Romanii au cucerit lumea fiindcă erau bilingvi

Autor 10391 vizualizări


Secolul al II-leaa.Chr. este socotit a fi secolul decisiv al elenizării civilizației romane, de la marile monumente și practici de cult la cel mai banal cotidian, inclusiv la obiceiurile alimentare. În realitate, știm azi că influența greacă s-a exercitat constant asupra populației din Latium, fie direct, fie prin intermediul etruscilor, începând cel mai târziu din sec.VIIIa.Chr. Dovadă stau inventarele mormintelor bogate în vase grecești, monumentele Romei primelor secole, și însăși scrierea alfabetică latină, care e o variantă a scrierilor locale grecești din sudul Italiei.

Ce este totuși nou în sec. II a.Chr.? Desigur, faptul că influența exercitată de cultura greacă asupra Romei nu mai e un proces lent și oarecum independent de voința celor ce-l suportă, ci devine rapid, masiv și spectaculos, rezultat – cum spuneam și în articolul anterior – al unei opțiuni deliberate și explicite a unei părți importante din elita politică a Romei. Mai mult, această simbioză deliberată nu mai e rezultatul unei vecinătăți îndelungate, ci al unor războaie de cucerire în afara Peninsulei Italice, în care armata romană victorioasă adoptă fără ezitare o parte importantă a culturii învinșilor, începând chiar cu expresia verbală și scrisă. La finele acestui secol, elita romană este o elită bilingvă, într-o măsură care egalează, dacă nu cumva chiar depășește impactul limbii franceze asupra uzanțelor lingvistice și culturale ale aristocrației ruse evocate de Lev Tolstoi.

Grecia cucerită – Grecia cuceritoare

Caracterul paradoxal al acestei victorii simbolice a celor învinși nu a scăpat atenției anticilor. Orice cetățean roman cât de cât cultivat – ca și orice persoană educată din Europa post-antică, până mai ieri – știa pe dinafară versurile marelui poet Horatius, contemporan al lui Augustus și protejat al lui Mecena – Gaius Cilnius Maecenas, acest adevărat „ministru al culturii” din preajma primului împărat roman:Graecia capta ferum victorem cepit// et artes intulit agresti Latio:„Grecia cucerită și-a cucerit sălbaticul cuceritor// și și-a împământenit măiestria în Latiul cel rustic” (Horatius, Epistole, II, Ep. I, v. 156-157).

Un erou al elenizării

Această expansiune culturală a civilizației grecești – procesul care a tradus, în fapt, marile creații ale Eladei în cea dintâi cultură cu adevărat europeană – și-a găsit primii campioni în generația marilor comandanți ai armatelor romane care au sfârșit prin a-l învinge deopotrivă pe Hannibal – la Zama, în 202 a.Chr.– și, câțiva ani mai târziu, pe imprudentul aliat al acestuia, regele Filip al Macedoniei (238-179 a.Chr.), înfrânt în al Doilea Război Macedonean la Kynoskephalai, în 197. Locul bătăliei, ne spun sursele antice, ar fi purtat acest nume curios, „Capete de câini”, din pricina unor culmi abrupte de dealuri, aflate una lângă cealaltă și aducând ca formă cu profilul unor capete de câini.

Aici, coaliția condusă de regele Filip al V-lea al Macedoniei a fost învinsă de armata romană comandată de consulul Titus Quinctius Flamininus. Acesta parcursese deja etapele unei prestigioase cariere politice și militare. Debutase în 208 a.Chr. ca tribun militar – adică ofițer – în armata comandată de consulul Marcus Claudius Marcellus, unul dintre cei mai de vază reprezentanți ai facțiunii elenizate sau în curs de elenizare de la Roma, prieten cu Scipionii. În 205, Flamininus e ales quaestor, rang care îi asigură intrarea în Senat, și ajunge repede să se afirme, obținând mandatul de guvernator de rang pretorian al Tarentului.

