Românii îi salvează de teroarea bolşevică pe evreii din Rusia

Autor 1844 vizualizări


O problemă complexă cu care s-a confruntat Europa după Primul Război Mondial a fost cea a refugiaţilor. În fapt, partea de vest a continentului a fost invadată de valuri succesive de fugari – la nivelul anului 1926, de exemplu, numărul lor era de aproximativ 9, 5 milioane. Potrivit unor evaluări parţiale, numărul refugiaţilor din fostul imperiu ţarist se cifra la 1, 5 milioane[1]. Pe măsura consolidării Sovietelor, a escaladării procesului de eliminare fizică a elementelor antisovietice („duşmănoase” şi „dăunătoare”), cifrele respective s-au modificat considerabil. Poartă de intrare în „lumea civilizată” a nefericiţilor care abandonau tânărul imperiu din cauza „marii revoluţii socialiste”, a războiului civil, a foametei în masă, a represiunilor generalizate au fost, în primul rând, statele din vecinătatea occidentală a tânărului imperiu –  Finlanda, Ţările Baltice, Polonia şi România. Cu perioade de remisie şi acutizare, frontiera sovieto-română, una dintre cele mai întinse, nerecunoscută de Moscova, era practic asaltată de grupuri disperate care încercau să se salveze de teroare.

Statul Român, a cărui supremaţie regională, în opinia Consiliului Comisarilor Poporului, se întemeia pe „sărăcie, exploatarea nemiloasă, sângele muncitorilor şi ţăranilor”, se confrunta însă nu doar cu un dosar umanitar. În contextul lipsei relaţiilor diplomatice cu Rusia sovietică, problema refugiaţilor de peste Nistru avea profunde dimensiuni politice, completând lista subiectelor contondente de pe agenda bilaterală, în fruntea cărora figurau problema basarabeană şi cea a tezaurului confiscat de bolşevici[2]. În tentativele eşuate de bolşevizare a Basarabiei, prin propagandă comunistă şi atacuri teroriste organizate de Kremlin, în anii ’20-începutul anilor ’30[3], refugiaţii erau frecvent utilizaţi în acţiuni subversive, ce aveau ca scop subminarea autorităţii de stat în provincia românească. Deşi au existat refugiaţi de diverse etnii, din perspectivă cronologică, socială, etnică sau militară, populaţia care a reuşit să treacă în România poate fi împărţită în patru grupuri mari:evreiască, ucraineană, rusă şi românească. Documentele din arhivele de la Bucureşti din perioada menţionată acoperă toate aceste categorii.

 

România – „pământ al făgăduinţei”

În baza datelor din Arhivele Diplomatice şi din Arhivele Naţionale[4], ne propunem să reconstituim, în câteva episoade, soarta celor pentru care România, ţară de destinaţie sau de tranzit, a reprezentat, dacă nu un adevărat „pământ al făgăduinţei” – cum erau calificare România şi Polonia, în luna martie 1930, de către ataşatul militar polon la Moscova – cel puţin, un colac de salvare. Materialele relevă situaţia dramatică a refugiaţilor din URSS, cauzele fenomenului, mijloacele frauduloase de trecere a frontierei, modul în care au fost primiţi de autorităţi, demersurile Bucureştiului în plan intern şi internaţional. Un subiect aparte îl constituie masacrele comise pe malul sovietic al Nistrului. În condiţiile unui blocaj informaţional întreţinut activ de regimul bolşevic nu doar pentru a ascunde realităţi interne greu de imaginat şi crimele în masă comise asupra populaţiei supuse unui proces brutal de sovietizare, creşterea masivă a numărului de refugiaţi a alimentat şi o creştere a nivelului de informare a opiniei publice internaţionale.

