Autor 20437 vizualizări


Obținerea independenței în urma războiului ruso-turc din 1877-1878 a schimbat statutul juridic internațional al României și a avut consecințe importante asupra politicii interne. Diplomația prudentă a noului stat independent și-a îndreptat eforturile spre consolidarea independenței și a dezvoltării interne, dar nu a uitat să lupte, în continuare, pentru desăvârșirea statului național.

Conștienți că România se află la intersecția a doua mari imperii – Rusia și Austro-Ungaria – și a unui imperiu aflat în descompunere, dar care încă mai conta pe scena Balcanilor – Imperiul Otoman – conducătorii români au încercat să mențină noul stat independent departe de conflictele majore. Elitele politice românești au încercat să mențină relații bune cu toate marile puteri, dar atitudinea acestora, ce varia în timp, a făcut ca România să se apropie foarte mult de Puterile Centrale (Germania și Austro-Ungaria), apropiere ce va culmina cu aderarea la Tripla Alianță. Totuși, după 1900 se observă o răcire a relațiilor dintre România și Puterile Centrale datorată acțiunii energice a diplomațiilor franceze și rusă. În acest context de incertitudine va fi găsită România în momentul izbucnirii celor două războaie balcanice.

Situația internațională după Congresul de la Berlin

După Congresul de Pace de la Berlin, situația politică europeană se schimbă în linii mari. România devine independentă, Serbia începe să se îndepărteze de Rusia și se apropie de Austro-ungaria, lucru ce determină o acțiune similară austro-ungaro-română. România devine după 1878 un pion strategic al alianțelor bismarckiene de izolare a celor doi mari dușmani ai Germaniei și Austro-Ungariei:Franța și Rusia.

Piatra de temelie a Triplei Alianțe a reprezentat-o tratatul semnat de Germania și Austro-Ungaria în 1879, îndreptat împotriva celor două mari rivale:Franța și Rusia. La doar trei ani de la constituire se va alătura un nou membru – Italia, țară influențată puternic de Germania în chestiunea recunoașterii independenței României. Inițial o alianță cu scop defensiv, ca de altfel toate sistemele de alianțe create de Bismarck – ce încerca să prevină izbucnirea unui nou conflict asemănător cu cel din 1870-1871 care a adus Germaniei suficiente beneficii – ea va cunoaște modificări sensibile ale strategiei in momentul reînnoirii din 1887. O schimbare la fel de importantă s-a petrecut în momentul în care noul împărat – Wilhelm II – a preluat direct controlul politicii germane, văzută de el în sensul expansionismului colonial de care Germania avea atâta nevoie[1].

Orientarea României spre Puterile Centrale poate părea oarecum ciudată dacă luăm în considerare faptul că, în cadrul Imperiului Austro-Ungar, viețuia o comunitate importantă de români ce își doreau desăvârșirea idealului național. Dar, poziția cercurilor politice românești este de înțeles având în vedere relațiile cu celelalte mari puteri. România va adera la această alianța la la 18/30 octombrie 1883, dar tratatul va fi ținut secret de către regele Carol (care nu avea nevoie de sprijinul sau acordul Parlamentului pentru încheierea tratatelor politice), pentru a nu inflama opinia publică româneasca. Tratatul va fi reînnoit in 1892, 1896, 1903 și, paradoxal, în 1913, chiar înainte de începerea războaielor balcanice.

Războaiele Balcanice

După noua ordine europeană stabilită în urma congresului de pace de la Berlin, România devine un stat important în Balcani, în condițiile descompunerii Imperiului Otoman care nu mai putea ține în frâu tendințele naționaliste ale statelor subjugate. Astfel, România este un garant al menținerii status-quo-ului în această regiune denumită „butoiul cu pulbere al Europei”, având și avantajul de a fi cea mai puternică țară dintre cele mici.

