Rusia lui Alexandru II și timpul reformelor
Dintre toate puterile europene, Rusia a făcut cele mai puține concesii spiritului liberal care a caracterizat Europa în secolul al XIX-lea. Până în anul 1906, țarul a fost un monarh autoritar care putea guverna fără consimțământul miniștrilor săi, responsabili doar în fața sa, nu și în fața unei adunări legislative. Eforturile depuse în vederea unor reforme constituționale au fost întotdeauna deturnate de opoziția încrâncenată a elementelor conservatoare din rândul birocrației și a clasei proprietarilor de pământ. Supraviețuirea regimului din Rusia a depins, în cele din urmă, de inerția politică a țăranilor care formau majoritatea populației;și cum în lumea satului ideile politice moderne au pătruns extrem de greu, țarul a continuat să fie, până la abdicarea sa din 1917 un lider ales de Dumnezeu, a cărui domnie le era benefică (în ciuda dezavantajelor evidente ale regimului).
Între minoritatea educată și masele analfabete exista o falie socio-culturală imensă. Poziția acestei elite părea invincibilă și de neatins, atât de mare era puterea și prestigiul ei. În realitate însă, ea se afla pe marginea prăpastiei. Un stat al extremelor, în Rusia lipsea o clasă de mijloc puternică;cel mai puternic grup social intermediar, intelighenția, care conducea mișcările de opoziție, nu a reușit să strângă suficient de mulți suporteri astfel încât să oblige guvernul la reformă. Și, atunci când a făcut-o, era prea târziu, căci venise vremea revoluționarilor.
Lunga luptă între autocrația rusă și inamicii săi interni începe după venirea la tron a lui Alexandru II
Domnia lui Alexandru II (1855-1881) a început favorabil, cu inaugurarea unui vast program de reforme sociale, culturale și administrative;s-a încheiat tragic, cu un război neprofitabil și un val de violențe revoluționare în urma căreia însuși Țarul avea să fie asasinat. În parte, acest sfârșit dramatic poate fi atribuit propriilor inconsecvențe ale lui Alexandru;Țarul a fost un reformator mai degrabă forțat de circumstanțe, nu din convingere. Bine intenționat, dar fără voință, el a cedat prea repede presiunilor venite din partea grupurilor reacționare – mici, dar foarte influente – care nu doreau să renunțe la privilegiile lor. Apoi, după insurecția poloneză din 1863 și tentativa de asasinat din 1866, el a devenit încă și mai reticent în a-și asuma riscuri, iar reformele, deși nu au fost suspendate în totalitate, au fost introduse cu multe modificări și întârzieri. Astfel, Țarul a pierdut încrederea populației, de care se bucurase inițial, iar noul naționalism la care a apelat pentru a-și recâștiga susținătorii s-a dovedit a fi un element prea greu de controlat.
Emanciparea șerbilor:o reformă necesară, dar prost implementată, decide soarta Rusiei
După Războiul din Crimeea a devenit clar că Rusia nu va putea progresa – sau măcar să-și păstreze statutul de mare putere – dacă nu își eliberează cei 22 milioane de șerbi încă dependenți total de proprietarii de pământuri, ca pe vremea Evului Mediu. Edictele de emancipare din februarie 1861 au fost, așadar, o piatră de hotar în istoria Rusiei:șerbia era, în final, abolită. Reforma avea însă un defect din naștere:ea a fost motivată mai degrabă de interesele de stat, nu de grija statului pentru bunăstarea țăranilor.
Reforma a fost rezultatul unui compromis între un grup de birocrați relativ progresiști, care doreau ca țăranii eliberați să-și poată plăti în continuare datoriile către stat, și elementele reacționare ale micii nobilimi proprietare de pământ, care a încercat să obțină prețuri cât mai mari pentru răscumpărarea libertății. Ca atare, condițiile emancipării au fost, în ansamblu, nesatisfăcătoare, iar situația țărănimii nu s-a îmbunățit considerabil. Mai mult decât atât, condițiile oneroase în care s-a făcut emanciparea a intensificat criza cauzată de creșterea populației rurale (de la 50 milioane în 1860 la 82 milioane în 1897), creștere neînsoțită și de un progres al productivității agricole sau al oportunităților alternative de muncă.
Citește și Emanciparea șerbilor ruși:eliberare sau trădare?
Nici mica nobilime nu o ducea prea bine:era o clasă aflată în declin, afectată economic de intrarea grânelor americane pe piața europeană, și afectată politic de rezistența sa la schimbare. Rusia era prinsă, astfel, într-un cerc vicios:sărăcia rurală frâna dezvoltarea industrială prin limitarea pieței domestice;lipsa industriei prevenea absorbția surplusului populației rurale, principala cauză a sărăciei. În ciuda eforturilor energice depuse de guvern, progresul industrial din primele decenii de după emanciparea țăranilor rămâne nesemnificativ, mai ales în comparație cu cel din țările occidentale. Principalul centru minier și metalurgic era încă cel din Urali, cunoscut pentru tehnica învechită utilizată, iar numărul muncitorilor din industrie nu ajungea nici la jumătate de milion.
Cel mai promițător progres din sfera economică era ambițiosul program de construcție a căilor ferate, esențial pentru o țară atât de vastă precum Rusia. Dacă în 1861, țara avea doar 1600km de cale ferată, în 20 de ani mai târziu se ajunsese la 20.000km, iar căile ferate făceau acum legătura între zonele agricole și porturile de la Marea Baltică și Marea Neagră. Însă prețul plătit pentru acest progres a fost foarte mare și împovărător pentru stat.
Cu toate acestea, reformele – chiar și ele incomplete – au contribuit la răspândirea unui anumit respect pentru lege și demnitate individuală într-un stat în care, în mod tradițional, dreptatea aparținea celui puternic. S-a putut reduce astfel o parte din tensiunile sociale. Însă, chiar dacă aceste reforme au fost mai vaste și mai cuprinzătoare decât oricare alte reforme de la Petru I încoace, ele au lăsat structura birocratică rigidă intactă.
În deceniile de la sfârșitul secolului al XIX-lea, Rusia a rămas, așadar, o țară a contrastelor, în care cei responsabili de politicile economice identificau adeseori interesele naționale cu interesele elitei privilegiate, în timp ce 80% din populație trăia în sărăcie. Astfel, până în 1881, anul asasinării Țarului, speranțele că „marile reforme” ale lui Alexandru II vor duce la progresele considerabile și propseritate generală se stinseseră deja.