Pe lângă importanţa ştirilor de la faţa locului pe care le furnizau refugiaţii – la mijlocul anilor ’20 ai secolului trecut, ziarele sovietice ajungeau în Centrala Ministerului Afacerilor Străine prin intermediul legaţiei de la Varşovia cu o întârziere de 2 săptămâni – dimensiunea umanitară se impune cu precădere în acest dosar. În pofida incidentelor cu caracter local şi nu generalizat, cum au fost prezentate de propaganda sovietică, România a acceptat un număr important de refugiaţi din URSS, asumându-şi deteriorarea relaţiilor cu gigantul de la răsărit. Zeci de mii de persoane – iar potrivit unor surse, în total, peste 100.000 de refugiaţi sovietici – au tranzitat ori s-au stabilit în România în primele două decenii după Primul Război Mondial. Pe de altă parte, izvoare primare scot în evidenţă şi elemente care au complicat problema refugiaţilor transnistreni, indiferent de etnie. Autorităţile române au fost obligate să calibreze spiritul umanitar cu necesitatea asigurării pazei frontierei de stat, a protecţiei pieţei interne a forţei de muncă, dar mai ales cu interese de ordine publică şi siguranţă naţională. În cazul evreilor, solidaritatea populaţiei autohtone, rolul liderilor comunităţilor în ceea ce priveşte legătura şi sensibilizarea factorilor de decizie au fost decisive în salvarea multor vieţi.

 

Evreii, din „iadul bolşevic” în Vechiul Regat

Memoriul Marelui Rabin din Chişinău către prim-ministrul Al. Averescu, din 7 septembrie 1921, confirmă „purtarea ospitalieră” a României faţă de „nenorociţii refugiaţi din Ucraina”, orientată de deciziile generalului şi ale ministrului de Război din perioada noiembrie 1920-ianuarie 1921.

La ordinul autorităţilor centrale, autorităţile locale au fost obligate să elibereze „paşapoarte de emigrare” acelor refugiaţi care aveau actele necesare pentru plecare şi „bilete de liberă petrecere” celor care se stabileau temporar în Basarabia, până la obţinerea actelor necesare emigrării. Potrivit memoriului, rolul cel mai important în salvarea refugiaţilor îl avea posibilitatea ca aceştia, în timpul şederii în Basarabia, să corespondeze cu rudele, cu cunoscuţii şi cu comitete de ajutorare din străinătate, să obţină actele necesare pentru vizarea paşapoartelor şi bani pentru cheltuielile de drum. De asemenea, prin ordinele ministrului de Război emise în luna februarie 1921 au fost suspendate arestările şi internările în curs şi s-a dispus eliberarea celor deja arestaţi.

Cu toate acestea, Marele Rabin îşi exprimă îngrijorarea faţă de unele intenţii ale autorităţilor militare, „în urma cărora aceşti nenorociţi vor fi internaţi în lagăre speciale, unde sunt ameninţaţi să piară, cu femeile şi copiii lor, de foame şi de relele condiţii de trai, cu care ei nu sunt deprinşi, căci mulţi dintre refugiaţi au fost oameni cu stare şi au posedat o oarecare cultură”.În opinia sa, bănuielile politice sunt nefondate, „căci refugiaţii, din care cea mai mare parte sunt evrei, nu numai că nu sunt un element dăunător Statului Român şi poporului român, dar din contra este folositor acestora. Despuiaţi de tot avutul lor, ai căror fii şi fraţi au căzut jertfe ale bestiei sălbatice din Ucraina, ar fi o imposibilitate psihologică ca tocmai ei, care au suferit atât de mult de pe urma grozăviilor bolşevice, să joace la noi în ţară rolul de rusificatori, din contra, ei păstrează un adânc sentiment de recunoştinţă faţă de România Mare, ce le-a îngăduit un adăpost. Şi aceştia, care au trăit în iadul bolşevic şi au văzut perindându-se moartea lor, grozăviile fără seamă, propagandează, fiecare cât poate, contra acestui regim, masa prin povestirile ei, iar pătura cultă scriind prin ziare. Acei ucraineni ce au convingerea bolşevică nici nu încearcă să pătrundă la noi în ţară, căci ce ar putea să-i silească să părăsească «paradisul lor de demoralizare şi anarhie» pentru a rătăci prin ţări străine? Dacă totuşi, unii dintre ei pătrund în Basarabia pentru propagandă, ei nu vin ca refugiaţi săraci şi lipsiţi de mijloace, ci vin cu acte în regulă şi trăiesc în voie, ca cetăţeni români, mulţumită enormelor lor sume de bani”.

