Autor 12579 vizualizări


Presat de Germania, guvernul român, condus de Ion Gigurtu și cu Mihail Manoilescu la Externe, a început tatonările în vederea rezolvării diferendului cu Ungaria. Pe 6 august a fost trimis în misiune „oficioasă” la Budapesta ministrul României la Roma, Raoul Bossy, pentru a le aduce la cunoștință factorilor de decizie maghiari, aceiași Teleki și Csaky, că guvernul român este de acord să înceapă convorbiri cu guvernul ungar. Era începutul sfârșitului!

Aroganți și siguri pe ei, oficialii maghiari doriseră inițial să ceară României, drept semn al „bunăvoinței” și ca pe o garanție pentru continuarea convorbirilor, orașul Oradea și suma de 3 miliarde de mărci. Fuseseră însă sfătuiți de la Berlin să renunțe la aceste pretenții absurde care ar fi blocat tratativele încă înainte să înceapă. Așa încât, pe 7 august, în timpul convorbirilor Bossy-Teleki-Csaky, cei doi reprezentanți ai Budapestei s-au declarat de acord cu începerea negocierilor, cerând însă părții române să-și asume unele obligații chiar înainte de începerea propriu-zisă a tratativelor. În acest scop, Csaky pregătise un memoriu pe care a încercat să i-l dea lui Bossy. Iscusitul nostru diplomat a refuzat să-l primească explicându-i interlocutorului său că misiunea sa e una exploratorie, vizând doar dorința părții maghiare de a începe sau nu tratativele. „În încheiere, am declarat că, întrucât guvernul ungar îmi declară că este dispus să intre în tratative cu guvernul român, consider misiunea mea oficioasă terminată” (Raoul Bossy).

Ca un element de culoare, întoarcerea lui Bossy la București va fi una cu peripeții, avionul pilotat de celebrul „Bâzu” Cantacuzino (nimeni altul decât vărul diplomatului), rămas fără combustibil, a aterizat forțat pe un câmp lângă Lugoj, printr-o manevră „realizată perfect, fără zdruncinături”, după mărturia lui Bossy.

La București, unde Bossy raportează ministrului de Externe Manoilescu rezultatul misiunii sale, atmosfera era deja sumbră: „Manoilescu, amărât de atitudinea ostilă a lui Hitler care... a stăruit pentru concesiuni substanțiale în favoarea Ungariei și a Bulgariei”. Audiența la rege se desfășoară în aceeași atmosferă dramatică, de sfârșit de epocă: „Carol pare vizibil abătut și își dă seama că faimoasa lui frază, «nici o brazdă de pământ», este goală de conținut și că poziția sa țanțoșă din trecut se năruie. Dă impresia unui om decăzut, total sfârșit. Presimțeam că se pusese capăt domniei lui”. Presimțirile lui Bossy se vor adeveri, într-adevăr, cât de curând.

Revolta: „Să se știe răspicat: nu dăm nimănui nimic!”

Toate aceste discuții, tatonări, toată propaganda maghiară din ultimii 20 de ani n-aveau cum să nu se răsfrângă în mentalul public românesc, mai cu seamă al celui din Transilvania și din Banat.

Bunicul meu, poetul Alexandru Popescu-Negură, unul dintre fruntașii intelectualității arădene, edita și colabora împreună cu alți oameni de cultură din zonă (graficianul Marcel Olinescu, sculptorul Romul Ladea, profesorul Eduard Găvănescu, avocatul Remus Gorgan, istoricul Octavian Lupaș etc.) la revista „Hotarul” (nume simbolic!), a cărei colecție o am acasă și am răsfoit-o de mic copil. Surprinde în tonul articolelor apărute în revistă în perioada 1937-1949 îngrijorarea, chiar teama de o eventuală reocupare a Ardealului de către unguri. Iar „Hotarul” nu făcea excepție. Într-un raport întocmit de comandamentul unei mari unități militare staționate la granița cu Ungaria se afirmă: „În cercurile românești din Ardeal și mai ales în regiunile din apropierea frontierei cu Ungaria s-a format o opinie publică defavorabilă... Se răspândește crezul că conducerea română intenționează să cedeze Ungariei Ardealul sau parte din el și acest fapt se consideră ca o trădare a românilor ce populează aceste regiuni”.

Tonul presei era mult mai categoric. „Facla” din 9 august afirma imperativ: „Ei bine, să se știe răspicat: nu dăm nimănui nimic! Și nu dăm pentru că ceea ce avem este al nostru, după toate legile omenești și divine... Ardealul nu-l avem de dat pentru că el este românesc din vecii vecilor”.

Mai patetic decât articolul de fond din „Facla” este apelul studențimii clujene adresat ministrului Manoilescu: „Ardealul care cunoaște zilele de asuprire de ieri, zile care par a i se pregăti din nou, roagă pe Excelența Voastră să nu cedeze nici o palmă de loc... Ardealul va blestema pe acei care vor vinde o singură palmă din pământul Ardealului pentru care Avram Iancu a cântat din fluier nebunia dragostei ce i-o purta”.

Foto sus: În biroul său, ministrul Propagandei naționale, Alexandru Radian, avea atârnată pe perete harta României Mari – era februarie 1940 și nimeni nu știa că sfârșitul era aproape.


Acest text este un fragment din dosarul numărului de august al revistei Historia dedicat împlinirii a 80 de ani de la cedarea Ardealului de nord prin Dictatul de la Viena, din 30 august 1940. În acest dosar mai puteți citi:

•Întâlnirea dintre Carol al II-lea și Hitler
•Semnarea odiosului act
•Mărul otrăvit al lui Hitler: arbitrajul de la Viena
•Războiul anulat dintre Ungaria și România din vara anului 1940
•Memorialistica și actorii zilei de 30 august 1940
•Între „adaptare” și „victimizare”. Relaţiile româno-germane și Dictatul de la Viena
•Incursiunile aviaţiei sovietice și maghiare deasupra teritoriului României din vara și toamna anului 1940

Numărul 223 al revistei Historia este disponibil la orice punct de distribuție a presei (punctele Inmedio, chioșcuri de ziare, benzinării) în perioada 14 august – 14 septembrie 2020, dar și în format digital pe platforma paydemic.com 



 Cumpără Acum