a identitătii, aplicată uneori brutal împotriva romanilor.

În plus, multe episcopate care aparțineau regatului său se aflau la sud de Loara, în sfera de influență a vizigoților din Touslouse, ceea ce inevitabil ducea la conflicte. Clovis rezolvă problema în stilu-i caracteristic, declarând razboi goților și cucerindu-le capitala. Vizigoții se retrag după Pirinei.

Clovis va afla abia cu putină vreme înainte de moartea sa ce a însemnat de fapt botezul său. În 508 sosește la el o delegație a împăratului din răsărit, Anastasius I, care se întrevede cu regele la mormântul Sf. Martin din Tours. Grigore din Tours ne relatează că lui Clovis I se recunoaște calitatea consulară, primind totodată purpura și diadema, ceea ce îl tranformă pe cel care era odinioară doar un mic rege de periferie într-un partener recunoscut al celui mai important om din interiorul granițelor fostului mare imperiu roman.

O chestiune pe care o vor afla în curând și celelalte regate germanice. În timpul lui Iustinian incepe campania de recucerire a zonei Mării Mediterane. Mai intâi dispar din peisaj vandalii, apoi ostrogoții și o bună parte din vizigoți. Doar de Gallia nu se mai preocupa nimeni de la Constantinopol.

Norocul a ținut și el cu francii. În vreme ce regatul ostrogot a suferit și din cauza absenței prinților cu sânge regal, pe franci nu îi interesa cine va aduce pe lume umătorii lideri. Acest lucru a cauzat desigur multe lupte pentru putere, dar regatul s-a menținut în picioare până la apariția carolingienilor, care l-au prefacut într-o structură și mai glorioasă.

Posterioritatea a amplificat mult aura eroică a lui Clovis, care devine atât un sfânt popular, cât și un mijloc de legitimare pentru regii Franței, dată fiind legătura sa strânsă cu Biserica. Unii istorici îl consideră încă fondatorul Franței, iar la atâta glorie nu este de mirare că în unele cercuri germane acordarea consulatului onorific a fost echivalată cu prima încoronare a unui împărat german…

sursa:Die Welt