Rezoluţia primului ministru, general Al. Averescu, din 10 septembrie 1921, trasează liniile de acţiune la nivelul autorităţilor de la Bucureşti cât îi priveşte pe „israeliţii refugiaţi”:„1) vor fi obligaţi, acei contra cărora nu sunt luate măsuri judiciare pentru delicte ordinare, a veni în Vechiul Regat, la Vest de linia Galaţi-Nămoloasa-Focşani, putându-se stabili, provizoriu, unde ar voi, prin excluderea însă a capitalei Bucureşti;2) populaţia israelită va fi ajutată de comitetele israelite ce se vor institui şi în Vechiul Regat, pe baza Statutului aprobat pentru Basarabia;3) fiecare refugiat va putea obţine, pe garanţia Comitetului Central din Chişinău, prezidat de Marele Rabin, bilet de liberă petrecere, cu obligaţiile ce comportă obţinerea acestor bilete;4) autorităţile vor putea elibera «paşapoarte de emigrare» pentru ţările unde asemenea paşapoarte ar putea fi valabile. Consulul rus din Bucureşti eliberează asemenea paşapoarte pentru toate ţările”.

În aceeaşi zi, Al. Averescu este informat de Legaţia României la Varşovia cu privire la comunicatul dat ziarelor polone de către Biroul Ucrainean Sovietic al Afacerilor Evreieşti, potrivit căruia, de la 1 iulie 1921, au intrat în Polonia 200.000 evrei, iar în România – 50.000. Considerând informaţiile respective „de natură a deştepta cele mai mari griji, dacă le punem în legătură cu cele ce plănuiesc Sovietele faţă de România”, misiunea menţionează că „pentru această pătrundere în masă a atâtor evrei şi fugari ruşi, nu va putea niciodată fi trasă la răspundere legaţia noastră, care în eliberarea vizelor este de o străşnicie deosebită. Nu mă îndoiesc că şi celelalte legaţii vor fi arătat aceeaşi străşnicie faţă de acei dintre evrei şi ruşi care caută să ocolească severitatea oficiului nostru de paşapoarte şi vize, adresându-se lor”.În contextul politicii restrictive de acordare a vizelor de intrare în ţară a cetăţenilor din Rusia sovietică, autorul raportului conchide că „n-ar rămâne de învinuit decât insuficienţa profesională şi morală a autorităţilor noastre de la fruntarie, care nu-şi dau îndestul seama de pericolul care ameninţă ţara lor”.

 

„Pe spezele şi răspunderea” comunităţilor evreieşti

La 13 septembrie 1921, Consiliul de Miniştri al României a decis obligarea refugiaţilor din URSS de a se stabili provizoriu într-o zonă ce urma să fie stabilită de Ministerul de Interne. În prealabil, printr-un memorandum adresat preşedintelui Consiliului de Miniştri, Uniunea Evreilor Pământeni şi Uniunea Comunităţilor Evreieşti au luat act „cu adâncă mulţumire” de proiectul de decizie privitor la fixarea provizorie a evreilor refugiaţi din Ucraina într-o zonă din Vechiul Regat. Cele două organizaţii îşi luau angajamentul de a organiza, „pe spezele şi răspunderea” lor, următoarele acţiuni:„a) primirea şi instalarea refugiaţilor, b) întreţinerea lor, fie prin muncă, fie prin asistenţă, c) buna stare sanitară, d) supunerea la dispoziţiile luate de administraţiile administrative şi poliţieneşti, e) păstrarea bunei atitudini loiale faţă de România, f) procurarea actelor necesare pentru obţinerea paspoartelor şi a drepturilor de a intra în ţările unde voiesc să emigreze şi restituirea biletelor de liberă petrecere a acelor care părăsesc ţara”.