La începutul secolului XX, procesul de ieșire al popoarelor creștine de sub lunga dominație otomană începuse, dar nu era terminat. Imperiul Otoman fusese slăbit ca urmare a războiului italo-turc din 1911, pe cand guvernele țărilor creștine din Balcani se întăreau în permanența:Bulgaria devine regat în 1908, după unirea cu Rumelia, iar Serbia își va reîndrepta atenția spre conaționalii săi din teritoriile ocupate de otomani, fiind constrânsă de climatul internațional să accepte anexarea Bosniei și Herțegovinei de către Austro-Ungaria[2]. Problema cea mai complicată rămânea cea a Macedoniei, un teritoriu disputat de Serbia și Bulgaria, și care nu putea fi împărțită din punct de vedere etnic din cauza eterogenității sale.

Anul 1911 devine unul critic pentru Balcani:izbucnirea războiului italo-turc dă curaj bulgarilor și sârbilor de a încheia o alianță contra Imperiului Otoman, iar bulgarii încearcă să obțină promisiuni de neintervenție din partea românilor – declarându-se în favoarea acordării unei frontiere naturale în Dobrogea, în schimbul libertății de acțiune contra turcilor, obiectivul lor principal fiind Macedonia. Cei informați despre această propunere au fost Take Ionescu, Titu Maiorescu și Ion I. C. Brătianu – cei trei grei ai politicii externe românești[3]. O înțelegere româno-bulgară nu mai era posibilă după apariția în presa bulgară a unor articole vehemente ce revendicau Dobrogea ca fiind un teritoriu bulgăresc[4]. Deși nu este stat balcanic, România a înțeles că nu poate rămâne indiferentă la evoluțiile politice regionale, dar nici nu trebuie să intervină pentru a evita răspândirea războiului și lărgirea ariei de conflict. În contextul apropiatei alianțe sârbo-bulgare, se începe și o revigorare a relațiilor româno-ruse, rușii fiind conștienți că România reprezintă un punct important în sud-estul Europei.

Tratatul de alianță încheiat la 13 martie 1912 între Bulgaria și Serbia, și completat printr-o convenție militară secretă, nu era îndreptat doar împotriva Imperiului Otoman, ci și a vecinului din Nord – România – poziția sa fiind de mare însemnătate în contextul bunei înțelegeri cu Puterile Centrale și cu Turcia. Susținerea Imperiului Otoman și o eventuală intervenție asupra statelor balcanice din partea României, putea constitui un act de trădare, dupa cum notează ziarul sârb „Mali jurnal” din 10 martie 1911[5]. Această convenție militară secretă venea în completarea celei ruso-bulgare din decembrie 1909, care stipula sprijinul ce va fi acordat Bulgariei pentru recuperarea teritoriilor locuite de etnici bulgari în regiunea situată între Marea Neagră și malul drept al Dunării de Jos, bineînțeles, totul fiind condiționat de o victorie asupra Puterilor Centrale, dar și a României[6]. De menționat mai este și faptul că, în paralel cu încercările de negocieri româno-bulgare, vecinii noștri de la sud nu au stat degeaba și au reușit să încheie un tratat de alianță cu altă țară balcanică ce căuta să-și extindă teritoriul pe seama Imperiului Otoman – Grecia.

Primul război balcanic

Începând cu 9 octombrie, Imperiul Otoman se află în război cu Muntenegru, ceea ce determină, la 30 octombrie, intrarea în război și a celor trei state balcanice, cu scopul declarat de a-și elibera conaționalii și de a unifica teritoriile cucerite. În primă fază, diplomația europeană nu a dorit să intervină, încrezătoare în faptul ca armata turcă va fi victorioasă și va păstra status-quo­-ul în regiune, dar succesele continue ale aliaților balcanici, care au ajuns pana aproape de Constantinopol, au făcut ca Marile Puteri să intervină rapid, astfel că la 3 decembrie 1912, Imperiul Otoman cere armistițiu. Negocierile de pace de la Londra s-au desfășurat anevoios din cauza neînțelegerilor dintre aliați, dar și a refuzului Turciei de a da curs tuturor cerințelor teritoriale. Acestea, combinate cu venirea la putere în Imperiul Otoman ale unor elemente extremiste, decise să nu cedeze cu nimic în negocieri, au făcut ca războiul să reizbucnească la 3 februarie 1913. Marile Puteri s-au implicat mult mai serios de această dată și au reușit să oprească ostilitățile la 26 aprilie 1913, iar la 30 mai au fost semnate preliminariile de pace tot la Londra. Imperiul Otoman pierdea aproape toate teritoriile sale europene și situația insulelor din Marea Egee urma să fie rezolvată de Marile Puteri.

