Rondul de noapte și enigmele sale

Autor 5489 vizualizări


Rondul de noapte al lui Rembrandt este, ca și Mona Lisa lui Leonardo, una dintre cele mai populare picturi ale culturii occidentale. De fapt, tabloul acesta este doar unul dintre cele șase portrete de grup solicitate, de la diverși artiști, de către soldații Breslei Archebuzierilor Amsterdamului (numită Kloveniers, emblema breslei fiind un afet de tun – „kloven” – și o gheară – „klauw” – în olandeză) pentru a decora noul lor sediu, Doelen.

Erau șase companii în Kloveniers, dintre care Rembrandt trebuia să picteze doar una. Celelalte cinci tablouri au fost pictate de Jacob Backer, Nicolaes Eliasz, Joachim von Sandrart, Bartholomeus van der Helst și Govert Flink. Un al șaptelea tablou, care trebuia să îi prezinte pe conducătorii breslei, a fost pictat tot de Flinck, un fost ucenic al lui Rembrandt, dar care era socotit atunci un artist mai la modă. Toate aceste tablouri se mai păstrează și astăzi.

Miracolul artistic olandez explicat de alte trei miracole

Tabloul lui Rembrandt a fost cunoscut inițial sub denumirea Compania căpitanului Frans Banning Cocq și a locotenentului Willem van Ruytenburgh. Este cu siguranță cea mai importantă operă a lui Rembrandt Harmenszoon van Rijn (1606- 1669), artist care este socotit astăzi ca fiind cel mai mare pictor olandez din toate timpurile. Terminată în 1642, această pânză magnifică, este însă înconjurată de numeroase controverse. Despre toate acestea vom afla în continuare. În secolul al XVII-lea, o ciudată „epidemie de pictură” atinge o țară întreagă.


Țara cu pricina este Olanda, numită așa după cea mai importantă dintre provinciile Țărilor de Jos. Într-un timp foarte scurt numărul picturilor și desenelor de aici a crescut uluitor de repede, multe dintre ele fiind de o calitate excepțională, iar numele unor artiști au devenit tot mai familiare publicului și colecționarilor. Care este explicația unei asemenea stări? Motivele sunt mai multe. De fapt, miracolul artistic olandez poate fi explicat prin alte trei „miracole”. Iată-le:

1. Miracolul politico-militar. În 1642, Olanda tocmai se pregătea să iasă victorioasă în războiul ei cu Imperiul spaniol, numit de istorici „de 80 de ani” (1568-1648). În acea vreme nu se folosea încă expresia „război de independență”, iar secesiunea față de o monarhie era ceva de neconceput. Prima fază a conflictului (1568-1609) poate fi considerată ca fiind, de fapt, „Războiul de independență olandez” (sau Revoluția olandeză). A doua fază (1621-1648) a avut ca obiectiv central obținerea oficială a recunoașterii independenței Provinciilor Unite, deja stabilită de facto. Această fază a coincis cu ascensiunea Olandei ca putere politică importantă și cu primii pași în construirea imperiului ei colonial. Lupta fusese profund inegală, ceva de genul confruntării dintre David și Goliat. Dar olandezii (atunci un popor de circa 1,5 milioane de oameni, cu femei și copii cu tot), nu doar că obținuseră victoria, dar aceasta a fost atât de categorică încât Spania nu și-a mai revenit niciodată după această lovitură. Victoria a generat mândrie și o uriașă energie printre olandezi, care nu putea să se potolească odată cu încheierea păcii.

2. Miracolul economic. Victoria politico-militară a adus după ea un avânt economic așa de neașteptat, încât nimeni nu știa ce să facă cu atâta bogăție dobândită atât de repede. În secolul al XVII-lea, Olanda a devenit cea mai mare putere comercială și maritimă a Europei. La mijlocul secolului al XVII-lea, olandezii dețineau aproape jumătate din navele comerciale din lume. Deveniseră ’’cărăușii mărilor’’, transportând mărfuri în întreaga lume.