Foto:Document al Siguranţei din Basarabia, cât priveşte împuşcarea unui refugiat şi situaţia din Transnistria (Arhivele Naţionale ale României)

Având în vedere hotărârea ca persoanele refugiate în România să fie obligate să-şi aleagă domiciliul provizoriu într-o localitate din Vechiul Regat, situată la Vest de linia Focşani-Nămoloasa-Galaţi, Consiliul de Miniştri a stabilit, la 17 septembrie 1921, printre altele, drepturile şi obligaţiile celor care au obţinut „bilete speciale de liberă petrecere”:„1) să se fixeze provizoriu într-una dintre localităţile de pe teritoriul Vechiului Regat, situate la Vest de linia Focşani-Nămoloasa-Focşani, în afară de capitala Bucureşti. Până la organizarea de transporturi, se permite locuirea în localitatea unde se găseşte refugiatul, cu condiţia să satisfacă obligaţiile impuse refugiaţilor în următoarele alineate:2) să se anunţe sau chiar să se prezinte personal autorităţilor din localitate, în conformitate cu dispoziţiile Ministerului;3) să nu părăsească localitatea de reşedinţă fără încuviinţarea autorităţii;4) să se supună tuturor măsurilor sanitare ce se vor lua;5) să restituie biletul de liberă petrecere înainte de părăsi ţara”.

Pe lângă activitatea specifică a autorităţilor administrative şi poliţieneşti, decizia semnată de generalul Al. Averescu reglementează funcţionarea unor comitete particulare de asistenţă. La Chişinău, sub preşedinţia sau garanţia Marelui Rabin, urma să funcţioneze un Comitet Central de Ajutorare a Refugiaţilor din Rusia, cu câte o sucursală în fiecare judeţ, având ca scop:„1) a da garanţii scrise pentru liberarea biletelor speciale de liberă petrecere, 2) a procura, fie prin asistenţă, fie prin muncă, întreţinerea refugiaţilor până la plecarea lor din localitate, 3) a aranja distribuirea refugiaţilor în zona de reşedinţă provizorie pe localităţi şi transportul lor în legătură cu comitetele de întreţinere a refugiaţilor instituite în Vechiul Regat, 4) în general, orice lucrare pentru ajutorarea refugiaţilor”.Potrivit documentului, Uniunea Evreilor Pământeni, Uniunea Comunităţilor Evreieşti, precum şi comitetele acestora din judeţele din Vechiul Regat, situate la Vest de linia Focşani-Galaţi, trebuiau să organizeze, pe cheltuiala lor, activitatea de asistenţă, potrivit angajamentelor asumate în faţa Consiliului de Miniştri. Dispoziţiile finale stipulează un tratament juridic analog „refugiaţilor creştini”, pe măsură ce se vor organiza comitete pentru garantarea şi ajutorarea lor.

Din Ordinul circular nr. 61290 din 4 octombrie 1921 al ministrului de Interne, adresat prefecturilor de judeţe şi poliţiei din Basarabia, în executarea deciziilor ministeriale referitoare la refugiaţi, rezultă că data de 14 octombrie 1921 fusese fixată ca termen pentru „grabnica transportare” a acestora din Basarabia în zona determinată la Vest de linia Focşani-Nămoloasa-Galaţi. Transportarea refugiaţilor urma să se facă „prin îngrijirea şi pe spezele” Comitetului Central Evreiesc, a comitetelor judeţene sau locale, pe grupe. Fiecărui transport urma să i se fixeze, înainte de plecare, oraşul de destinaţie din zonă şi să fie condus până acolo de un reprezentant al comitetului, care va fi obligat să aibă asupra sa un tablou nominal asupra refugiaţilor transportaţi, cu indicarea numărului autorizaţiei provizorii de şedere, precum şi corespondenţa comitetelor din Basarabia către comitetele instituite în oraşele de destinaţie. Un agent din Brigada de Siguranţă urma să supravegheze fiecare transport până la oraşul de destinaţie, chestiunea „interesând de aproape siguranţa statului”. Se solicita concursul comitetelor de ajutorare din ţară.

