Autor 16569 vizualizări


Am vrea să credem că Europa este iarăşi una singură. Unitatea ei, în care românii îşi caută încă locul, este în primul rând culturală. Recuperându-şi istoria, poporul nostru îndeplineşte un act european şi, totodată, îşi redobândeşte adevărata identitate.

La întoarcerea regelui Mihai în capitala sa, de Paştile anului 1992, smerenia pelerinajului şi triumful cu care l-au primit cei care i-au rămas credincioşi în suflet sunt amândouă potrivite cu firea acestui popor, care se poate supune multor porunci, dar nu e el însuşi decât în manifestarea stăpânită a ceea ce simte adânc şi statornic. Istoria s-a întors odată cu regele, istoria în care faptele sale şi ale înaintaşilor săi s-au împletit necontenit cu destinul României moderne.

Sentimentul care ne încearcă astăzi, al unei decadenţe şi al necesităţii urgente a reconstrucţiei, era mărturisit şi în primul deceniu al veacului al XIX-lea, când un boier moldovean mărturisea:„ni-ar trebui să avem o istorie dreaptă şi critică a locului nostru;într-însa am vidè însfârşit tot ce a slujit a ne micşura şi a păgubi... însă o asemine istorie ne lipsăşti;învăţăturile ce ni-ar fi dat patimile vremii trecute ne sunt toate pentru vremea viitoare, încât pentru a învăţa trebuie să mai pătimim”. Din aceeaşi epocă datează cele dintâi proiecte de unire („Valahia şi Moldavia să se împreune şi să se facă amândouă un prinţipat”), de independenţă şi de domnie ereditară, constituţională. Încă de atunci apare ideea de a alege un prinţ „din Germania de Sus”, ai cărui urmaşi „vor cunoaşte de acum înainte de patrie a lor aceste provinţii, se vor numi români şi nu se vor mai strămuta din aceste locuri”.

În soluţia la care se vor opri cei mai chibzuiţi dintre oamenii de stat români din generaţia revoluţiei de la 1848, aceiaşi care au îndeplinit şi Unirea din 1859, era pe de o parte un element de continuitate şi, pe de alta, altul nou. 

Monarhia, o instituție cu tradiție

Tradiţia era aceea a formei monarhice. De când au existat cârmuitori în fruntea celor două voievodate, ţări deopotrivă de româneşti, la miazăzi şi la răsărit de Carpaţi, ei au purtat coroana ca semn al misiunii lor de a conduce. De la predecesorul necunoscut al lui Basarab, care domnea la 1290 asupra Ţării Româneşti, şi de la cele dintâi căpetenii în jurul cărora s-au adunat locuitorii „Moldovelor”, au trecut şapte sute de ani. Monarhii vremelnici sau stăpânind cu putere o alcătuire statornică s-au perindat fără întrerupere, vreo sută în fiecare din cele două principate. Până la o vreme, monarhia a fost electivă, chiar dacă alegerea domnului era îngrădită de dreptul membrilor unei singure familii de a urma la tron, drept protejat la început prin asocierea între fraţi sau a fiului pe lângă părintele său. Au fost şi doamne, dar foarte rar, cele mai de seamă rosturi ale domniei fiind ostăşeşti:Elena lui Petru Rareş în Moldova, Chiajna şi Ecaterina în Ţara Românească au vegheat asupra odraslelor lor nevârsnice. 

Tânărul Carol I în uniformă de ofiţer german

Tânărul Carol I în uniformă de ofiţer german

Succesiunea ereditară în fond şi electivă în formă a continuat şi după ce ţările române au intrat sub dominaţia Imperiului otoman, dar, înainte chiar de a se stinge vechile dinastii, în secolul al XVII-lea, marea boierime a ales reprezentanţi ai ei care rivalizau pentru a obţine confirmarea de la Poartă. Mai târziu, turcii s-au deprins să încredinţeze domnia Ţării Româneşti sau a Moldovei unuia sau altuia care-şi câştigase favoarea sultanului sau a dregătorilor săi:totdeauna creştini, mai adeseori greci decât români (până la 1822, când, în locul fanarioţilor, se întorc „pământenii”, din marile familii boiereşti). Nici după ce Poarta a îngăduit Ţării Româneşti şi Moldovei să-şi aleagă domnii, pe şapte ani sau pe viaţă, aceste prevederi n-au fost respectate. 

Puternică doar ca rezultat al succeselor militare (sub Ştefan cel Mare sau, scurt timp, sub Mihai Viteazul), sau dacă a ştiut să se impună atât prin dibăcia diplomaţiei, cât şi printr-o politică internă autoritară (Vasile Lupu, Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu), monarhia românească era absolută în principiu. Administraţia fanariotă a fost centralizatoare, dar ineficientă. Funcţiile domniei s-au exercitat între limite fixate, fie de controlul Porţii, fie de reacţiile boierimii, Sfatul domnesc sau adunările mai mult sau mai puţin reprezentative având un rol din ce în ce mai superficial, decorativ.

Aici intervine însă elementul nou pe care-l aduce epoca dintre 1834 şi 1866. Adevărata schimbare nu e în originea străină a domnitorului, ci în separaţia puterilor în stat, cu adaptări la sensul transformărilor constituţionale din Europa occidentală. Monarhia parlamentară electivă, prin experienţele din 1834, 1849 şi 1859, şi-a dovedit slăbiciunea şi caracterul formal, provizoriu.

Odată cu monarhia constituţională ereditară, din 1866, modernizarea regimului politic, întărită de o participare reală a reprezentanţilor naţiunii române, bazată pe sentimentele lor de demnitate şi de răspundere, a devenit eficientă şi trainică. Faţă de reformele lui Barbu Ştirbei sau Al. I. Cuza, impuse de o politică personală, de „despot luminat”, cele de care şi-a legat numele Carol I sunt expresia organică a unui program al elitei intelectuale care a creat conştient statul liberal.

Alegerea lui Carol a fost confirmată prin plebiscit

Soluţia principelui străin ca garant al Unirii a fost susţinută de Adunările ad-hoc şi s-a realizat zece ani după Unire, în 1866. Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a fost chemat numai după o lună de la detronarea lui Cuza, în care nu avusese niciun amestec. Tânărul de 27 de ani avea avantajul de a fi înrudit cu dinastia germană ale cărei victorii asupra Austriei vor încuraja în curând proiectele de unire a tuturor românilor într-un singur stat, dar şi cu cea rusă, cu cele din Anglia, Belgia, Portugalia, Brazilia şi chiar cu Împăratul Napoleon al III-lea, pe atunci arbitrul Europei şi protectorul românilor. Căsătoria din 1870 cu Elisabeta de Wied a adăugat apoi o legătură cu familia domnitoare a Olandei.

