Autor 25494 vizualizări


În vara anului 1940, România a suferit cele trei mari amputări teritoriale – și oamenii politici cu putere de decizie au invocat atunci, în acele momente dramatice, deficiențe grave în organizarea și dotarea armatei și aviației ca motiv pentru neacceptarea apărării țării. Politicienii, comandanții și Casa Regală ignoraseră cu bună știință înzestrarea aviației, înlocuiseră pe cei capabili cu indivizi necinstiți. Cu toate acestea, situația aeronauticii nu era așa de gravă pe cât au prezentat-o ei tocmai ca țara să nu intre în luptă.

Cu toate lipsurile pe care le avea, Aeronautica militară putea să riposteze și să producă mari pierderi inamicilor noștri. Avem numeroase argumente în acest sens. În primul rând, aviatorii noștri erau foarte bine pregătiți – o vor dovedi peste un an, pe frontul eliberării Basarabiei și a Bucovinei de Nord. Erau aceiași aviatori ca și în anul 1940, poate aveau ceva mai multe ore de zbor. Apăruseră noi comandanți cu putere de decizie, de care a fost mare nevoie în vara anului 1940. În ceea ce privește forțele aeriene ale U.R.S.S, se știa destul de bine care era dotarea și pregătirea aviației bolșevice. La 9 aprilie 1940, Regele Carol al II-lea a avut o convorbire cu atașatul militar al Italiei la București, care fusese numit în funcție de curând, venind de la Moscova . Iată ce nota Regele Carol al II-lea în urma acestei convorbiri:

„Am avut cu el o conversație extrem de interesantă. Punctul principal ce mi s-a repetat de mai multe ori este că U.R.S.S duce la noi și mai ales în Basarabia o acțiune de spionaj și de propagandă în proporții planetare. Că primejdia cea mare este masa enormă a Armatei Roșii. Ei pot mobiliza ușor 12 milioane de oameni perfect înarmați. Materialul este bun, «afară de aviație care este perimată»”.

La Consiliul de Coroană din 27 iunie 1940, Regele Carol al II-lea n-a scos un cuvânt despre această informație importantă. Din documentele studiate de noi rezultă că aviația sovietică avea în Transnistria și Ucraina câteva sute de avioane, dar acestea erau vechi și uzate, mult inferioare față de avioanele din dotarea aviației noastre. Şi încă un lucru foarte important: piloții sovietici erau slab pregătiți.

S-a văzut acest aspect în campania din vara anului 1941. Piloții noștri puteau face față o perioadă de timp aviației sovietice, provocându-i pierderi importante. Peste un an, aviatorii noștri dotați între timp cu un număr de aproximativ 100 de avioane germane de vânătoare Me.109 E, de bombardiere și aparate de vânătoare fabricate la I.A.R. Brașov, cum a fost I.A.R-ul 80, vor produce inamicului pierderi importante. Până la Odessa, aeronautica română a obținut 600 de victorii aeriene (s-au luat în calcul inclusiv avioanele doborâte de artileria A.A. română).

Aviatorii și artileriștii antiaerieni dovediseră că pot lupta

În ceea ce privește riposta pe care puteam să o dăm aviației maghiare, argumentele sunt foarte clare. Aviația maghiară dispunea de aproximativ 250-270 de avioane de luptă, mult mai demodate decât cele aflate în dotarea aviației române, personalul navigant era lipsit de experiență și nu era pregătit pentru un război aerian pe un front mare.

Aceasta nu însemna că piloții maghiari nu erau buni, nu aveau însă experiență pentru că Ungaria și-a creat aviația militară târziu. Abia în anul 1938 s-a înființat prima școală militară de pilotaj. Diversitatea mare a avioanelor, de tipuri diferite, crea probleme de ordin tehnic. Nici infrastructura nu era așa de dezvoltată ca în țara noastră, care dispunea de aproximativ 150 de aerodromuri bine amenajate.

Aviatorii noștri au primit ordin să nu riposteze la desele încălcări ale frontierei de către avioanele maghiare. Totuși, la 27 august 1940, la ora 12:15, deasupra comunei Săcuieni, aflată la sud de Valea lui Mihai, a avut loc o luptă aeriană între un avion bimotor unguresc și un avion românesc de vânătoare Heinkel He.112 pilotat de locotenentul Nicolae Polizu. După o luptă care a durat circa 10 minute, avionul inamic a fost doborât în flăcări.

