Autor 10906 vizualizări


 După sfârşitul celui de-al doilea Război Mondial, comunismul sovietic s-a extins ca o ciumă în spaţiul european. Statelevulnerabile, adică cele lipsite de o tradiţie democratică, distruse şi răvăşite după marea conflagraţie, pauperizate, inundate de o criză economică, politică, psihologică au optat sau le-a fost impus regimul comunist printr-o forţă redutabilă. Conform principiului geopolitic statele din Europa Est-Centrală nu au avut multe opţiuni de aliniere cu o Mare Putere în afara de forţa sovietică.  România, alături de celelalte state din zona Centrală şi Estică a Europei, a fost supusă noului regimtotal diferit interbeliculuicare îşi exercita puterea printr-un adevărat control. 

În trei ani“insula latină a fost înghiţită de marea sovietică”

Modul în care comuniştii au reuşit să ajungă la putere şi rapiditatea cu care au făcut-o, explica violenţa şi dorinţa ostentativă a partidului de a-şi elimina oponenţii şi a stăpâni statul prin practica comunistă. Timp de 3 ani (septembrie 1944-decembrie 1947) comuniştii însetaţi de putere şi control au reuşit să acapareze pârghiile politice şi să-şi planifice în mod minuţios ascensiunea fiind coordonaţi de la Kremlin, cei care deja aveau o practică relativ îndelungată a controlului excesiv. [1]Datorită pragmatismului, consecvenţei şi a durităţii politicii lui Stalin, ţările est-europene au fost înghiţite pe orbita geopolitcăsovietică.  Odată cu stabilirea sistemului monopolist, monopartinic, infuzia ideologică a izvorât sub controlul total al lui Stalin. În cadrul planului stalinist România era o simplă piesă de domino care trebuia poziţionată conform strategiei dictatorului estic. Direcţiile politicii externe româneşti erau stabilite conform politicii colosului sovietic. Aşa se face că România aflată faţă-n faţă cu marele gigant sovietic nu a rezistat “tentaţiei” comuniste sau cum spune istoricul Lucian Boia:“insula latină a fost înghiţită de marea sovietică”. [2]

    România a trecut prin trei etape distincte a în politica externă regimului comunist până la venirea  lui Nicolae Ceauşescu la conducere:1945-1955 perioada stalinistă de obedienţă totală;1956-1962 subordonarea asumată faţă de Moscova;1962-1965 refuzul subordonării.

Prima perioadă (1945-1955) privită din prisma începutului Războiului Rece explică de ce Stalin a acţionat cu atâta promptitudine în deţinerea controlului asupra Estului Europei şi lupta indirectă cu capitaliştii occidentali.

Controlul excesiv al „Fratelui mai Mare”

    Orice încercare de refacere economică şi de stabilire a ordinii mondiale de către SUA şi occidentalii europeni a fost percepută de Stalin ca o reală ameninţare asupra propriului regim lipsit de legitimitate. Paranoia, frica faţă de capitalismul “ameninţător”şi regimurile democratice îl impulsionau pe Stalin să dea de fiecare dată câte o replică la acţiunile occidentalilor. Aşa îşi face apariţia Cominformul (1947) sau CAER-ul  după aplicarea Planului Marshall, Tratatul de la Varşovia (1955) va fi o altădupă ce a s-a constituit NATO (1949). Iar statele din blocul comunist nu vor avea altă alegere decât să se alinieze acestor organisme create pentru a contrabalansa ponderea forţelor. Fratele mai mare nu le va permite statelor precum Republica Democrată Germană, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, România, Bulgaria, nemaivorbind de republicele sovietice, să-şi coordoneze propriile direcţii în politica externă. Intransigenţa sovietică va provoca o reacţie americană menită să sprijine o politică de limitare a expenisunii sovietice, SUA stabilind baze militare în întreaga lume, încheind alianţe cu peste 40 de state. România s-a înscris în perioada de după cel de-al doilea război mondial, cu vasalitatea contemporană faţă de „suzeranul sovietic”, dar şi cu particularităţi care îi conferă un interes multiplu, începând din 1958, când gesturile de independenţă ale conducerii de la Bucureşti provocau o iritare sporită la Moscova.Practic, România nu a avut altă alternativă decât urmarea fidelă a directivelor de la Kremlin. Forţa lui Stalin era suficientă pentru a înghiţi orice deviere a vreunui stat comunist. Odată ce controlul de la Moscova a fost slăbit prin distanţarea Bucureştiului datorată începutului destalinizării, corpul diplomatic al Ministerului de Externe a fost îmbunătăţit, iar statul român şi-a stabilit cu precizie propriile direcţii fără strictă coordonare a sovieticilor.