Cum am mai menționat, România a rămas neutră pe parcursul primului război balcanic, dar a urmărit cu interes acest conflict ce putea modifica status-quo­-ul pe care oamenii politic români îl apărau cu înverșunare. România va refuza să intre în orice fel de alianță cu beligeranții – au existat propuneri din partea Turciei, dar și a Bulgariei – cu aceștia din urmă tratativele fiind îngreunate de cerințele teritoriale ale ambelor părți:România cerea rectificarea frontierei dobrogene, considerând că la Berlin s-a comis o nedreptate, pe când Bulgaria viza toată Dobrogea. Acest context internațional a determinat o apropiere foarte rapidă a Franței și Rusiei, ambele susținând pretențiile teritoriale ale României și chiar participarea ei la o conferință de pace, dar se observă și o politică independentă față de cea austro-ungară, ce sprijină în mod vădit Bulgaria. Tratativele de la Londra nu au reușit să rezolve problema rectificării frontierei dobrogene prin tratate bilaterale, astfel că s-a luat decizia organizării unei conferințe europene care să reglementeze această chestiune. Locul ales a fost o lovitură puternică pentru Puterile Centrale – Sankt Petersburg;conferința organizată între 18 martie și 2 aprilie nu a adus schimbări fundamentale în relațiile României cu Marile Puteri, dar toate, cu excepția rezervatei Germanii, au admis încorporarea Silistrei în Regatul României, căutând în același timp să nu strice relațiile cu Bulgaria.

Al doilea război balcanic

Evoluția relațiilor internaționale dupa conferința de la Sankt-Petersburg a marcat începutul îndepărtării României de Puterile Centrale, deși în ianuarie-februarie 1913 s-a reînnoit pentru ultima oară Tripla Alianță, ce urma să fie valabilă pana în 1920, prelungindu-se automat la fiecare șase ani dacă nu era denunțată.

Aliații din primul război balcanic nu reușesc să se mai înțeleagă – Bulgaria era nemulțumită de teritoriile primite, iar dispariția adversarului comun fac ca între Bulgaria pe de o parte și Grecia și Serbia pe de alta să apară o ruptură ce se va dovedi ireversibilă. În acest context extrem de tensionant pentru Balcani, Grecia și Serbia caută să-și aproprie România, care rămâne însă extrem de rezervată.

Acordul greco-sârb din 1 iunie 1913 și norii ce se abăteau prevestind un nou conflict au făcut clar faptul ca România nu-și va mai subordona interesele și poziția în conformitate cu cele ale Austro-Ungariei, care, în condițiile adversității față de Serbia, continuă să sprijine Bulgaria. Germania nu a privit cu ochi buni poziția intransigentă a Austro-Ungariei, considerând că neutralitatea României trebuie cumpărată cu o extindere a frontierei până la Balcic, dar poziția cancelarului austriac Berchtold a rămas la fel de fermă, avertizând ca o alianță cu Serbia va duce la ruperea relațiilor cu Monarhia Dualistă și chiar la un conflict[7]. De această situație vor profita diplomațiile rusă și franceză care vor dori o intervenție română în Bulgaria, și implicit apropierea României de Antantă, lucru ce ar fi constituit lovituri grele pentru Imperiul Austro-Ungar.