Alegerea lui Carol, de către aceiaşi senatori şi deputaţi care colaboraseră cu predecesorul său, a fost supusă unui plebiscit care a confirmat-o cu o mare majoritate:635.969 de voturi pentru, faţă de 224 contra. Pentru comparaţie, plebiscitul precedent aprobase reforma constituţională din 1864 cu 682.621 de voturi pentru şi 1.307 împotrivă. Rezultatul consultării populare a fost respectat de Cuza însuşi, care a refuzat demn oferta diplomaţiei franceze de a-l readuce la tron.

Situaţia pe care o prelua tânărul principe era deosebit de grea. Rusia urmărea retrocedarea sudului Basarabiei, reunit cu Moldova din 1857, şi a întârziat recunoaşterea lui Carol în speranţa că va obţine în schimb acest teritoriu. În Peninsula Balcanică, Serbia, Muntenegrul şi Grecia se pregăteau de război cu turcii şi în acest scop căutau alianţa României. Idealul naţional al acesteia pretindea două lucruri:dobândirea independenţei şi realizarea unităţii. Vizita lui Carol la Constantinopol a arătat, prin modificările ceremonialului investirii, că România nu mai e decât formal dependentă de Poartă. Mobilizarea armatei româneşti, pentru a preveni o intervenţie militară otomană la care instigase Rusia, îşi dădea astfel roadele. În ce priveşte problema românilor din Transilvania, după ce Cuza crezuse că prin tratative cu emigraţia maghiară s-ar putea stabili o înţelegere, Carol pare a fi fost mai întâi atras de perspectiva unei rezolvări pe calea armelor, având intenţia de a se alătura Prusiei în cazul că aceasta ar fi declarat din nou (în 1869) război Habsburgilor. Apoi, cerând stăruitor respectarea egalităţii tuturor elementelor etnice din regatul Ungariei, el a revendicat pentru românii din Ardeal şi Banat o autonomie asemănătoare cu a croaţilor (1873).

Parada din 10 mai 1891,  când s-au sărbătorit 25 de ani de la venirea lui Carol pe tron

Parada din 10 mai 1891, când s-au sărbătorit 25 de ani de la venirea lui Carol pe tron

Jurământul constituţional depus de Carol prevedea menţinerea integrităţii teritoriului naţional. Totuşi, după aspra încercare a celor zece luni de război în 1877-1878, pacea de la San Stefano a impus României, din primul moment al independenţei sale, cedarea celor trei judeţe din sudul Basarabiei, Cahul, Bolgrad şi Ismail. În schimbul lor, se acorda un teritoriu desprins din Imperiul otoman pe care tratatul de la Berlin din 1878 (art. 46), încheiat fără participarea reprezentanţilor României, îl fixa între Dunăre şi Marea Neagră, cuprinzând Delta, Dobrogea până la sud de Mangalia şi insula Şerpilor. A doua modificare a hotarelor a intervenit în 1913, când pacea de la Bucureşti, punând capăt conflictelor balcanice la care luase parte şi România în ultima lor fază (campania din iulie-august), a adăugat Dobrogei punctul strategic de la Silistra şi o fâşie din Bulgaria de nord-est. După trei ani trupele bulgare intrau în Constanţa, dar, fiind recuperat la sfârşitul Primului Război Mondial, Cadrilaterul a rămas al României până în 1940. Ideea unei uniri a României cu Bulgaria sub acelaşi monarh a fost invocată ca o posibilitate doar în 1886.

Două intenții de abdicare în 48 de ani de domnie

Ca reacţie faţă de politica rusă, Carol I şi-a găsit un sprijin în Tripla Alianţă la care a aderat din 1883:succes al diplomaţiei lui Bismarck, dar şi al regelui României, avid de prestigiu şi preocupat de a căuta garanţii pentru ţara sa în echilibrul european. Tratatul datorită căruia România ieşise din izolarea politică de care era ameninţată şi evitase coalizarea Austro-Ungariei şi a Rusiei împotriva sa a rămas secret până în anul 1914. Realierea la blocul militar al Europei centrale n-a împiedicat totuşi iniţiativa independentă din 1913. Cu acest prilej se deterioraseră relaţiile cu Viena, aşa încât, contelui Czernin, care-i comunica ultimatumul adresat guvernului de la Belgrad, bătrânul rege îi va răspunde tăios că „n-a fost consultat, ceea ce este o încălcare a drepturilor sale de aliat şi a prerogativelor sale de suveran;soarta Serbiei o poate avea şi România, stat mic, care trebuie să-şi apere demnitatea naţională”.

Pus în situaţia de a alege între cuvântul dat (şi fidelitatea faţă de patria sa, Germania, şi dinastia de Hohenzollern, căreia-i aparţinea) sau convingerea oamenilor politici români, care s-au opus intrării în război, Carol I a trăit o dramă. A avut în vedere chiar abdicarea, după 48 de ani de domnie. Totuşi, cu câteva zile înaintea morţii, aprobând convenţia prin care Rusia, ca să obţină neutralitatea României, se angaja să-i asigure Transilvania la viitoarea dezmembrare a Imperiului Austro-Ungar, primul rege al României putea să-şi considere cu satisfacţie sarcina îndeplinită.

Spre deosebire de politica externă, în care Carol şi-a rezervat totdeauna dreptul de a supraveghea şi a interveni, cea internă s-a dezvoltat adesea împotriva sa ori independent de el. De la cei dintâi ani de domnie, când a avut de-a face cu „bizantini rău nărăviţi” (vorba lui Maiorescu), care continuau să comploteze şi să sfideze ca pe vremea lui Cuza, până la jubileul regal din 1906, punctul culminant al omagiilor măgulitoare, experienţa lui Carol I a fost o lentă aclimatizare în cursul căreia societatea românească l-a adoptat şi, întrucâtva, s-a lăsat chiar modelată de el. Proclamarea mini-republicii de la Ploieşti şi decizia de a abdica în 23 martie 1871, după mişcări de stradă în Bucureşti organizate chiar de prefectul poliţiei, cu complicitatea prim-ministrului, au marcat o criză gravă în relaţiile dintre clasa politică şi principe. Acesta a ştiut să o depăşească cu realism pragmatic, abil şi ferm. Alternarea la putere a liberalilor (la început favorizaţi) şi a conservatorilor a însemnat însăşi articularea dirijată a forţelor constructive şi a spiritului critic între care s-a stabilit o paritate analoagă cu raportul dintre whigs şi tories (liberali și conservatori, n.ed.), în Anglia. Colaborarea cu I.C. Brătianu, prim-ministru de la 1876 la 1888, a fost deosebit de rodnică pe planul modernizării instituţiilor şi administraţiei.

