Autor 7602 vizualizări


Când izbucnește Marele Război, în 1914, germanii sunt cei care au inițiativa folosirii în scopuri propagandistice a fotografiei și cinematografiei. Oskar Messter, proprietarul unei mari societăți cinematografice din Berlin, propune armatei utilizarea unor astfel de imagini sub forma unor jurnale săptămânale de actualități în cinematografele din toată țara. Obținând acordul oficialităților și având privilegiul de a accede în zonele de conflict, societatea lui Oskar Messter, Messter-Woche, a deținut un adevărat monopol asupra jurnalelor germane de actualități ale Marelui Război din anii 1914 și până în 1917.  


Serviciul foto-cinematografic din cadrul armatei germane – Militärische Film und Photostellen – a fost creat oficial în 1916, din inițiativa generalului Erich Ludendorff, iar printre sarcinile sale se afla și aceea a controlului imaginilor fotografiate și filmate care urmau să fie difuzate în scop propagandistic. Trecute de acest filtru, jurnalele de actualități erau difuzate săptămânal pe ecranele din Germania, dar și în Austro-Ungaria, Turcia, Bulgaria și în state neutre precum Elveția, Suedia, Olanda, SUA și chiar în România până la intrarea noastră în război. În 1917, statul german a creat BUFA – Biroul de Film și Imagine –, care a concentrat în mâinile sale întreaga producție cinematografică germană dedicată sublinierii efortului de război, mobilizării și întăririi moralului populației și armatei.

De cealaltă parte, în Austro-Ungaria, în cadrul Armatei fusese creat Kriegspressequartier încă din vara anului 1914, instituție care avea rolul de a difuza informații și imagini privind mersul războiului. Curios este că, spre deosebire de aliații lor germani, biroul de la Viena s-a concentrat pe reprezentarea clasică a războiului, prin producția de informații și relatări scrise, ori de scene pictate în zona frontului. Abia la începutul anului 1916 s-a recurs şi aici la utilizarea persuasivelor imagini oferite de aparatele de fotografiat sau filmat și, așa cum reiese din mărturia lui Iosif Bertok, a fost înființat un serviciu special care fotografia și filma pentru armată. În intervalul 1914-1916, partea de producție cinematografică realizată în scop propagandistic a fost rezultatul activității a două societăți: Wiener Kunstfilm și Sascha-Filmfabrik, prima difuzând din septembrie 1914 jurnale de război în tot imperiul.

România neutră.

În istoria României din perioada neutralității, 1914-1916, cercetătorii s-au oprit în special asupra bătăliei duse în presă pentru atragerea țării noastre de o parte sau alta a alianțelor militare care erau deja în război. Așa se face că dimensiunea propagandei cinematografice a fost prea puțin cercetată, iar aspectele producerii și difuzării de filme nu sunt cunoscute. În lumina mărturiilor lui Constantin Ivanovici, Tudor Posmantir și Iosif Bertok, putem contura câteva aspecte privind propaganda cinematografică și nu numai în spațiul românesc.  


Rolul important al cinematografului ca difuzor de propagandă s-a tradus în această perioadă prin oferirea gratuită de către germani pentru toți proprietarii de cinematografe a unor filme documentare, jurnale de actualități, scopul fiind, desigur, influențarea societății româneşti de a fi alături de Puterile Centrale. După cum mărturisește Constantin Ivanovici, în București, cei care ofereau gratuit aceste filme cinematografelor din capitală erau Frantz Krug și Florian Nachmantson. La începutul anului 1916, concurați de propaganda cinematografică franceză care se bucură de o rapidă popularitate, germanii încep să ofere şi diverse sume de bani cinematografelor pentru a le difuza materialele propagandistice. Dar, potrivit lui Ivanovici, în timpul proiecției acestor filme, publicul se manifestă ostil și aruncă în ecran cu ouă și legume . Inclusiv spionajul german utilizează camerele de filmat, Ivanovici povestind episodul în care a fost chemat de autoritățile polițienești pentru a investiga materialul confiscat de la doi operatori germani, arestați pentru că filmaseră linia fortificată Galați-Focșani-Nămoloasa.