3. Miracolul religios. Țara era calvinistă. Deci, artiștii nu beneficiază de comenzi din partea bisericii, ca în țările catolice. Să ne amintim că în Țările de Jos a existat chiar o mișcare… iconoclastă. Totul a început în august 1566, când o mulțime de oameni a luat cu asalt biserica din Hondschoote, în Flandra (astăzi în nordul Franței), distrugând toate icoanele găsite. S-a ajuns la o masivă mișcare calvinistă de asaltare a bisericilor pentru distrugerea statuilor și imaginilor sfinților catolici, pe tot cuprinsul Țărilor de Jos. Aceste mișcări poartă denumirea de beeldenstorm. Conform calviniștilor, aceste statui ar fi reprezentat venerarea idolilor. Nimeni nu a oprit vandalismul acestora. Ei au înlăturat toate aceste imagini, considerând că drumul spre Dumnezeu nu trebuie obstrucționat cu obiecte de artă. Subiectele religioase au fost tot mai slab reprezentate artistic. În schimb, burghezii înstăriți ai orașelor olandeze comandau numeroase portrete și peisaje. Tocmai această pătură a patricienilor, care s-a îmbogățit în urma comerțului și a finanțelor, reprezintă principala clientelă a lui Rembrandt.

Cine a fost Rembrandt?

Fiul al unui morar și al unei fete de brutar, Rembrandt s-a născut la 15 iulie 1606 în Leiden. Și-a descoperit de timpuriu pasiunea pentru pictură și deși înscris de părinți la Universitatea din Leiden, a început să ia lecții de pictură în Amsterdam, cu renumitul Pieter Lastman. Acesta l-a pregătit în stilul baroc timpuriu și l-a apropiat de pictura lui Caravaggio. În 1625, Rembrandt a deschis, împreună cu prietenul său Jan Lieven, un atelier de pictură în Leiden, și a început să se facă cunoscut. După câțiva ani s-a mutat la Amsterdam, unde era recunoscut mai ales ca pictor de portrete. Primul portret de grup l-a pictat un an mai târziu, și anume Lecția de anatomie a doctorului Tulp” (foto jos).


Nenumăratele autoportrete (pictate între 1639 și 1656) au reflectat momentele de fericire și deziluzie din fiecare perioadă a vieții și a carierei sale. În viața privată nu a avut prea mult noroc, pierzându-și soțiile și copiii. În 1634, s-a căsătorit cu Saskia. Dar în 1642, aceasta moare după ce i-a dăruit soțului ei patru copii, dintre care unul singur, Titus, supraviețuiește (el însuși va muri cu un an înaintea tatălui său, în 1668). Nici din punct de vedere financiar nu a dus-o mai bine. Din 1642, a început să-și piardă din reputație. Atunci, ca sursă de inspirație pentru lucrările sale, a început să cumpere numeroase picturi și mai ales gravuri, încât din pictor s-a transformat în colecționar. A fost declarat falit în 1656.

Specialitatea artistică olandeză: portretul de grup

Subiectul tabloului Rondul de noapte era unul comun. Desigur, nu pentru toată lumea, ci doar în cazul Olandei. Căci „specialitatea” picturii olandeze din secolele XVI-XVII este portretul de grup tradițional. În țară existau numeroase corporații civice sau profesionale – de consilieri orășenești, medici, pompieri etc. Acestea comandau picturi, deoarece prin expunerea lor în locuințe sau sedii voiau să imortalizeze activitatea pe care o desfășurau.

Fiecare membru al grupului plătea o parte din onorariu, dar avea pretenția de a fi reprezentat cât mai pompos cu putință. Primul artist olandez care execută astfel de portrete este Frans Hals. Dar modelele lui sunt dispuse static, în linie sau semicerc. De fapt, în acest caz nu era vorba de portrete de grup, ci doar de… un grup de portrete individuale. La Rembrandt, există însă o dispunere piramidală a acestora.