Castelul Peleș din Sinaia,  ridicat din dorinţa Regelui Carol I,  a fost menit să fie reședinţa de vară a familiei regale

Castelul Peleș din Sinaia, ridicat din dorinţa Regelui Carol I, a fost menit să fie reședinţa de vară a familiei regale

Mulți pași înainte

Marile progrese realizate încep cu Constituţia din 1866, inspirată de cea belgiană, deci extrem de liberală, prin care se asigura acordul activ al principiilor suveranităţii naţionale, al guvernării reprezentative şi al separării puterilor în stat. Libera circulaţie a ideilor politice, posibilitatea dialogului public, erau protejate de o legislaţie foarte indulgentă a presei. Monarhul, care din 1881 îşi ia titlul de rege, deţinea o autoritate limitată faţă de cea asumată de Cuza în 1864, când îşi rezervase iniţiativa legilor, dar viageră şi ereditară, pe linie exclusiv masculină. Actele de stat erau valabile doar dacă purtau dubla semnătură, a regelui şi a unui ministru. Legile votate de parlament în această perioadă, extrem de numeroase, au reglementat toate situaţiile posibile, de la instalarea firelor telegrafice şi telefonice (1892) până la concursurile pentru ocuparea posturilor medicale, importul strugurilor de masă, atribuţiile jandarmeriei, fabricarea chibriturilor, repaosul duminical, expunerea operelor artistice etc.

Structurile cu care Carol I a înzestrat România au rezistat chiar unei încercări formidabile cum a fost răscoala din 1907. Proletarizarea ţărănimii şi exigenţele exportului de cereale, în concurenţă cu producţia Statelor Unite şi a Australiei, în condiţiile unei agriculturi extensive, de randament mediocru, au dus la o dramatică revoltă contra exploatării prădalnice de tip colonial. Răspunsul statului, în afară de excesele comise în cursul represiunii, a fost amnistia fără judecată pentru 6.600 de ţărani dintre 7.800 arestaţi şi pregătirea marii reforme agrare care va fi dusă la îndeplinire în timpul domniei următoare.

Problemele sociale şi-au pus amprenta asupra momentului cultural Carol I, în sensul că, pe de-o parte, învăţământul primar a devenit general şi obligatoriu – fără ca 4.000 de învăţători, câţi avea la dispoziţie Spiru Haret, să poată combate eficient un analfabetism apreciat încă la 87% din populaţie – şi, pe de alta, intelectualii s-au implicat în dezbaterea cu privire la modernizare. Junimismul, sămănătorismul, poporanismul – pentru a semnala doar în treacăt principalele curente literare şi ideologice – au propus fiecare soluţia sa, moderat conservatoare sau utopic progresistă. Fenomenul „arderii etapelor” și dinamica europenizării de sus în jos au modelat convenţiile culturii oficiale, dar au mobilizat şi forţele antitradiţionale. Năzuinţa de a uni marea familie naţională prin liantul unei culturi superioare, care să altoiască paradigma occidentală pe realităţile locale, a presupus ca scop al efortului întregirea unităţii româneşti. Dârzenia luptei n-a fost mai prejos de înălţimea intenţiei.

Regele a patronat progresul culturii românești

E de la sine înţeles că, într-o asemenea epocă, creativitatea culturală se manifestă nu atât prin performanţele izolate (Eminescu, Caragiale!), cât prin consistenţa şi consecvenţa mişcării intelectuale. Ea poate fi măsurată prin importanţa crescândă a presei. Faţă de 70 de periodice în anul 1866, în 1887 apăreau 210 ziare şi reviste, în limbile română, germană, greacă, bulgară, spaniolă şi idiş, dintre care multe în provincie.

Contribuţia personală a regelui Carol la progresul culturii româneşti se găseşte în preocuparea sa constantă pentru dezvoltarea învăţământului, în generoasa Fundaţie care a creat biblioteca universitară din Bucureşti (1891), în întemeierea Muzeului Naţional (1906) şi în protecţia acordată Academiei Române. Fără un deosebit gust artistic, el a dorit totuşi să formeze şi o galerie de pictură – proprietate a Coroanei, deci nici a statului, nici a sa personală – care să înalţe prestigiul dinastiei. „Tre prin voinţa naţiunii, care a văzut în mine realizarea unui principiu”, spunea el în 1869 la inaugurarea Universităţii din Bucureşti, „ştiu că puterea mea rezidă în lumină şi, abstracţie făcând de pasiunile lăuntrice, în lumină numai caut puterea”. Simpatia arătată lucrărilor Academiei, de atâtea ori desfăşurate sub auspiciile sale, a mers până la a lua cuvântul în acest cadru savant despre subiectele istorice care-l interesau. De altfel, el a fost şi fondatorul Societăţii Regale de Geografie.

Autor el însuşi al unui jurnal, inedit în original, dar cunoscut prin prelucrarea „de un martor ocular”, pentru anii 1866-1881, care a avut mai multe ediţii (în limbile germană, franceză şi engleză), Carol I a scris istorie şi, mai ales, a făcut-o. În plămada caracterului lui, sever şi dominator, se distinge numaidecât simţul datoriei. Ceea ce preţuia el mai mult în oameni era, fără îndoială, valoarea lor etică, şi viaţa sa de o perfectă onestitate şi demnitate a fost, în orice clipă, pilduitoare. Prudent şi închis în sine, orgolios, a dat misiunii cu care s-a considerat investit sensul unei răspunderi morale. Mult superior monarhilor contemporani de oriunde, probabil ispitit de exemplul Marelui Frederic, el a fost un ziditor.

Regii României Mari la ceremonia de încoronare de la Alba Iulia (1922)

Regii României Mari la ceremonia de încoronare de la Alba Iulia (1922)

Nepotul lui Carol I devine principe moștenitor

Cu urmaşul lui Carol I poporul român avea să cunoască, după grele încercări, cea mai mare victorie din istoria sa şi, pentru cea mai largă categorie socială, o radicală îmbunătăţire a condiţiilor sale de viaţă. 

Ferdinand-Victor-Albert-Meinard de Hohenzollern se născuse la Sigmarigen în 1865. Tatăl său, Leopold, era fratele lui Carol şi, în 1870, fusese chemat la tronul vacant al Spaniei pe care, până la urmă, l-a ocupat pentru scurtă vreme un prinţ italian. Mama lui Ferdinand, Antonia, era o infantă portugheză. În 1881, după proclamarea regatului României, deoarece Carol nu avea copii, Ferdinand a devenit principe moştenitor şi, la încheierea studiilor sale universitare şi militare, în anul 1889, s-a stabilit în ţară. 

Curând după aceea, un scandal s-a iscat în jurul moștenitorului Coroanei. Opoziţia unanimă şi categorică a oamenilor politici români la proiectul căsătoriei sale cu Elena Văcărescu, una dintre doamnele de onoare ale Reginei Elisabeta, a fost motivată de dorinţa lor de a exclude posibilitatea formării unei camarile. Din acest motiv, membrilor familiei regale nu le era permisă căsătoria în ţară cu persoane care, chiar fiind de origine aristocratică, le erau inferioare ca rang. Astfel, la sfârşitul anului 1892, Ferdinand a luat de soţie pe Maria de Coburg-Gotha (născută în 1875), nepoata Reginei Victoria după tată şi, după mamă, a Țarului Alexandru al II-lea. Câtva timp după aceea, în 1897, când prinţul s-a îmbolnăvit grav de febră tifoidă. Pericolul morţii sale timpurii a produs o mişcare generală de îngrijorare, ceea ce arată că dinastia căpătase popularitate. 