 

Dincolo de linia Focşani-Nămoloasa-Galaţi

Potrivit procesului-verbal al Şedinţei Comisiei pentru luarea măsurilor necesare în vederea transportării refugiaţilor evrei din Basarabia în Vechiul Regat, din 24 octombrie 1921, cifra generală a acestor refugiaţi se ridica la 22.000, nefiind exclusă posibilitatea ca aceasta să fie mai mare. S-a convenit în cele din urmă ca data începerii transportului să fie 20 noiembrie.

Ulterior, la cererea Uniunii Evreilor Pământeni, acţiunea a fost amânată pentru data de 27 noiembrie. Şi după ce, la 11 noiembrie 1921, Ministrul de Stat pentru Basarabia îl informa pe ministrul de Interne cu privire la demararea acţiunii de evacuare, considerând că aceia care au un serviciu sau rude ar putea fi lăsaţi să locuiască în Basarabia, la 13 noiembrie, Marele Rabin de la Chişinău, transmitea aceluiaşi ministru motivele pentru care, în mod verbal, a solicitat ca evacuarea să nu fie executată sau să fie amânată până în primăvara anului 1922. Considerentele solicitării oferă detalii importante asupra condiţiei refugiaţilor evrei din URSS:

„1. Refugiaţii se găsesc în Basarabia în număr mai apreciabil cam de vreun an de zile. Înainte vreme se găseau refugiaţi în diferite oraşe ale Basarabiei, încă în număr foarte redus. Prin faptul că refugiaţii vin dintr-un ţinut locuit de evrei cu care aveau toate legăturile de rudenie şi de cultură, ei sunt mai aproape de noi, evreii basarabeni, decât de evreii din Vechiul Regat. În acelaşi timp, noi cerem ca refugiaţii evrei să rămană aici, aceasta fiind cererea colectivă a tuturor comunităţilor evreieşti din Basarabia. Comunităţile evreieşti din Basarabia îşi asumă responsabilitatea pentru aceşti refugiaţi în ceea ce priveşte starea lor morală şi nevoile lor materiale şi sanitare.

2. Odată cu venirea refugiaţilor aici, viaţa economică a Basarabiei s-a resimţit în bine. Cu banii veniţi în ţară de la rudele lor din străinătate s-a întărit clasa micilor producători agricoli, industriali şi a comercianţilor. Evacuând acum peste 20.000 [de] oameni, expuneţi la o criză acută un număr foarte apreciabil de mici producători de la ţară şi de la oraş, lăsându-i şi pe ei în toiul iernii în prada foamei. Afară de aceasta, aceşti refugiaţi, ei înşişi, conform statisticii noastre, sunt ocupaţi în tot felul de întreprinderi industriale, agricole şi comerciale, contribuind cu braţele lor la îmbogăţirea ţării. Plecarea lor acum, în toiul sezonului de lucru activ, ar expune multe instituţii industriale să se închidă, în lipsă de lucrători şi specialişti ce s-au recrutat din masa refugiaţilor. Unii refugiaţi au deschis chiar ei întreprinderi industriale şi comerciale utile dezvoltării economice a Basarabiei.

3. Refugiaţii au venit aici cu scopul de a emigra în America şi Palestina şi roagă să fie lăsaţi aici întrucât şederea lor e provizorie şi, încet-încet, vor emigra, neuitând niciodată ospitalitatea de care s-au bucurat în România. Ţara are nevoie de braţe de muncă şi majoritatea lor lucrează până când îşi procură hârtiile şi banii de la rudele lor din străinătate şi pleacă. În orice caz, pentru acei care probează că-şi câştigă aici existenţa, fiind ocupaţi în întreprinderi industriale, comerciale şi agricole, vă rugăm să se aprobe rămânerea aici pentru ca să nu fie urmăriţi toată viaţa lor de mirajul groaznicei mizerii de care au fugit şi să trăiască din munca proprie”.