În ziua următoare, la orele 10:00, un avion maghiar de bombardament a atacat aerodromul civil de la Satu Mare, aruncând mai multe bombe asupra instalațiilor și pistei de zbor, echipajul inamic mitraliind oamenii aflați la munca câmpului. Artileria A.A. română a deschis un foc bine reglat și avionul inamic, grav avariat, a aterizat forțat la Carei și, la contactul cu solul, a luat foc. Așadar, aviatorii și artileriștii antiaerieni dovediseră că pot lupta împotriva unui inamic agresiv care putea fi ținut la respect.

„Eu și alți aviatori am socotit că țara a fost trădată de politicieni”

Generalul de flotilă aeriană Ion Popescu (Oiță) arăta într-un manuscris starea sufletească a piloților noștri în momentul interzicerii de către comandanți a luptei împotriva agresorilor maghiari și bolșevici.

„Mobilizarea m-a găsit ca pilot de linie pe cursele externe București-Belgrad-Milano. M-am prezentat la Escadrila 75 Potez din cadrul Grupului 2 Bombardament comandat de către căpitanul comandor av. Ion Cristescu (Cuțitaru). Era un om foarte blând originar din Brăila, iar porecla de Cuțitaru nu știu cine i-o dăduse. Aveam gradul de căpitan și dobândisem o mare experiență ca urmare a raidurilor aeriene la care participasem.

Toți piloții și observatorii aerieni din cadrul grupului și din alte unități eram hotărâți să luptăm. Dar comandanții noștri din minister (M.A.M.), în frunte cu amiralul Păiș, nu au vrut să ne luptăm cu ungurii, rușii sau bulgarii. Noi, aviatorii obișnuiți, de la eșaloanele de luptă, doream să luptăm pentru apărarea țării și salvarea onoarei României.

Nu ne-au lăsat, deși eram gata să murim pentru țară. Eu și alți aviatori am socotit că țara a fost trădată de politicieni, iar comandanții noștri din Ministerul Aerului și Marinei le-au făcut jocul. Aceasta a fost marea durere a noastră care ne-a urmărit de-a lungul războiului mondial... aceste răni nu s-au închis niciodată”.

„Am vrut să luptăm, dar nu ne-au lăsat”

În lucrarea intitulată Evoluția aeronauticii militare române între cele două războaie mondiale, generalul de escadră aeriană av. ing. Nicolae Balotescu nota în legătură cu ultimatumul sovietic:

„Ne-am dus o delegație de aviatori din comandamente și din unități operative la Ministerul Aerului și Marinei, la Subsecretarul de Stat al Aerului, generalul Achile Diculescu. I-am solicitat, în numele colegilor noștri aviatori, să dea ordin aviației să intre în luptă pentru apărarea României Mari. Să lupte pentru pământul țării, pentru istorie. Am fost refuzați pe motiv că armata nu-i pregătită să facă față unui război pe mai multe fronturi, iar aviația nu are dotarea și înzestrarea unei acțiuni militare de asemenea amploare.

Achile Diculescu și alți comandanți ignoraseră cu ani în urmă aviația, se opuseseră planurilor de modernizare și furaseră banii pentru înzestrarea cu avioane din străinătate. Acești comandanți au procedat la fel și la sfârșitul lunii august 1940, cu ultimatumul Ungariei... Noi, toți aviatorii din unitățile de luptă și comandanții noștri până la flotilă, am vrut să luptăm, dar nu ne-au lăsat. Oare de ce au procedat așa? Din lașitate sau trădare?...

Mai târziu, în anul 1942, când am slujit țara și aviația la Berlin, am aflat că germanii nu intrau în război împotriva noastră. Dacă nu acceptam aceste ultimatumuri care au sfârtecat țara, România putea să evite, în mare măsură, vara dramatică a anului 1940, dacă duceam tratative cu Germania și «moneda» de schimb era petrolul de care germanii aveau mare nevoie... Nici aici, la externe, nici la serviciile speciale n-am avut oameni bine pregătiți”.

Acest text este un fragment din articolul „S-a furat Aviația! Mari afaceri de corupție în România interbelică”, publicat în numărul 207 al revistei Historia, disponibil la toate punctele de difuzare a presei, în perioada 15 aprilie – 14 mai 2019, și în format digital pe paydemic.com

 Cumpără Acum


 Cumpără Acum
""