România ocupată.

În vremea ocupației, administrația germană îl însărcinează pe Erich Pommer, unul dintre pionierii mondiali ai cinematografiei perioadei anilor 1915-1939, să se ocupe de tot ceea ce înseamnă cinematografe, filme, producții și documentare. Așa a fost înființată firma Balkan Films, care gestiona cinematografele funcționale din Muntenia. În același timp, toate filmele existente în București au fost confiscate de către germani, ca şi aparatura fotografică și cinematografică, precum și stocurile de peliculă și plăci foto. Doar germanii și supușii Puterilor Centrale aveau dreptul de a deține și utiliza aceste aparate. Din acest motiv, nu avem imagini executate de către români în teritoriul ocupat, singurele fiind fotografiile și filmările realizate de către propaganda germană. 


Începând cu 1917, cinematografele din România ocupată au difuzat doar producții germane, austriece și maghiare, care aveau subtitrări în limbile română și germană. Jurnalele de război venite pe filieră germană conțineau inclusiv subiecte despre prezența nemților în România. Astfel de materiale au fost difuzate în Muntenia, dar și în Ardeal, la Cluj, Arad și Sibiu. La vremea respectivă, printre cele mai difuzate imagini filmate, fie pe frontul românesc, fie în zona ocupată de către germani și austro-ungari au fost: „Drumul nostru triumfător prin România” (Campania Puterilor Centrale – filmări de pe front, august-decembrie 1916); „În Bucureștiul cucerit” (reportaje: intrarea în București, în decembrie 1916, a primei patrule de cavalerie germană; Mackensen primind defilarea trupelor), „Ofensiva glorioasă contra României. Luptele de la Oituz” (28 octombrie-2 noiembrie 1916, filmări din timpul celei de-a doua bătălii de la Oituz), „Vizita lui Mackensen în Dobrogea”, „Împăratul Wilhelm al II-lea în România”, „Von Predeal nach Ploieşti”, „Schimbarea Gărzii centrale din București”, „Un batalion de Honvezi pe frontul românesc”, „Aniversarea Kaizerului la București”, „Tratatul de pace de la Buftea-București” (filmat pe 24 aprilie 1918) .

Dată fiind funcția lor de producții propagandistice, circulația acestora s-a derulat pe tot teritoriul Puterilor Centrale în perioada 1917-1918. Unele dintre ele au ajuns chiar și în Statele Unite – iar difuzarea unui documentar intitulat „Victoria zdrobitoare a lui Mackensen asupra României” a fost obiectul unui protest al diplomației franceze către autoritățile americane , în condițiile în care francezii încercau să câștige simpatia publicului american asupra cauzei Antantei, contracarând propaganda germană în spațiul american.

Multe dintre producțiile enumerate mai sus s-au pierdut – un caz fericit îl reprezintă filmarea „Tratatul de pace de la Buftea-București”, care se păstrează și astăzi la Arhiva Națională de Film. Înregistrarea, liberă de copyright, poate fi vizionată pe site-ul European Film Gateway, grație eforturilor specialiștilor de la ANF de a digitaliza și de a oferi publicului accesul la acest valoros document istoric.

După încheierea păcii de la Buftea-București, Balkan Film și-a deschis o filială și la Iași, Tudor Posmantir amintind în memoriile sale că el, alături de alți cunoscuți, înființase o societate cu scopul difuzării de filme; acţiunea lor trezise interesul lui Erich Pommer, care a venit special la Iași pentru a discuta despre difuzarea în acest oraș a unor filme deținute de Balkan Film .

Evenimentele de la sfârșitul anului 1918, retragerea trupelor germane și încheierea războiului au pus capăt administrării, producției și difuzării cinematografice germane și austro-ungare pe teritoriul României.