Moştenitorul tronului, în calitatea, creată pentru el din 1910, de inspector general al armatei, a dovedit o conştiinciozitate exemplară. Această experienţă i-a permis să cunoască exact starea şi pregătirea trupelor la a căror comandă supremă a fost delegat de unchiul său în campania din 1913 în Bulgaria.

Primul jurământ al Regelui Ferdinand:„Jur să fiu un bun român”

Lui Ferdinand i-a fost dat să-şi înceapă domnia în împrejurări care pretindeau patriotismul şi abnegaţia ca un imperativ indiscutabil. Carol I, în Consiliul de Coroană de la Sinaia, declarase miniştrilor săi care se pronunţaseră pentru neutralitate:„Ca rege constituţional, mă supun voinţei dumneavoastră”. A doua zi după moartea lui, la 28 septembrie/11 octombrie 1914, Ferdinand I a jurat să fie „un bun român”, cuvinte care erau un angajament că va respecta sentimentul naţional, de la care nu s-a abătut niciodată. Agitaţiilor care căutau să grăbească intervenţia României de partea Antantei, somându-l pe Ferdinand să se încoroneze la Alba Iulia sau să moară pe câmpia Turzii, şi presiunilor sau corupţiei exercitate de Puterile Centrale li s-a răspuns printr-o intensă activitate diplomatică. Succesul ei, din momentul în care Franţa, Rusia, Marea Britanie şi Italia au recunoscut drepturile româneşti asupra Transilvaniei şi Bucovinei, a decis direcţia luată de ofensiva noastră. În Consiliul de Coroană de la Cotroceni (14/27 august 1916), regele s-a mulţumit să comunice factorilor politici o hotărâre, a sa şi a primului său ministru, I.I.C. Brătianu, care-l costa personal foarte mult, ca Hohenzollern şi ca german.

Carol al II-lea alături de fiul său,  Mihai,  la campionatele militare de ski organizate la Predeal (1932)

Carol al II-lea alături de fiul său, Mihai, la campionatele militare de ski organizate la Predeal (1932)

Obligată să lupte pe două fronturi, armata română suferă dezastrul de la Turtucaia, pierde Dobrogea și se retrage fără a putea salva Capitala. Grânarul Bărăganului şi terenurile petrolifere, parţial distruse, cad pradă inamicului. Parlamentul şi guvernul l-au urmat pe rege la Iaşi, în refugiu. Nu numai că aliatul rus a asistat aproape pasiv la înfrângere, ci, după revoluţia din martie 1917, a intrat în dezintegrare. O încercare de puci, care ar fi instalat autoritatea unui soviet militar în locul regelui, arestat împreună cu familia sa pentru a îndura soarta lui Nicolae al II-lea, a eşuat. Dar la Bucureşti colaboraţioniştii organizau o umbră de guvern, presa ocupaţiei îi acuza violent pe responsabilii de intrarea în război şi s-au găsit chiar oameni politici (C. Stere şi alţii) care să trateze cu Germania şi Austro-Ungaria detronarea lui Ferdinand. Coroana României ar fi fost de oferit împăratului german Wilhelm al II-lea, altui Hohenzollern sau unui Habsburg. Însuşi mitropolitul primat, la cererea ocupanţilor, a dezlegat poporul de jurământul faţă de rege şi i-a îndemnat pe ostaşii români să depună armele.

În aceste condiţii, ceea ce a provocat redresarea, manifestată prin biruinţele scump plătite de la Mărăşti şi Mărăşeşti, a fost, pe lângă sfaturile energicului general Berthelot, şeful misiunii franceze, atitudinea regelui însuşi. Apelurile pe care le-a adresat trupelor sale, în martie-aprilie 1917, când două treimi din ţară se aflau sub ocupaţie (la 40 de ani după luarea Plevnei), au făgăduit reforma agrară şi votul universal, invocând numele sacru al lui Ştefan cel Mare.

Cu atât mai dureroasă a fost necesitatea de a cere un armistiţiu, după ce Petrogradul bolşevizat a început tratativele cu germanii, care îşi deschiseră drum spre Odessa şi Kiev. Pacea de la Buftea-Cotroceni (24 aprilie/7 mai 1918) nu era decât un dictat, prin a cărui forţă i se impuneau României mutilări teritoriale (în Dobrogea şi pe linia Carpaţilor), condiţii economice extrem de împovărătoare şi chiar modificări constituţionale (acordarea colectivă a drepturilor civile pentru evrei, în termenii tratatului de la Berlin, de la îndeplinirea cărora România se sustrăsese până atunci). Din nou, piesa centrală a acestui joc de şah s-a dovedit a fi regele, care a tergiversat ratificarea tratatului până când acesta a fost anulat prin însăşi desfăşurarea evenimentelor. Reluând ostilităţile contra Puterilor Centrale la 5/18 noiembrie, România a participat la ultima săptămână de război alături de învingători.

România Mare:progrese și încercări 

Ferdinand va deveni primul rege al tuturor românilor ca urmare a actelor de unire adoptate succesiv în Basarabia de Sfatul Ţării (27 martie/9 aprilie), în Bucovina de Congresul General (15/28 noiembrie) şi în Transilvania de Adunarea Naţională de la Alba Iulia (18 noiembrie/1 decembrie). La consolidarea acestei situaţii se va ajunge doar cu preţul încă unui război, cu republica sovietică din Ungaria, şi prin lupta dusă la Conferinţa Păcii pentru apărarea independenţei şi autorităţii statului, în cuprinsul noilor sale hotare. Revizionismul învinşilor va crea probleme la graniţele de vest, sud şi est ale României Mari. Raporturile cu Iugoslavia, Cehoslovacia şi Polonia, vecinii asociaţi prin aceeaşi situaţie de beneficiari ai victoriei, vor fi însă de o loialitate reciprocă.

Din interior, cea dintâi ameninţare a acestui echilibru o reprezintă acţiunea de opoziţie şi de dezagregare a unui grup socialist (din 1921 comunist). Chiar în decembrie 1918, în Bucureşti, îndată după întoarcerea regelui, o grevă transformată în manifestaţie pentru republică a fost reprimată de armată. Instaurarea legii marţiale se poate justifica prin necesitatea de a apăra statul naţional unitar, abia creat, contra tendinţelor centrifuge şi revoluţionare, dirijate de la Moscova. Din direcţia opusă, asaltul împotriva regimului adopta acelaşi stil brutal:1922 este data de naştere a mişcării fasciste, bazate pe antisemitism. Efectul retoric al declaraţiilor împotriva injustiţiei sociale va fi mai convingător decât consistenţa lor teoretică.