În plus, se atrage atenţia ministrului de Interne că populaţia evreiască din Muntenia şi Oltenia e în număr foarte redus şi trimiţându-se acolo contingente apreciabile de refugiaţi evrei, s-ar putea produce perturbaţii între aceştia şi creştini. Refugiaţii vor fi complet izolaţi şi incapabili de a câştiga existenţa, întrucât nu cunosc nici limba locuitorilor, nici obiceiurile acestora. În ceea ce priveşte ideile politice, nu s-a putut dovedi că refugiaţii ar fi fost cândva amestecaţi în vreo organizaţie comunistă. Concluzia Marelui Rabin este că „ospitalitatea de care s-a făcut România vestită în toată lumea civilizată nu trebuie să fie acum zdruncinată prin executarea evacuării a zeci de mii de femei, copii şi bătrâni, în toiul iernii, într-o regiune necunoscută lor, nici prin limbă şi nici prin obiceiuri. Executarea acestei măsuri ar provoca în Europa şi America proteste, care ar putea aduce prejudicii politicii României, tocmai pentru că România a arătat multă milă acestor nenorociţi şi i-a adăpostit până azi”.

La reuniunea Comisiei pentru luarea măsurilor necesare în vederea transportării refugiaţilor evrei din Basarabia în Vechiul Regat, care s-a întrunit la 18 noiembrie 1921, în urma propunerii reprezentanţilor Uniunii Evreilor Pământeni, s-a dispus exceptarea de la evacuare, sub garanţia Comitetului din Basarabia, a unui număr total de 5.000 de refugiaţi din următoarele categorii:a) 2.500 copii de ambele sexe fără părinţi, până la vârsta de 16 ani inclusiv, sau şi cu părinţi;b) 1.600 bătrâni de la 50 de ani în sus, de ambele sexe;c) 500 văduve, indiferent de vârstă;d) 700 femei ale căror soţi nu se află în Basarabia, indiferent de vârstă;e) bolnavii, indiferent de sex şi vârstă, pentru a căror rămânere urma să se hotărască prin ordonanţa medicală a medicului oficial al garnizoanei respective.

 

Suspendarea evacuării „până la noi dispoziţii”

Condiţiile de trai din localităţile în care urmau să fie sau au fost transportaţi o parte dintre refugiaţii evrei erau precare, populaţia autohtonă nefiind în măsură să asimileze un număr semnificativ de refugiaţi. În acest sens, din procesul-verbal al Comitetului Local Câmpina pentru ajutorarea refugiaţilor evrei din URSS, din 27 noiembrie 1921, rezultă că „maximum-ul de sacrificiu” pe care evreii localnici sunt în stare să-l facă constă în primirea şi întreţinerea de către fiecare familie a cel mult 76 de refugiaţi, timp de maximum o lună. Potrivit raportului Inspectoratului Sanitar Galaţi, din 8 decembrie 1921, în acel oraş au fost adăpostiţi 1.700 evrei refugiaţi din Ucraina sovietică. Refugiaţii au fost adăpostiţi în sinagogi de către populaţia evreiască. Inspectorul Sanitar a solicitat suspendarea evacuării motivat de următoarea stare de fapt:„promiscuitatea în care trăiesc şi condiţiile de igienă în care se află sunt mai mult decât barbare. În paturi suprapuse şi lipite unele de altele stau îngrămădiţi bărbaţi, femei, fete şi copii de toate vârstele. Scabioşii stau alături de favici. Puşi în imposibilitate de a se spăla şi de a se primeni, apariţia tifosului exantematic nu este exclusă. Dat fiind că în oraşul Galaţi e multă scarlatină, această populaţie trăind în astfel de condiţii, este ameninţată să se contamineze şi de scarlatină, cu toate măsurile sanitare posibile ce le-am luat”.