Foto:tratatul de pace dintre Bulgaria și Imperiul Otoman

Al doilea război balcanic izbucnește la 30 iunie 1913 când Bulgaria, fără declarații de război, își atacă foștii aliați. Cu acordul Franței și Rusiei, guvernul român ordonă mobilizarea armatei la 3 iulie și dă aviz de intrare pe teritoriul Bulgariei la 10 iulie, fapt ce constituia o respingere publică a alianței cu monarhia dualistă. Această acțiune a fost privită cu ostilitate în cercurile politice vieneze, dar pentru a nu pierde de tot România, ele vor accepta unele schimbări teritoriale în favoarea României, iar pe de altă parte dorea oprirea conflictului balcanic pentru a evita răspândirea lui, astfel că România devine factorul determinant în a convinge statele beligerante să înceteze ostilitățile. La 22 iulie România acceptă un armistițiu, deoarece politicienii români considerau că războiul trebuia să mențină echilibrul de forțe în Balcani, iar nu să distrugă Bulgaria.

Aceste tratative au loc la București – în acest fel se recunoștea poziția de garant al României în aceste crize – și la care au participat doar reprezentanții țărilor beligerante. Prin pacea din 10 august 1913, frontiera româno-bulgară devine linia Turtucaia-Balcic, Bulgaria pierde mare parte a teritoriilor cucerite în primul război balcanic și pierde ieșirea la Marea Egee.

Pacea de la București a fost primul moment important în relațiile internaționale, în care Marile Puteri nu au avut un cuvânt de spus în ceea ce privește hotărârile luate în cadrul ei, deși s-a încercat convocarea unei conferințe de pace, Austro-Ungaria fiind cea mai vehementă.

Războaiele balcanice au constituit începutul depărtării României de Puterile Centrale, în ciuda existenței unui tratat clar, și apropierea de Antanta și aici au intervenit mai mulți factori. În primul rând, cercurile politice românești nu au mai putut ignora politica șovinistă maghiară de deznaționalizare dusă împotriva românilor transilvăneni. Al doilea factor a fost venirea la putere, în ianuarie 1914, a unui guvern liberal condus de Ion I. C. Brătianu, ce considera că tratatul cu Puterile Centrale nu poate fi pus în aplicare. Nu în ultimul rând, chiar dacă nu a fost încărcată de iz politic, vizita țarului Nicolae II la Constanța, act cu un puternic ecou în cercurile politice interne și internaționale, și care vădeau apropierea tot mai puternică a României spre viitori aliați din Primul Război Mondial.

 


Bibliografie:

1. Istoria Românilor, sub redacția lui Gheorghe Platon, vol. VII, tom II, București, Ed. Enciclopedică, 2003;

2. Hitchins, Keith, România 1866-1947, București, Ed. Humanitas, 1998;

3. Iordache, Anastasie, Criza politică din România și războaiele balcanice 1911-1913, București, Ed. Paideia, 1998;

4.  Boicu, L., Cristian, V. și alții, România în relațiile internaționale (1699-1939), Iași, Ed. Junimea, 1980;

5. Marghiloman, Alexandru, Note politice 1897-1924, vol I, București, 1927;

6. Căzan, Gh. Nicolae, Rădulescu-Zoner, Șerban, România și Tripla Alianță 1878-1914, București, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1979;

 

NOTE


[1]Istoria Românilor, sub redacția lui Gheorghe Platon și alții, vol. VII, tom II, București, Ed. Enciclopedică, 2003, pag. 233;

[2]L. Boicu, V. Cristian și alții, România în relațiile internaționale (1699-1939), Iași, Ed. Junimea, 1980, p. 364;

[3]Alexandru Marghiloman, Note politice 1897-1924, vol I, București, 1927, p. 84;

[4]Anastasie Iordache, Criza politică din România și războaiele balcanice (1911-1913), București, Ed. Paideia, 1998, p. 173;

[5]„Conservatorul”, an XI, nr. 207 din 24 septembrie 1911, p. 1;

[6]Anastasie Iordache, op. cit., p. 173;

[7]Istoria Românilor, sub redacția lui Gheorghe Platon și alții, vol. VII, tom II, București, Ed. Enciclopedică, 2003, pag. 284;