Replica puterii a fost de a oficializa cultul naţiunii şi de a-i da o interpretare monarhistă. În omagiul adresat de Academie regelui Ferdinand şi reginei Maria cu ocazia încoronării din 1922, Nicolae Iorga sublinia datoria de recunoştinţă a societăţii româneşti:„În cea mai adâncă din suferinţele şi umilirile noastre am avut în mijlocul nostru cele două mari suflete de credinţă, de răbdare, de demnitate naţională şi regală pentru care încoronarea de astăzi nu este un act de splendidă solemnitate meşteşugită, ci consacrarea înaintea lumii întregi a meritelor câştigate prin eroismul în suprema încercare a neamului căruia i s-au devotat” (inedit, n.a.).

Mai eficientă a fost activitatea tehnocraţilor liberali care au elaborat Constituţia din 1923 (cea mai largă expresie a libertăţilor democratice din Europa vremii), reforma agrară, care a împroprietărit 1.400.000 de ţărani cu peste 6.000.000 hectare, şi legile de naţionalizare din 1924. Pentru comparaţie, reforma agrară din 1945 n-a distribuit decât 1.600.000 ha la 800.000 de ţărani. Votul universal fusese introdus printr-un decret-lege din 1920.

În viaţa politică a României, prezenţa majoritară a ţărănimii în noul corp electoral a determinat lichidarea partidului conservator şi ascensiunea partidului ţărănesc (naţional-ţărănesc din 1926, când a fuzionat cu cea mai veche şi mai puternică organizaţie politică din Transilvania, partidul naţional român).

Faptul că, din populaţia statului român (18 milioane în 1930), maghiarii reprezentau 1.400.000, evreii 1.080.000 şi alte minorităţi naţionale, în frunte cu germanii, încă 1.850.000, nu putea să nu dea naştere unor tensiuni interetnice. Exploatarea lor politică de către extremişti era însă abia la început, iar în viaţa culturală domnia lui Ferdinand şi anii următori, ai regenţei, au fost perioada unei coexistenţe normale. Se adaugă încă două universităţi, la Cluj şi Cernăuţi, alături de care mai apar o academie de drept la Oradea, o facultate de teologie la Chişinău şi o politehnică la Timişoara. Este vreme în care România participa activ la dezbaterile prestigioasei Comisii internaţionale de cooperare intelectuală de la Geneva. Din 1922 funcţionau Şcolile din Franţa şi Italia, ca centre de specializate post-doctorală, atrăgând ştiinţei româneşti preţuirea străinătăţii. Personal, Ferdinand I a sprijinit dezvoltarea culturii prin întemeierea aşezământului care-i purta numele la Iaşi, o bibliotecă universitară menită a fi perechea celei din Bucureşti.

Regele Mihai participă alături de mama sa și Prinţul Nicolae,  membru al regenţei,  la inaugurarea unui spital pentru copii (1928)

Regele Mihai participă alături de mama sa și Prinţul Nicolae, membru al regenţei, la inaugurarea unui spital pentru copii (1928)

Era el însuşi un om de carte, probabil cel mai cult dintre regii noştri, pasionat de botanică, interesat de arheologie şi arhitectură, capabil să descifreze fără greutate pisania chirilică a unei vechi biserici. Spre deosebire de predecesorul său, avea o fire mai degrabă subtilă decât viguroasă. Sufletul său adânc religios ascundea cu sfială sentimentul misiunii sale, curajul senin şi nemărginita putere de jertfă.

Sacrificiul cu care se încheie această domnie, începută printr-o altă hotărâre a regelui de a-şi călca peste sentimentele omeneşti, a fost cel mai greu la care se poate îndupleca un părinte. În interesul statului, Ferdinand I şi-a dezmoştenit primul născut, schimbând ordinea succesiunii la tron în favoarea nepotului său.

Speranțe și dezamăgiri în jurul lui Carol al II-lea 

Fiul cel mai mare al regelui Ferdinand, Carol al II-lea, s-a născut în 1893 la Sinaia, fiind primul Hohenzollern român. De el se legau cutezătoare speranţe ale celor convinşi că lui îi va fi dat să înfăptuiască unitatea naţională. La majoratul lui, în 1915, tatăl său găsea prilejul de a-i adresa în public poveţe ca acestea:„Nu uita niciodată că un rege trebuie să fie întâiul servitor al Statului şi de aceea Poporul poate cere ca El să fie pildă în îndeplinirea datoriilor sale. Aminteşte-ţi că un exemplu rău poate să ducă un Stat la pieire... Un suveran are datorii foarte mari către Poporul care i-a încredinţat destinele sale, dar puterea lui este îngrădită şi nimeni nu trebuie să observe cu mai multă sfinţenie Constituţia şi legile”.

Deşi vlăstarul regal fusese educat în acest spirit, o serie de acte impulsive şi iresponsabile au dăunat imaginii prinţului moştenitor şi au adus prejudicii morale dinastiei. Aşa a fost, în septembrie 1918, escapada de o săptămână la Odessa, cu ocazia căreia Carol a contractat o căsătorie morganatică pe care Înalta Curte de Casaţie a anulat-o ca incompatibilă cu legile ţării. Fiul lui Carol cu Ioana Lambrino, Mircea, născut un an mai târziu, în 1920, este deci nelegitim. De altfel, tatăl lui renunţase la dreptul de succesiune în numele său propriu şi al viitorilor descendenţi din această legătură. Decizia a fost reînnoită, din cauza altei relaţii sentimentale, cu Elena Lupescu. Consiliul de coroană de la Sinaia (30 decembrie 1925), Camera şi Senatul (4 ianuarie 1926) au luat acte de retragerea voluntară a lui Carol. Ca moştenitor al tronului a fost proclamat singurul său fiu legitim, Mihai, născut în 1921 din căsătoria cu Elena, prinţesă a Greciei şi Danemarcei.

Situaţia nu era fără precedent, cel puţin într-o ţară vecină. Dintre fiii regelui Petru I al Serbiei, cel dintâi, Gheorghe, a fost înlăturat de la succesiune, pentru viaţa sa particulară criticabilă, şi înlocuit cu al doilea, Alexandru, soldat viteaz şi strateg capabil. Monarhia constituţională îndeplinindu-şi funcţia „prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională”, elementul ereditar al puterii sale nu-l poate covârşi pe cel electiv.

Anii unei chinuitoare suferinţe, fizice şi sufleteşti, s-au scurs pentru regele Ferdinand până în ziua morţii sale, 19 iulie 1927, când Mihai I a fost chemat la tron pentru prima oară. O regenţă însărcinată să exercite puterile regale, conform Constituţiei, în timpul minorităţii, a fost alcătuită din prinţul Nicolae, fratele mai tânăr al lui Carol, patriarhul Miron şi primul preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie, Gh. Buzdugan. La moartea acestuia din urmă (1929), alegerea magistrului C. Sărăţeanu ca regent a întărit poziţia partidului de guvernământ, cel naţional-ţărănesc.