Destalinizarea primitivă de la Bucureşti

      A doua perioadă (1956-1962) este una de subordonare asumatăîn politica externă a României.  Procesul destalinizării a început în 1953 prin însuşi moartea lui Stalin, apoi denunţarea tuturor practicilor de teroare ale lui Stalin de către Nikita Hruşciov, la 25 februarie, în cadrul celui de-al XX-lea Congres al PCUS prin discursul intitulat “Cultul personalităţii şi consecinţele sale”[3]. După care grupul liderilor sovietici a încercat aşa-zisul „dezgheţ”ce dădea semne încurajatoare blocului sovietic.

    Cum am menţionat şi la început, România era un stat lipsit de o tradiţie democratică, iar practica respectării drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor era una umbrită de ideologia comunistă. De aceea, destalinizarea a fost una “primitivă” şi nu ca în celelalte state precum Ungaria unde la 1 noiembrie 1956, când guvernul revoluţionar al lui Imre Nágy a fost înlocuit cu guvernul pro-sovietic a lui Kádár, şi în Polonia turbulenţele s-au lăsat a fi evidente şi resimţite în anul 1956. Profilul ideologic de la Bucureşti era unul centrat asupra menţinerii puterii cu orice preţ, comuniştii români se gândeau cum să păstreze spiritele ca să nu existe riscul de a fi ameninţat Partidul Muncitoresc Român. Însă poporul era mult prea detaşat şi înfricoşat de sistemul politic, iar lupta pentru propriile libertăţi era, practic, imposibilă şi nu viza o ţintă sau o aspiraţie a acestuia. Sentimentul de frică şi ameninţare continuă era ceva proeminent în spaţiul comunist şi avea un caracter ierarhic. Astfel, acest sentiment de frică era, mai întâi de toate, deţinut de popor, de oamenii simpli cărora li se impunea servilismul şi umilinţa faţă de regimul comunist;la rândul său, Partidul Muncitoresc Român transmitea acest resort motivaţional al fricii “fratelui mai mare” – Uniunea Sovietică;iar sovieticii ascundeau o frică faţă de regimurile democratice din Occident, de teamă că ideea de homo sovieticus să nu se discrediteze adevăratei realităţi comuniste. Docilitatea şi promptitudinea de care au dat dovadă liderii romani în reprimarea revoluţiei maghiare a compensat parţial neîncrederea Moscovei în eficienţa destalinizării româneşti, iar Dej şi acoliţii săi şi-au păstrat în continuare poziţiile, reuşind chiar, în 1958, să obţină retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul României. [4]

Retragerea trupelor sovietice din România, a consilierilor sovietici, rezolvarea litigiilor financiare cu statele occidentale, rămase în suspensie după naţionalizarea din 1948, realizarea unei politici economice conforme cu interesele naţionale constituiau elemente importante în realizarea unei politici externe proprii, fără însă a ieşi din sfera structurilor politice, economice şi militare create de U.R.S.S. după cel de-al doilea război mondial.

