Autor 9946 vizualizări


Rusia în care se naște viitorul țar Petru cel Mare, în 1672, și al cărei conducător va deveni 10 ani mai târziu, era o țară înapoiată, săracă și slab populată. Avea puține orașe, iar acelea erau oricum subdezvoltate;nu avea o industrie adevărată, iar viața economică se baza în principal pe o agricultură ineficientă. Deși era o țară vastă, majoritatea zonelor regiunilor rusești erau încă slab dezvoltate și populate, iar singura legătură geografică directă cu Occidentul era portul Arhanghelsk (înghețat jumătate din an). În plus, în acel moment, Rusia era încă despărțită de apele Balticii de posesiunile suedeze din Finlanda, Ingria, Estonia și Livonia, iar în sud, până la Marea Neagră, se aflau teritoriile otomane.

Cu toate acestea, Rusia nu era totuși complet străină de evoluțiile occidentale. Încă din a doua jumătate a secolului al XV-lea, soldați, doctori și muncitori din mai multe state occidentale lucrau în Rusia, iar ideile și tehnicile vestice își făceau încet loc. În secolul al XVII-lea, acest proces era deja mult mai accelerat, dar Rusia tot era departe de a se putea numi un stat modern sau chiar european. O izola nu doar distanța geografică față de lumea modernă, ci și evoluția istorică, mândria națională aproape arogantă și, mai ales, diferențele religioase. Biserica ortodoxă rusă, cea mai bogată și influentă instituție din stat, moștenise de la Bizanț un sentiment al superiorității față de lumea creștină occidentală (catolică) și se opunea cu vehemență influențelor străine. De aceea, pentru observatorii din Vest, rușii păreau mai degrabă un popor asiatic trăind într-un regim autocratic asemănător celor orientale și nu statelor absolutiste din Europa.

Educația primită de Petru de la mama sa (tatăl său moare în 1676) nu a fost diferită de ceea ce se obișnuia în familiile nobiliare rusești. Era concentrată pe aritmetică și citire elementară, accentul căzând mai degrabă pe cunoașterea liturgiei și a textelor religioase;limbile străine lipseau cu desăvârșire. Pe de o parte, tânărul țarevici nu a fost niciodată pasionat de lumea cărților;pe de altă parte, a arătat o înclinație naturală către domeniul tehnic și militar. Încă din adolescență a început să se joace cu organizarea de regimente, efectuarea de manevre și asedii etc., începând să se gândească și la construcția unei forțe navale, din care va deriva ulterior unul din principalele sale țeluri de politică externă.

După primii ani ai domniei sale,   în care țara a fost practic administrată de către consilieri, Petru preia frâiele administrației în 1695, la vârsta de 23 de ani. Prima decizie importantă a fost de a ataca fortul otoman de la Azov, cheia către controlul Donului. Scopul inițiativei era de a arăta puterilor occidentale aflate atunci în conflict cu otomanii (Austria, Polonia și Veneția) că Rusia este capabilă de a juca un rol important în acest război. Prima ofensivă a eșuat, însă în iulie 1696, țarul rus (asistat de inginerii germani trimiși de împăratu Leopold) a reușit să cucerească Azov-ul. Cu toate acestea, dorința lui Petru de a i se acorda un rol în războiul anti-otoman nu s-a concretizat:austriecii, venețienii și polonezii doreau să încheie rapid o pace cu turcii (Carlowitz, 1699), iar Rusia s-a găsit, din nou, izolată.

Reforme de inspirație occidentală, implantate într-o societate încă nepregătită pentru schimbare

În acea perioadă, la sfârșitul secolului XVII, Petru I a întreprins o lungă călătorie în Europa occidentală. Călătoria prin Anglia, Țările de Jos și spațiul german a fost inspirată de două motive. Mai întâi, Petru era interesat de dobândirea unor cunoștințe avansate în tehnologia modernă, cu precădere în industria construcției de nave și nagivație. Din acest punct de vedere, călătoria a avut succes, țarul negociind angajarea unui număr foarte mare de specialiști străini (marinari, artileriști, constructori de nave, matematicieni, ingineri, medici, muncitori etc.), a căror contribuție la dezvoltarea Rusiei va fi esențială. Cel de-al doilea obiectiv al călătoriei a eșuat:țarul urmărea formarea unei noi coailiții antiotomane, însă la momentul respectiv inamicii Imperiului otoman erau mai interesați în menținerea păcii.