Avându-se în vedere deficienţele şi posibilele complicaţii mai sus menţionate, astfel cum rezultă dintr-un referat al Ministerului Afacerilor Străine redactat în luna martie 1922, din transporturile programate pentru anul 1921 s-a efectuat numai unul, la Galaţi. Intervenţii în sensul suspendării operaţiunii de evacuare a refugiaţilor din Basarabia, în acea perioadă în cea mai mare parte evrei, s-au făcut din partea delegatului Societăţii Naţiunilor în România şi a Comitetului Internaţional al Crucii Roşii, Bacilieri, a delegatului Comitetului Executiv al Conferinţei Universale Evreieşti de Ajutoare, Herman, a Uniunii Evreilor Pământeni. Măsura evacuării decisă a se efectua în Vechiul Regat s-a suspendat „până la noi dispoziţii”. Decizia de suspendare a fost adusă la cunoştinţa Directoratului de Interne Chişinău la 5 ianuarie 1922.

Foto:Hotărârea Consiliului de Miniştri, din august 1921, privind extinderea stării de asediu asupra Chişinăului din cauza numărului mare de refugiaţi sovietici (Arhivele Naţionale ale României)

În pofida dificultăţilor înregistrate în România, similare cu cele înregistrate în Polonia sau în alte state europene, în această perioadă, informatorii de peste Nistru ai Direcţiei Poliţiei şi Siguranţei Generale nu anticipau o stopare a migraţiei. Un exemplu în acest sens este relatarea căpitanul elen al vaporului „Macedonia”, care a fost capturat şi reţinut împreună cu vaporul la Odesa, de către bolşevici:„la Odesa este stare de disperare mare, tifosul exantematic este într-o creştere de disperare, ori înainte de a-i da drumul s-au semnalat 70 morţi de tifos, mulţi se aruncă fără să fie îngropaţi, oriunde a fi. Cimitirele sunt pline şi se găseau morţi neîngropaţi şi, în special, cimitirul evreiesc este plin de morţi neîngropaţi şi mâncaţi de câini. Această disperată scenă a fost văzută şi de doi marinari inteligenţi americani, care, la faţa locului, au fotografiat toate acestea şi le vor publica în presa americană”.

Astfel, stereotipurile care au întreţinut o anumită imagine negativă a etnicilor evrei din URSS (acuzaţi de prăbuşirea imperiului ţarist, sovietizare, propagandă comunistă în diverse state, dezastru economic etc.) sunt infirmate de cei care au reuşit să evadeze din Rusia sovietică. Pe lângă motivele comune tuturor categoriilor de refugiaţi sovietici, de ordin politic, economic sau religios, precum foametea artificială, lichidarea proprietăţii private, represiunile generalizate sau deportările în masă, în cazul evreilor a mai existat un motiv – pogromurile. Mijloace definitorii ale terorii, acestea figurează în numeroase documente tematice. Problemele economice cu care s-au confruntat în România cei care au trecut fraudulos Nistrul au fost majore, neputând fi însă comparate cu calvarul sovietic. În pofida dificultăţilor, România a rămas, timp de aproape două decenii,  unul dintre punctele de atracţie pentru cei care au realizat printre primii natura antiumană a regimului bolşevic.

Note


[1]M. de Bryas, „Les peuples en marche. Les migrations politiques et economiques en Europe depuis la guerre mondiale”, Paris, Pedone, 1926, p. 55-56.

[2]Vezi V.N. Vinogradov ş.a., „Basarabia la răscrucea diplomaţiei europene. Documente şi materiale”, inclusiv decizia Consiliului privind întreruperea relaţiilor diplomatice cu România din 18 ianuarie 1918, capitolul „Diplomaţia între forţa dreptului şi dreptul forţei”, p. 214-215, 291.

[3]Ch. King, „Moldovenii. România, Rusia şi politica culturală”, Chişinău, Editura Arc, 2002, p. 50-61.

[4]Documentele vor fi publicate în volumul „Chestiunea refugiaţilor de peste Nistru, 1919-1936”.

""