Deci, Rondul de noapte este doar un tablou dintr-un număr de portrete impresionante ale secolului al XVII-lea care înfățișau societăți tradiționale, bresle și companii militare. Tabloul era însă radical diferit de alte portrete ale gărzilor civile expuse până atunci. În culmea forței și prestigiului, Rembrandt a respins similitudinea rigidă a pozei în favoarea unui desen animat în care portretistica este subordonată compoziției.

Aceste miliții erau în epocă grupuri de bărbați, cu antrenament militar sau cel puțin pricepuți în mânuirea armelor, care păzeau orașul sau interveneau când aveau loc tulburări sociale. Astăzi, în Amsterdam, se găsesc peste 50 de tablouri, realizate între 1529-1656, care prezintă diferite companii ale Gărzii civice. Ele sunt o mărturie ale importanței avute de aceste companii, în perioada conflictului cu Imperiul spaniol. După 1648, instituția Gărzii civice va decădea treptat.

Subiectul tabloului

Scena îl înfățișează pe căpitanul Cocq (în centru) comandând locotenentului Willem van Ruytenburgh (în auriu palid), ambii înconjurați de 16 dintre oamenii lor, să înainteze cu compania. Cei înfățișați în astfel de portrete îl plăteau pe artist în funcție de importanța lor în cadru. Scutul așezat deasupra porții poartă numele celor 18 personaje ale lucrării, cei care i-au plătit artistului tabloul. Se cunosc numele tuturor celor din pictură, dar identificarea lor este destul de greu de făcut.

În total, erau 120 de oameni în compania căpitanului Cocq, dar în tablou apar doar cei 18 care au plătit, câte 100 de guldeni fiecare (o sumă apreciabilă pentru vremurile acelea). Celelalte personaje sunt figuranți și au fost adăugate de Rembrandt pentru a da mai multa forță și profunzime compoziției. Însă, în loc să-i grupeze în jurul unei mese de banchet, cum se făcea de obicei, personajele lui Rembrandt sunt pe cale să se reunească într-un grup ordonat, pentru a porni în patrulare.

Grupul apare din umbra unei porți întunecate. Regula era ca paznicii să se întâlnească la ore precise în Kloveniersdoelen, locul unde se antrenau. Chiar dacă ar fi fost de așteptat ca artistul sa se rezume la temă, pentru a nu trezi sensibilitățile ofițerilor, Rembrandt sa decis să încerce o compoziție ambițioasă. Personajele par că se mișcă și vorbesc. Tehnic, este o adevărată capodoperă, așa cum se poate vedea, spre exemplu, la mâna căpitanului, care pare să iasă din tablou. Compoziția originală, cu încă trei personaje în partea stângă și o bandă îngustă de-a lungul celorlalte trei laturi, a fost tăiată în 1715 pentru a se potrivi unui nou loc de amplasare.

Personajele principale ale tabloului

Personajul principal este Frans Banning Cocq (1605-1655). Era fiul unui imigrant german provenit din Bremen, de meserie farmacist. Tatăl său s-a căsătorit cu o fată din familia Banning, care avea o oarecare reputație în Amsterdam, astfel că fiul acestora, Frans, a adoptat și numele de familie al mamei. În 1630, Frans s-a căsătorit cu Maria Overlander, unica fiică a lui Volckert Overlander, negustor, proprietar de corăbii și fondator al celebrei Companii a Indiilor de Est și de câteva ori primar al orașului.

Când Volckert a murit, Banning Cocq a moștenit proprietățile lui și tilul de Lord de Purmerland. În 1646 și 1650 a fost chiar primar al Amsterdamului. Cocq a murit la 50 de ani. De fapt, a fi căpitan al unei companii de milițieni era ultimul pas înainte de a deveni primar al orașului. Cariera lui Cocq ilustrează oportunitățile oferite unui străin, într-un oraș extrem de dinamic, de o muncă asiduă, de o căsătorie avantajoasă și de noroc.

Și un alt fapt interesant. Din cei șase căpitani ai companiilor din Kloveniers, patru au devenit primari ai Amsterdamului! În 1642, orașul era o mare metropolă. Avea circa 150.000 de locuitori. În ultimii 50 de ani cunoscuse o uriașă expansiune economică și urbanistică, devenind, practic, cel mai important oraș al lumii acelei vremi.