Criza dinastică zdruncină România

O politică economică de apel la capitalul străin erodează popularitatea acestui partid (78% din voturi în 1928). Criticile opoziţiei erau atrase şi de regionalismul elitei sale (notabilii ardeleni ca Iuliu Maniu, Al. Vaida-Voevod etc.). Principala dificultate cu care se confrunta era aceea de a adapta ideea democraţiei rurale la exigenţele urbanizării şi industrializării. Succesivele guverne naţional-ţărăniste n-au avut nici unitate programatică, nici continuitatea care să facă posibilă o operă trainică. În condiţiile unei crize economice mondiale, recesiunea a fost resimţită de cele mai vulnerabile sectoare ale populaţiei productive, ceea ce le-a determinat să-şi întoarcă privirile spre extrema dreaptă. E semnificativ faptul că Lupeni, după înăbuşirea grevei minerilor din 1929 cu zelul brutal al autorităţilor locale, a devenit un centru de agitaţie legionară. Nici neoliberalismul anilor ’30 nu va reuşi însă aplicarea programului său de autarhie, susţinut de o solidă structură bancară. Oligarhii liberali erau mai preocupaţi de a controla politica decât de a dezvolta industria. Ineficienţa partidelor a dus treptat la pierderea creditului lor în faţa unui electorat tot mai sensibil la sloganurile naţionaliste şi populiste.

Ţara era încă epuizată de un efort militar fără precedent:morţii, răniţii şi prizonierii reprezentaseră 71% din forţele mobilizate. Dificultăţile materiale exasperau iritarea, întreţinută şi de o presă agresivă, împotriva „îmbogăţiţilor de război” şi a corupţiei în genere. Soluţia omului providenţial se impunea de la sine. Ea s-a întrupat în trei figuri alternative:Carol al II-lea, Corneliu Codreanu şi Ion Antonescu.

Nu numai retrospectiv, ci chiar după aprecierile contemporanilor, întoarcerea din surghiun a prinţului Carol a fost o răscruce. La 8 iunie 1930, cu acordul tacit al guvernului şi armatei, al regenţei chiar (care se grăbeşte să demisioneze), Carol al II-lea e proclamat rege de Adunările Legiuitoare, cu 485 de voturi pentru şi unul singur contra. „Voinţa naţională”, rostindu-se în sensul indicat şi de manifestaţia spontană din Bucureşti, a triumfat iarăşi asupra formelor legalităţii. Titlul decorativ de „mare voievod de Alba Iulia” maschează faptul că Mihai I a încetat să domnească.

Un rege cu ambiții autocratice

Paranteza de zece ani care se deschide în 1930 înseamnă o personalizare accentuată a puterii, din considerente economice, sociale şi politice, mai mult decât din cauza caracterului monarhului. Ambiţia autocratică de care e învinuit a crescut cu vremea, sub influenţa adulatorilor. Ar fi nedrept să i se nege puterea de muncă, inteligenţa mlădioasă, energia şi sinceritatea cu care şi-a luat în serioas sarcina de a moderniza statul şi societatea. Nu defectele lui Carol al II-lea l-au făcut inadecvat pentru rolul său simbolic, deşi publicul, pe care înaintaşii săi îl obişnuiseră cu decenţa şi onestitatea, înregistra dezaprobator diferenţa, reacţionând cu explicabilă nerăbdare la exagerările oficiale. Ci chiar calităţile lui Carol, care erau ale unui om politic, nu corespondeau demnităţii funcţiei regale.

Faptul că a manipulat reprezentarea naţională, până aproape de abolirea ei despotică, se datorează situaţiei imposibile create de partide care, în concurenţa lor fără scrupule, au pus interesele particulare ale clientelei lor mai presus de interesul general. Ispita cezarismului, care-şi găsi în 1938 o expresie emfatică, a ocupat locul lăsat vacant de democraţie prin demisie înaintea mişcării de extremă dreapta.

Carol al II-lea alături de prim-ministrul Nicolae Iorga,  într-o vizită oficială la Timișoara

Carol al II-lea alături de prim-ministrul Nicolae Iorga, într-o vizită oficială la Timișoara

Fenomenul fascist a angajat atât Italia şi Germania, al căror front se va lărgi ulterior prin adeziunea Spaniei, cât şi statele Europei centrale şi răsăritene:Austria, Ungaria, Bulgaria, România. În cele două războaie mondiale, România a împărţit soarta ţărilor care-şi realizaseră năzuinţele de unificare naţională, sau, ca Polonia, de restaurare şi care, după acel moment de apogeu, au fost sacrificate prin acordurile marilor puteri. Izolarea lor a fost urmarea unei deteriorări a relaţiilor internaţionale de care s-a făcut vinovată complicitatea dintre Germania şi U.R.S.S. Interesul vital al României era să-şi apere noile graniţe, tendinţă pe care tradiţionala orientare către Franţa şi Anglia n-a exprimat-o destul de ferm. Speranţele legate de sistemul de tratate construit de N. Titulescu au trăit numai atâta timp cât Moldova şi-a păstrat interesul faţă de Înţelegerea Balcanică. De la pactul germano-sovietic din august 1939 soarta României încă neutre era pecetluită.

Trebuie spus totuşi că, în relaţiile cu Polonia, Iugoslavia, Cehoslovacia, rolul personal al regelui fusese deosebit de activ, introducând în aceste tratative luciditate şi dinamism. În jurnalul său, Carol al II-lea notează, în legătură cu vizita la Londra din 1937:„Lui Eden i-am atras atenţia că există o primejdie continuă a unei posibile înţelegeri între Soviete şi Germania. Mi-a răspuns că acestu lucru nu este cu putinţă, iar când am replicat că informaţia o aveam, indirect, chiar de la Intelligences Services, a fost dezagreabil mirat, dar tot nu m-a crezut” (inedit).

Încă de atunci regele era convins de necesitatea de a grăbi înarmarea ţării. Preocuparea lui faţă de modernizarea armamentului şi a concepţiilor de comandă a dat armatei acea pregătire care i-a permis să înfrunte condiţiile foarte grele ale războiului din 1941-1945.

În politica internă, încercările de a guverna cu o coaliţie de partide sau cu personalităţi independente au dat greş. Partidul naţional-ţărănesc s-a cantonat într-o opoziţie căreia conflictul personal dintre Carol şi Maniu i-a dat un caracter antimonarhic. Partidul liberal, lipsit prin asasinarea lui I.G. Duca de figurile capabile să întărească contra unor veleităţi autoritare ale regelui, a colaborat docil cu Carol şi cu favoriţii săi pe care opinia publică îi acuza de corupţie.