Detaşarea direcţiilor politicii externe sovietice

Liderii comunişti români au înţeles că vremurile se schimbau şi că vechile metode trebuiau revizuite radical şi, prin urmare, a fost iniţiată o anumită relaxare a politicii interne după 1953, respectiv o detaşare de direcţiile polticii externe sovietice.[5]  Această detaşare însemna ignorarea semnalelor venite de la Moscova, un bun exemplu este cel din cadrul CAER-ului, unde apar divergenţe economice între PMR şi sovietici. Aceste dispute au apărut pe fondul propunerii lui Hruşciov ca statele comuniste cele mai industrializate (RDG, Cehoslovacia) să se specializeze exclusiv pe industrie în timp ce România să abandoneze dezvoltarea industriei axându-se pe agricultură. Această idee a iritat mult conducerea românească opunându-se cu vehemenţă acestei propuneri, care nu favoriza interesele Partidului Muncitoresc Roman. Opoziţia românească este o dovadă a faptului că proiectul “proletarizării” a sovieticilor a reuşit cu excelenţă.

Prin această succesiune a evenimentelor ajung la etapa a treia:1962-1965, denumită refuzul subordonării.  Odată cu acutizarea conflictului cu Republica Populară Chineză, URSS va ceda presiunilor comuniştilor români renunţând la supra-planificarea economiilor statelor membre CAER. Ulterior, Republica Populară Romana va juca un rol exclusiv în cadrul relaţiilor URSS – Republica Populară Chineză. Chiar dacă România nu avea ponderea politică suficientă pentru a arbitra conflictul dintre cele două forţe comuniste, a reuşit să joace pe două paliere în calitate de potenţial moderator şi a susţinut un dialog constructiv între cei doi coloşi comunişti. Esenţial este că structurileromâneaştiaufolosit lupta dintre URSS – RPC  pentru a se distanţa de “protectoratul” economic al sovieticilor. În acest mod comerţul cu statele capitaliste va creşte constant.  În planul politicii externe este vizibilă o anumită afiliere la poziţiile chineze.

Raporturile Republicii Populare Române cu atotputernicul ei vecin-URSS, marea învingătoare în război și marea avantajatăa păcii, au trecut prin diferite etape:de la obedienţă absolută, la o anumită relaxare a conducerii romaneşti până la refuzul subordonării. Astfel, dialogul româno-sovietic n-a fost  întotdeauna unul între ocupant și ocupat, întreîmpărat și vasal, sau întrefratele mai mare și cel mai mic. PMR şi-a urmărit cu vehemenţă interesele, chiar dacă poporul român nu a avut întotdeauna de câştigat în urma disputelor cu sovieticii, este evident că acest drum spre independenţa României a urmărit consolidarea strategiilor de independenţă economică, mai apoi politică. O altă inovaţie în urma aşa-zisei detaşări sovietice rezidă în îmbunătăţirea relaţiilor diplomatice, economice cu Occidentul. Simultan statul roman îşi modifica imaginea în faţa celorlalţi actori statali ca o piesă de domino importantă în jocul relaţiilor internaţionale.

 

 

 

NOTE

[1]Stelian Tanase,  Elite si societate. Guvernarea Gheorghiu-Dej, 1948-1965, Editura Humanitas, Bucuresti, 2006, pag. 33-105

[2]Lucian Boia, Romania, tara de frontiera a Europei, Editura Humanitas, Bucuresti, 2012

[3]Vladimir Tismaneanu, Stalinism pentru eternitate. O istorie politica a comunismului romanesc, traducere de Cristina Petrescu si Dragos Petrescu, Editura Polirom, Iasi, 2005, pag. 156-160

[4]Constantin Moraru, Politica Externa a Romaniei, 1958-1964, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 2008, pag. 18-30

[5]Vladimir Tismaneanu, Stalinism pentru eternitate. O istorie politica a comunismului romanesc, traducere de Cristina Petrescu si Dragos Petrescu, Editura Polirom, Iasi, 2005, pag. 205-210

""