Celălalt personaj central este locotenentul Willem van Ruytenburgh, lord de Vlaerding. Era fiul unui bogat negustor de mirodenii. În tablou este îmbrăcat într-un splendid costum auriu, are mustață și părul lung. Ține în mâna stângă o sabie și o lance. Pe gulerul cămășii lui există o inscripție discretă: „Gijsb.” Și asta pentru că pușcașii olandezi se considerau „descendenți” ai faimosului personaj Gijsbreght van Aemstel, eroul unei piese de teatru, din 1637, a lui Joost van den Vondel (1587-1679).


Willem von Ruytenburg și un personaj enigmatic

Personajele pot fi recunoscute ușor și după armele sau gesturile lor. Astfel, căpitanul are în mâna stângă un baston, locotenentul are o lance, stegarul o flamură, sergenții au halebarde. De altfel, ordinea rangurilor era: căpitan, locotenent, stegar, sergenți și milițienii obișnuiți. Se pot distinge trei tipuri de soldați. În centru este grupul mușchetarilor, în dreapta sunt lăncierii iar în stînga milițienii propriu-ziși.

Dintre personajele importante ale tabloului mai poate fi recunoscut stegarul. Numele lui este Jan Corneliuszoon Visscher, care era imediat în rang, după căpitan și locotenent. Are pe cap o pălărie maro, poartă pantaloni negri și o cămășă neagră cu guler alb. Ține în mâna dreaptă un steag cu dungi albastre și galbene care este steagul Amsterdamului.

Se mai distinge un sergent, Rombout Kemp, care se află în dreapta tabloului, dând indicații unui milițian. Kemp era un mic negustor de haine. Aici, el este cel ce conduce grupul lăncierilor. Se recunoște ușor, având mâna întinsă. Cel din dreptul mâinii sale este, probabil, Jacob Dircksen de Roy. În stânga tabloului, personajul ce se identifică prin coiful său frumos ornamentat, este Reijner Engelen. Era un bogat negustor de haine. Este prezentat cum așteaptă ordine de la superiorii săi.

Ceilalți 12 sunt: Barent Harmansen, Jan Adriaensen Keyser, Elbert Willemsen, Jan Clasen Leydeckers, Jan Ockersen, Jan Pietersen Bronchorst, Harman Iacobsen Wormskerck, Jan Vander Heede, Walich Schellingwou, Jan Brugman, Claes van Cruysbergen, Paulus Schoonhoven. Numele lor au fost adăugate mai târziu, probabil în 1650, milițienii temându- se că numele lor s-ar putea pierde cu timpul.

Se mai observă un soldat cu cască neagră care își curăță arma, un altul, îmbrăcat în roșu, care își încarcă pușca. Acesta din urmă este copiat de Rembrabdt după un tablou, cu o temă similară, al lui Jan Tengnagel. Felul în care mâna dreaptă ține patul muschetei este însă greșit și nici un mușchetar bine antrenat nu ar fi făcut așa. Există de fapt mai multe greșeli „militare” în tablou, dar în final, ele nu mai contează. În realizarea tabloului, Rembrandt a fost influențat de un manual de instrucție militară al lui Jacques de Gheyn, apărut în 1617.

Figuranții

Folosirea figuranților nu era ceva neobișnuit în pictura vremii. În multe tablouri erau introduși figuranți. Problema acestui tablou era însă că unii figuranți au locuri mai bine plasate decât subiecții compoziției. Se poate observa un toboșar cu o tobă imensă. S-ar putea crede că acesta este unul dintre membrii companiei, dar nu este așa. Cel din imagine este, probabil, bătrânelul de 52 de ani, Jacob Jorisz, care era plătit să facă pe toboșarul companiei.