Adevăratul resort al vieţii publice nu se mai află în competiţia partidelor parlamentare, ci în contestarea cea mai radicală a regimului. Violenţa se înstăpâneşte pe această viaţă publică. Garda de Fier, cu programul ei xenofob, antisemit, antimarxist şi anticapitalist, va reuşi să obţină la alegerile din 1937, 15, 5% din voturi. Chemând la putere partidul naţional-creştin (cu numai 9, 15%), apoi concediind guvernul Goga pentru negocierile sale secrete cu legionarii şi recurgând la dictatură ca ultim baraj contra fascismului, regele a căutat a treia cale. În Bulgaria, contra comuniştilor, şi în Iugoslavia, contra separatismului croat, Boris al III-lea şi Alexandru I instauraseră mai demult autoritatea lor personală, pe când regele Greciei, Gheorghe al II-lea, cedase conducerea efectivă unui dictator, ca în Italia sau în Spania. Primul exemplu a fost imitat de Carol până în ajunul sfârşitului, când trecerea la al doilea exemplu l-a pus pe urmaşul său sub tutela generalului Antonescu. Noua constituţie din 1938, crearea partidului unic Frontul Renaşterii Naţionale (înlocuit în 1940 cu Partidul Naţiunii), legile de discriminare rasială, represaliile contra terorismului legionar, proclamarea „statului corporativ etnic românesc”, cu demagogia sa de stil dacic şi ortodox, – toate aceste măsuri destinate să consolideze regimul au dus, în cele din urmă, la reducerea prerogativelor monarhiei şi au angajat responsabilitatea acesteia în politica internă şi externă a dictaturii militare.

Bilanțul epocii Carol II

Formarea guvernului Antonescu la 5 septembrie şi abdicarea lui Carol al II-lea, a doua zi, au fost consecinţa disperării produse de pierderile teritoriale (28 iunie, Basarabia şi Bucovina de nord – 30 august, nordul şi centrul Transilvaniei – septembrie, sudul Dobrogei). Reacţie democratică împotriva dictaturii regale? Câtuşi de puţin, căci nucleul manifestaţiilor, reduse numai la Capitală, era format din aderenţii mişcării legionare şi agenţii provocatori ai legaţiei germane.

Plecând în exil în Portugalia, Carol a crezut că-i va fi posibil să se întoarcă a doua oară. Fusese înlăturat de Germania hitleristă, la cererea unor politicieni potrivnici sau oportunişti. Pentru a reveni, se pare că a acceptat chiar o propunere sovietică, blocată imediat de opoziţia Marii Britanii. La moartea sa, în 1953, România era de cinci ani o „republică populară”.

Regele Mihai alături de regina-mamă Elena în mijlocul mulţimii

Regele Mihai alături de regina-mamă Elena în mijlocul mulţimii

Ceea ce, în ultima instanţă, poate răscumpăra insuccesul politicii lui este acţiunea perseverentă de dezvoltare a instituţiilor culturale, chiar dacă, în ultima fază a domniei, regele i-a dat şi un sens de îndrumare personală absolut neobişnuit până atunci. Încă din 1922 el avusese iniţiativa Fundaţiei Carol. Aceasta a fost centrul unei activităţi de educare a mediului rural, prin sutele de cămine culturale, prin înfiinţarea de biblioteci săteşti şi prin organizarea asistenţei juridice şi sanitare. Mai târziu, echipele sociologice ale lui D. Gusti au primit de aici mijloacele lor de lucru, fiind încadrate în sistemul Fundaţiei. Muzeul Etnografic din Cluj şi Muzeul Satului din Bucureşti îşi au originea în acelaşi program de valorificare a civilizaţiei noastre populare. Al doilea aspect al acţiunii Fundaţiei a urmărit să dea statornicie şi prestigiu prezenţei culturii româneşti în străinătate (expoziţii, concerte, difuzare de informaţii). Din 1933 a apărut „Revista Fundaţiilor Regale”, publicaţie de excepţională calitate intelectuală. Fundaţia pentru literatură şi artă, creată tot atunci, a lăsat amintirea unei impetuoase activităţi editoriale. Onorându-se prin asemenea ctitorii, mecenatismul regal a intervenit ostentativ spre a influenţa cota de valori culturale:Carol al II-lea are meritul de a-i fi susţinut, cu un sigur gust artistic, pe Blaga şi Arghezi, pe Enescu, George Georgescu şi Ion Jalea.

Mihai I, regele care nu conduce

La 6 septembrie 1940 aceste preocupări erau de domeniul trecutului şi nimeni nu putea prevedea cât va trece până la reluarea unei vieţi normale. Un tânăr rege de 19 ani, înconjurat numai de cei care-l trădaseră pe tatăl său în ajun sau care-l duşmăniseră de multă vreme, moştenea o ţară amputată şi o autoritate ştirbită.

Lângă Mihai I îşi va lua locul, pentru a-l sfătui şi sprijini, regina-mamă Elena (1896-1982, fiica regelui Constantin I al Greciei). Hotarele nu s-au refăcut nici astăzi în cuprinsul deplin pe care l-au avut de la 1918 la 1940. Basarabia şi Bucovina de nord au revenit României între 1941 şi 1944, cu preţul unor lupte grele. Conferinţa de pace de la Paris a consimţit să satisfacă pretenţiile Uniunii Sovietice asupra acestor teritorii care, de altfel, se găseau ca şi restul ţării sub ocupaţia Armatei Roşii încă din 1944. Numai pentru acea parte a Transilvaniei pe care dictatul de la Viena a predase Ungariei în 1940 şi pe care trupele române o dezrobiseră în septembrie 1944, dreptul nostru a fost recunoscut. Dar în condiţii care, în martie 1945, reprezentau un şantaj cinic al lui Stalin:în schimbul acceptării guvernului Groza de către rege.

Autoritatea monarhului, până la 23 august 1944, n-a depăşit limitele fixate prin actul de la 5 septembrie 1940:a distribui decoraţii şi a-şi avea chipul gravat pe moneda naţională înseamnă un rol pur formal. „Conducătorul statului” nici nu aştepta mai mult decât o colaborare pasivă. Regele evita cât putea să apară la ceremoniile publice, fiindcă nu i-au plăcut niciodată festivităţile şi uniformele, şi fiindcă prezenţa lui ar fi fost percepută ca o asociere cu Antonescu. Acestuia, în aroganţa sa, îi displăcea să ţină seama de formele protocolare. În acelaşi timp, el vede în suveran o autoritate potenţial rivală, pe care era imposibil s-o nesocotească. Din acest motiv, Antonescu şi-a atribuit cel mai înalt grad militar, cu intenţia de a diminua prerogativele regelui de comandant suprem al forţelor armate. Mai mult, acordarea titlului de mareşal lui Mihai I trebuia să sublinieze că Regele şi Conducătorul, ca în Italia, se găseau pe acelaşi plan. Poziţia onorifică de „cap al puterii armate”, în termenii Constituţiei din 1923, avea să se dovedească în curând decisivă.