De la Diomedes la Scipio

După înfrângerea decisivă a lui Hannibal de la Zama, în 202 a.Chr., devine decemvir cu mandatul de împroprietărire a veteranilor armatei victorioase a lui Scipio Africanus, al cărui apropiat era. Este apoi unul dintre cei trei bărbați – triumviri – care, în 200 a.Chr., instalează și împroprietăresc veterani la Venusia, în sudul Italiei, în actuala provincie Basilicata, lângă Potenza. Acest mic oraș grecescrevendica o vechime considerabilă, susținând că ar fi fost ctitoria eroului Diomedes, unul dintre cei mai faimoși aliați ai lui Agamemnon în războiul troian. Diomedes ar fi dedicat noua cetate zeiței Afrodita, ca să răscumpere vina de a o fi rănit în luptă sub zidurile Troiei, precum și de a fi luptat contra lui Aeneas, fiul zeiței. Cum la Roma divinitatea asemănătoare Afroditei poartă numele de Venus, orașul, luat în stăpânire de romani după cel de-al Treilea Război Samnitic, în 291 a.Chr., devine colonie cu numele de Venusia – azi Venosa.

Flamininus a datorat celor 20.000 de coloniști din Basilicata alegerea sa în cea mai înaltă magistratură, cea de consul, căci cetățenii coloniilor romane, spre deosebire de practica greacă, rămâneau cetățeni romani cu drepturi depline, și deci aveau dreptul de a vota în toate alegerile de la Roma. Flamininus, care le asigurase răsplata la sfărșitul războiului, devine consul chiar în momentul în care un nou război purta legiunile romane departe de Italia:al Doilea Război Macedonean (198-197 a.Chr.)

Libertate pentru greci, onoruri divine pentru Flamininus

În această calitate, el izbutește să-l învingă pe Filip al V-lea nu doar în luptă, ci și, mult mai durabil, sub aspect politic, prin instituirea unei relații foarte apropiate între autoritatea romană și cetățile grecești aflate până atunci sub autoritatea regilor macedoneni. Desigur, evenimentul determinant al acestei operații de diplomație softa fost proclamația de la Jocurile Istmice de la Corint, din 196 a.Chr.:într-o spectaculoasă ceremonie cu zeci de mii de participanți, crainicul a dat citire declarației solemne a consulului Titus Quinctius Flamininus prin care toate cetățile grecești din Europa și din Asia redeveneau libere și autonome.

În această formă, proclamația era o victorie personală a lui Flamininus asupra Senatului, care ar fi dorit să limiteze autonomia la acele cetăți care susținuseră efortul militar roman. Flamininus a pledat însă pentru o formulă cât mai cuprinzătoare, astfel încât proclamația a devenit actul fondator al alianței dintre Roma și cetățile Greciei – inclusiv cele ale Greciei insulare și asiatice, care se aflau încă pe teritoriul regatului lui Antiochos al III-lea, ultimul susținător al coaliției anti-romane.

În Grecia, la finele mandatului, Flamininus primește onoruri rezervate îndeobște zeilor. Nu știm dacă el adoptase integral sau doar în parte dieta luxoasă pe care o denunța contemporanul său Cato Censorul. Acesta nu avea cum să treacă însă cu vederea divinizarea unui coleg, dar va trebui să se rezemneze să-l lovească indirect pe acesta, eliminându-l din Senat pe fratele proaspătului zeu, Lucius, pe cât se pare nu fără motiv. Sursele ne spun însă că, spre deosebire de Cato, care a refuzat să învețe grecește până la bătrânețe, cedând abia pe la 60 de ani presiunii culturale din jur, Flamininus negocia cu grecii din diferite regiuni vorbind fiecăruia nu în greaca literară comuna, koinè, ci în graiul local anume al interlocutorului. Asemenea exemple l-au făcut pe marele istoric al lumii antice, Arnaldo Momigliano, să afirme că romanii au cucerit lumea fiindcă erau bilingvi.

""