Înainte de mutilarea tabloului, poziția toboșarului era chiar mai semnificativă. În fața lui se află un câine care latră. Băiatul care aleargă spre dreapta, în spatele lui Banning Cocq, este tot un figurant. „Figurantul” cel mai straniu este însă o fată cu o găină albă moartă atârnându-i de mijloc, care, de asemenea, cară un pistol. Este și cel mai enigmatic dintre toate personajele tabloului. S-au făcut mai multe supoziții despre această fată.

Unii critici de artă susțin că Rembrandt intenționa să o prezinte ca pe o „zeiță a victoriei”. Alții susțin că fata este Saskia, soția artistului, care, în acele zile se afla pe patul de moarte (va muri la puțin timp după terminarea tabloului). Cei mai numeroși susțin însă că fata cu găina este… un simbol al breslei, o mascotă, căci gheara găinii era o emblemă a breslei, iar găina moartă ar desemna înfrângerea dușmanilor. Fata, cu rochia de satin galbenă, atrage atât de mult atenția, încât foarte greu se poate observa că în spatele ei se mai află o altă fată. Nu se cunoaște semnificația acestui fapt.

Rondul de zi devine de… noapte

Calitatea tabloului a surprins și încântat în epocă, unul dintre foștii elevi ai maestrului, Samuel van Hoogstraten, scriind despre el o prezentare elogioasă, care sublinia faptul că pentru Rembrandt compoziția și unitatea se dovedeau mai importante decât portretele individuale. Dar van Hoogstraten avea și o critica de făcut, afirmând că Rembrandt trebuia să pună în tablou mai multă… lumină.

De fapt, numele de „Rondul de noapte” a fost dat tabloului abia din secolul al XVIII-lea, când deja, datorită trecerii timpului, culorile pierduseră mult din luminozitate. Interpretarea cea mai comodă era că este o scenă nocturnă. Prin analiza cu raze Roentgen, realizată în 1975, s-a dovedit că lacul, menit să protejeze opera ce înfățișează o acțiune care se desfășoară la lumina unei după-amieze târzii, se închide cu trecerea timpului, producând iluzia unei scene nocturne. Tabloul a avut o poveste plină de evenimente.

Inițial, compoziția era de dimensiuni sensibil mai mari, dar când a fost mutată la primăria din Piața Dam, în 1715, din motive de spațiu, pânza a fost tăiată pe toate laturile. Se pare că lucrarea originală avea patru metri pe cinci. Nu a fost și ultima dată când lucrarea a fost mutată. În secolul al XIX-lea a fost expusă la Trippenhuis („casa familiei Trip”), care din 1885 a devenit Rijksmuseum.

De altfel, Rondul de noapte este mândria acestui muzeu, piesa ei cea mai importantă. În timpul celui de-al doilea război mondial opera a fost rulată și pusă într-un depozit. Capodopera aceasta a fost vandalizată de trei ori: în 1913 (când a fost tăiată cu un cuțit de către un marinar pe nume Sigrist, nemulțumit de faptul că devenise… șomer), în 1975 (de către un nebun care a tăiat și el pictura) și în 1999 (de către un alt dezaxat care a aruncat cu acid asupra picturii). A fost restaurată, de fiecare dată, cu multă migală.

Există și un Cod al lui Rembrandt?

Rondul de noapte a lui Rembrandt a uluit cercetătorii timp de secole, datorită abundenței de indicii ascunse și mesaje codate. Regizorul Peter Greenaway susține în filmul sau „Nightwatching” că pictorul a utilizat acest tablou pentru a da în vileag o conspirație criminală împotriva celor din clasa conducătoare a Amsterdamului. Potrivit filmului, Rembrandt a descoperit că cel care era locotenentul miliției a fost ucis și că subalternii și colegii săi au aranjat ca asasinatul să pară un simplu accident din timpul unor exerciții de trageri. De altfel, lângă pălăria lui van Ruytenburgh se vede o muschetă scăpărând pentru o fracțiune de secundă.