Regele Mihai I participă,  alături de Ion Antonescu,  la o slujbă de comemorare a Regelui Ferdinand și a Reginei Maria

Regele Mihai I participă, alături de Ion Antonescu, la o slujbă de comemorare a Regelui Ferdinand și a Reginei Maria

Pentru Hitler, a cărui ură faţă de „forma anacronică” a monarhiei era nevrotică şi obsesivă, tânărul rege era „stupid”, după cum „ţăranii români sunt nişte vite nenorocite”, iar „clasa conducătoare, putredă până în măduva oaselor”. Punând alături aceste declaraţii ofensatoare şi admiraţia Führerului pentru Antonescu, e la fel de greu de susţinut că primul avea dreptate sau că al doilea era un mare patriot român. Identitatea de vederi a celor doi dictatori, legaţi prin pactul din noiembrie 1940, s-a menţinut până la capăt.

După eşecul diarhiei din perioada 14 septembrie 1940-21 ianuarie 1941, timp în care generalul Antonescu fusese „Şeful Regimului Legionar” şi Horia Sima „Comandantul Mişcării Legionare”, România avea să se supună, pentru interesele ei sau împotriva lor, puterilor nelimitate ale lui Antonescu. Acesta îşi afirma încă la 5 august 1944 intenţia de a rămâne credincios Reich-ului „pentru că ştie că sfârşitul Germaniei însemnă şi sfârşitul României”.

În aceste condiţii, era firesc ca regele Mihai să ia distanţa faţă de aventura militară şi faţă de consecinţele ei în spatele frontului. Se ştie că singura dată când suveranul a ameninţat cu abdicarea a fost în toamna anului 1942, pentru a împiedica unele măsuri de deportare în masă a evreilor din România în lagărele germane de exterminare. Deoarece, în aprilie 1944, Antonescu refuzase să accepte oferta de armistiţiu a Aliaţilor, iar în mai lăsase fără răspuns propunerea sovietică, oamenii politici din jurul regelui erau îndreptăţiţi să-şi continue eforturile de a salva fiinţa de stat a României. Telegrama despre care se spune că ar fi fost trimisă de la Moscova prin Stockholm, cu acordarea unor condiţii avantajoase, şi interceptată de către conspiratori n-a existat niciodată. De asemenea, însemnările lui Ion Antonescu din după-amiaza zilei de 23 august sunt probabil apocrife. Pentru oricine examinează cu bună credinţă informaţiile până acum disponibile, gestul lui Mihai I a fost necesar, nu numai pentru a şterge ruşinea de a fi luptat alături de Hitler, ci şi pentru a revendica, în ultimul moment, drepturile României la integritate şi independenţă. Deşi călcate în picioare de revanşa sovietică, aceste drepturi au fost chezăşuite de contribuţia noastră la victoria finală a Aliaţilor, prin jertfa ultimelor 400.000 din milionul de pierderi omeneşti al războiului.

Ultima suflare a monarhiei

„Poporul nostru înţelege să fie stăpân pe soarta sa”, spusese regele în proclamaţia de la 23 august. Unul din primele sale decrete a restabilit constituţia din 1923. Vechiul echilibru al puterilor nu putea fi însă reconstituit câtă vreme se găseau faţă în faţă suveranul, popular şi respectat, încrezător în sprijinul românilor, iar de partea cealaltă partidul colaboraţioniştilor cu noile forţe de ocupaţie. Dictatul acestor forţe se va traduce prin lovitura de stat de la 30 decembrie 1947. Cei trei ani precedenţi pot fi descrişi fie ca etape ale sovietizării României, fie ca o serie de lupte de ariegardă în care, invariabil, rezistenţa anticomunistă a fost învinsă.

Mihai I și Carol I: ultimul rege al românilor,  în faţa unui bust al fondatorului dinastiei

Mihai I și Carol I:ultimul rege al românilor, în faţa unui bust al fondatorului dinastiei

Regele care-şi asumase iniţiativa în vara 1944 se bizuia în continuare pe solidaritatea naţională, dar, prizonier al condiţiilor negociate de anglo-americani cu sovieticii, nu mai putea apela făţiş la ea. Aceste evenimente au fost desfigurate cu stăruinţă de istoriografia regimului comunist, creatoare de legende care încă mai dăinuie. Trebuie să li se dea crezare contemporanilor supravieţuitori şi documentelor de arhivă când afirmă că opoziţia faţă de guvernul Groza, legalizată prin „greva regală” (21 august 1945-ianuarie 1946), a recunoscut în Mihai I personificarea independenţei naţionale. Această opoziţie nu făcea greşeala de a-i pune în seamă aplicarea verdictelor Kremlinului (de pildă, sentinţa de condamnare, inevitabilă de altfel, a lui Antonescu sau cea, neomenoasă ca injustiţie, a lui Iuliu Maniu). Ea îndrepta către regele tânăr, frumos, viteaz şi chibzuit speranţele şi devotamentul ei. A arătat-o la manifestaţiile de la 8 noiembrie 1945 şi 10 mai 1946. Şi ea aşteaptă de la el salvarea miraculoasă de propria ei neputinţă. Când, într-o cameră strâmtă şi întunecoasă a reşedinţei regale de la Şosea, pe care o înconjoară trupe sovietice, Mihai I, ameninţat că orice împotrivire ar fi plătită cu viaţa unor ostatici, îşi pune semnătura pe un fals – actul de abdicare, imediat ratificat de parlamentul comunist printr-un alt fals –, societatea românească este rănită adânc, pentru o jumătate de secol.

Două generaţii mai târziu, e timpul de a reveni la normalitate şi de a regândi, la altă răspântie de drumuri, trecutul şi viitorul României. Ele sunt încă legate, prin personalitatea demnă, modestă, severă şi umană a regelui. El nu e numai moştenitorul celor trei bărbaţi care au făcut România aşa cum era, cu luminile şi urmbrele ei. Este el însuşi un personaj istoric, prin prezenţa căruia se manifestă o incredibil şi bruscă apropiere a destinului, ca şi cum el ar aduce unui popor vitregit de împrejurări iertarea înaintaşilor pentru greşelile sale şi îndemnul de care conştiinţa acestui popor are nevoie pentru ziua de mâine. Ca urmaş direct al bunicului său Ferdinand, este ultimul care a mai domnit asupra României Mari neştirbite. Este comandantul suprem al armatei care a eliberat Ardealul de Nord. Om al ţării, aşa cum a fost ea odată, între hotarele ei cele mai cuprinzătoare, el doreşte să o insufleţească iarăşi pentru reaşezarea ei dinăuntru.



Andrei Pippidi (profesor la universitatea din Bucureşti) a scris acest text în anul 1992, în ajunul primei întoarceri a Regelui Mihai în ţară.

""