Programul de reforme pentru care Petru a rămas cunoscut în istoria Rusiei este inițiat încă din 1698. Lucrurile se vor schimba însă cu greu, căci inovațiile de inspirație occidentală sunt introduse fără un plan bine pus la punct. În plus, cel puțin pentru început, ele cad sub umbra conflictului cu Suedia, izbucnit în anul 1700. Cele mai importante reforme din această perioadă – și cu efecte importante inclusiv pe termen scurt – au fost reorganizarea armatei și crearea forței navale, esențiale pentru transformarea Rusiei în putere europeană.  Ambele reforme au necesitat schimbări importante la nivelul administrației, dar și la nivel social și, într-o bună măsură, psihologice, căci societatea rusă, profund tradițională, nu era pregătită pentru ele. Tentative de modernizare a armatei existaseră și în trecut, însă lipas de ofițeri bine pregătiți își spunea încă cuvântul. În reforma armatei, vechiul interes al țarului pentru problemele tehnice și militare și-a spus cuvântul, el având un rol important în crearea de noi regimente și în organizarea învățământului militar. Un rol și mai important l-a avut însă în construcția flotei rusești. Interesat personal de dezvoltarea forței navale, Petru s-a concentrat atât pe dezvoltarea propriu-zisă a flotei, cât și pe cucerirea teritoriilor cu ieșire la mare de care avea nevoie (de unde nevoia de expansiune către Marea Neagră și Baltică).

Această dezvoltare militară nu putea avea loc fără o dezvoltare în paralel a vieții economice. Nu putem spune că dezvoltarea economiei a fost doar rezultatul implicării Rusiei în Marele Război Nordic, însă este clar că nevoile militare au dictat dezvoltarea producției de arme, praf de pușcă, uniforme, lemn pentru nave etc., toate acestea ducând la dezvoltarea industrială a țării. În acești ani în Rusia apar primele fabrici moderne de arme, textile, praf de pușcă, hârtie ș.a. Cu toate acestea, în ansamblu politicile economice ale lui Petru I au fost, din multe puncte de vedere, fără succes, și asta datorită modului haotic și dezorganizat în care au fost adoptate.

Citește și Bătălia de la Poltava, sau cum a devenit Rusia o Mare Putere

În paralel cu reformele economice și militare, în Rusia era nevoie și de reforme la nivel administrativ. Structura statului era încă de esență feudală și nepotrivită pentru a conduce în mod eficient noul tip de stat. De aceea, în timpul domniei sale, Petru I a încercat să reconstruiască sistemul administrativ prin desființarea sau reorganizarea instituțiilor. Principiul de bază al tuturor reformelor administrative era centralizarea statului și întârirea instituțiilor centrale. Nu e de mirare, așadar, că cea mai puternică opoziție a venit din partea Bisericii. Biserica ortodoxă s-a opus nu numai reformelor administrative care îi răpeau din putere, ci și introducerii culturii occidentale. Astfel, chiar dacă țarul a fost, grație educației primite din copilărie, un om profund religios, ca lider de stat el a privit Biserica drept inamic, și s-a opus conservatorismului profund ce caracteriza ortodoxismul rus.

Deși importante, reformele lui Petru cel Mare au câștigat sprijinul unui număr nesemnificativ de oameni (dintre tinerii ruși „occidentalizați”), ele fiind impuse împotriva voinței majorității populației. Ostilitatea rușilor față de reformele lui Petru era, în principal, cauzată de lipsa de educație a populației dominate de conservatorismul religios, dar și de faptul că, pentru rusul de rând, introducerea acestor reforme nu a însemnat decât taxe mai mari (fără de care dezvoltarea armatei și forței navale nu ar fi fost posibilă).

Ce concluzii se pot trage, în ansamblu, despre domnia lui Petru cel Mare și importanța reformelor sale pentru statul rus? Că el a jucat un rol esențial în istoria Rusiei și în transformarea Rusiei în mare putere este de netăgăduit. Însă țelurile care au dictat politica Țarului – creșterea puterii militare, dezvoltarea economiei, extinderea către mare – erau dictate de însăși istoria și poziția geografică a Rusiei, ele nefiind meritul direct al lui Petru. Poate chiar mai importantă decât programul de reforme a fost implicarea Rusiei în Marele Război Nordic. Succesul obținut de Petru cel Mare împotriva Suediei, în bătălia de la Poltava, a fost primul pas în cucerirea teriitoriilor de la Marea Baltică (ce va transforma Rusia în putere navală) și, mai mult, a dus la creșterea statutului Rusiei în ochii țărilor occidentale și nordice, care realizează că, de acum înainte, vor avea mai multe motive să se teamă de noua putere europeană decât de imperiul în declin al Suediei.