De asemenea, susține Greenaway, tabloul conține mesaje ascunse și ironizează milițienii, insinuând că locotenentul era... gay (a se vedea locul unde cade umbra mâinii stângi a lui Banning Cocq!), iar altul afemeiat, probabil Kemp. Prezența din tablou a tinerei femei a uimit dintotdeauna istoricii de artă, însă același Greenaway o identifică pe aceasta ca fiind vecina lui Rembrandt și fiică ilegitimă a lui Rombout Kemp, unul dintre cei care apar în pictură. Aceasta fusese obligată să lucreze într-un bordel, iar faptul că a fost inclusă în tablou dorește a scoate la iveală acest secret rușinos, este de părere regizorul.

Două explicații pentru „enigma” sărăcirii artistului

Este de presupus că artistul a primit comanda tabloului în 1639, pentru că la puțin timp după aceea și-a permis să-și cumpere un adevărat palat, în Breestraat (astăzi aici este adăpostit muzeul Rembrandt). O stranie coincidență face ca palatul atât de iubit de artist să fi fost ridicat în 1606, anul nașterii sale. Se spune că Rondul de noapte a fost realizat aici, dar nici una dintre camere nu era suficient de mare ca să cuprindă tabloul de mari dimensiuni. Mai curând, el trebuie să fi fost pictat într-un depozit din cadrul palatului.


Rembrandt și Saskia

Rembrandt, foarte bogat și renumit în tinerețea sa, a murit totuși sărac. Momentul de cotitură al vieții sale este anul… 1642. Există două explicații ale acestei involuții financiare a artistului:

Prima explicație este că la originea sărăcirii artistului este chiar… tabloul Rondul de noapte. Clienții lui Rembrandt au fost nemulțumiți. Ei vedeau bine că, deși plătiseră părți egale pentru tablou – câte 100 de guldeni fiecare (însă cu siguranță, căpitanul și locotenentul au plătit chiar mai mult!), unii dintre ei erau în primul plan, pe când alții aproape nu se vedeau. Și se declarară așa de nemulțumiți, încât refuzară să plătească. Acest incident a făcut vâlvă mare și a luat artistului orice posibilitate de a obține noi comenzi de felul acesta. Chiar comandantul Frans Banning Cock s-a plâns că ar fi dorit să iasă mai mult în evidență.

Or, Rembrandt s-a concentrat mai mult asupra acțiunii înseși, decât asupra înfățișării figurilor. Pentru el tema este defilarea, mișcarea și nu grupul ca atare. Regizorul Greenaway sugerează chiar că milițienii, supărați de sfidarea pictorului, s-au răzbunat pe acesta, distrugându- i reputația și viața personală. Nightwatching a avut premiera la Festivalul de Film de la Veneția – 2007, iar cu acea ocazie regizorul a declarat ca „nu vă pot dovedi fiecare indiciu, dar nici nu mă poate contrazice nimeni în ceea ce am prezentat”.

A doua explicație ține de viața lui personală. Saskia moare în 1642. L-a lăsat pe artist drept unic executor testamentar, încredințându-i și toți banii care trebuiau să revină fiului ei. Acest fapt ar fi dus însă la pieirea artistului. Rembrandt, rămânând singur, a trebuit să angajeze o doică la copil, căci artistul lucra foarte mult, neavând timp și pentru familie. În cele din urmă, găsi o țărancă tânără dar analfabetă, însă foarte îndemânatică și conștiincioasă.

În 1645, Hendrickje Stoffels, căci așa se numea tânăra, intră în viața lui ca fată în casă, apoi ca model și amantă, ca în final să îi devină soție. În 1654, îi va dărui o fată, Cornelia. Amsterdamul a fost însă scandalizat de această mezalianță. Ea nu putea fi tolerată într-un mediu calvin și… respectabil. Hendrickje a fost denunțată public în toate amvoanele bisericilor și în cele din urmă excomunicată.

A urmat catastrofa, căci de acum înainte, Rembrandt nu va mai avea nici un singur client important. Se stinge din viață la 4 octombrie 1669, într-o casă mică din cartierul Rozengracht, unde locuia cu fiica sa. Artistul este înmormântat la 8 octombrie, lângă Saskia, Titus și Hendrickje, în Westerkerk, o biserică protestantă din Amsterdam.

""