Iosif Bertok filmează intrarea trupelor lui Mackensen în București 

„Am fost ochii prin care milioane de compatrioți ai mei de acasă au văzut aici, pe front. Am prins o imagine aici, una acolo, am filmat o scenă aici, una acolo, și tot timpul am avut în gând faptul că asta le va da o idee despre ce este pe front. Pentru mine a primat ideea de iluminare și educare a generațiilor prezente și viitoare” (Geoffrey H. Malins, How I Filmed The War, London, 1921). Așa şi-a rezumat munca pe front cel mai cunoscut cameraman al Primului Război Mondial, Geoffrey H. Malins – englezul care a realizat filmul „Bătălia de pe Somme”, probabil unul dintre cele mai vizionate documentare ale epocii. Precum Malins, mai toți cameramanii care au filmat Marele Război s-au gândit la importanța istorică a muncii lor și au încercat să ofere o perspectivă cât mai completă publicului. Printre aceştia s-a numărat şi Iosif Bertok, născut la Timișoara.  


În vara anului 1914, Iosif Bertok avea 23 de ani, iar căsătoria și-a celebrat-o chiar în ziua în care Austro-Ungaria a decretat război Serbiei, 28 iulie. Mobilizat, ca mai toți cei din generația sa, a avut inspirația ca la plecarea pe front să își ia cu el aparatul de fotografiat. S-a dovedit a fi o șansă pentru Bertok faptul că autoritățile austro-ungare au avut deschiderea de a permite accesul soldaților pe front cu astfel de aparate, într-o primă etapă încurajând chiar producerea de fotografii și transmiterea lor către Biroul de Presă al Ministerului de Război, unde erau valorificate ca parte a propagandei. Comandanții lui au aflat, astfel, că Bertok era în viaţa civilă fotograf, operator de cinema și proiecționist de filme. De aceea, în 1915, l-au trimis la Viena, unde se dorea crearea unui corp de operatori cinema și fotografi profesioniști, care să contribuie la documentarea războiului și la efortul propagandistic al armatei imperiale. 

Începuturile şi modul de lucru.

Bertok povestește că a fost primul operator sosit la Viena şi că a dat o adevărată probă de lucru în fața celor de la Kriegspressequartier filmând un vapor pe Dunăre și proiectând filmul într-un cinematograf, în fața unei comisii formate din şase ofițeri. Cu această ocazie, proprietarul cinematografului, locotenent în rezervă, a obținut aprobarea să facă parte şi el din viitorul Serviciu Foto-Cinematografic, fiind numit comandant al acestui serviciu.  

A fost făcut apoi un buget și o listă de materiale necesare, iar peste trei luni un laborator performant era deja pregătit și 48 de soldați și ofițeri au sosit din toate colțurile imperiului pentru a face parte din această echipă. Toți aceștia au fost pregătiți vreme de un an pentru a acționa ca fotografi, operatori cinema, laboranți și tehnicieni.

La sfârșitul războiului, susţine Bertok, Serviciul Fotografic și Cinematografic dispunea de 30 de operatori cinematografici care lucrau independent unii de alții. Procedura de lucru presupunea doar ca fiecare operator să fie însoțit de un ofițer care mijlocea accesul pe lângă unități. Cameramanul avea libertatea de a-și alege subiectul pe care îl filma, iar la final pelicula era predată ofițerului, care răspundea de aceasta până ajungea la sediu.

Stop-cadru: intrarea lui Mackensen în Bucureştiul ocupat.

Iosif Bertok trece botezul focului în calitate de cameraman în anul 1916, când este repartizat pe lângă armata lui Mackensen în Balcani. După două săptămâni pe drum, cu un bagaj de 100 de kilograme, ajunge la Sofia și de aici este trimis la Rusciuc, unde fotografiază construcția unui ponton peste Dunăre între Rusciuc și Giurgiu – scopul acestuia era de a permite trecerea unor vagoane de tren spre teritoriul românesc.  


La sfârșitul lui noiembrie, când pontonul e gata, Bertok se urcă în trenul în care călătorește mareșalul Mackensen. Trenul se deplasa spre Bucureștiul îngenuncheat, unde biruitorul României va sosi cu mare pompă. În Amintirile sale, cameramanul povesteşte cu detalii episodul în care filmează și fotografiază intrarea triumfală a lui Mackensen într-un București unde numai autoritățile aflaseră de capitulare. Instalat pe Calea Victoriei, Iosif Bertok se pregătește pentru cea mai importantă filmare a carierei sale: cea a paradei armatei germane, în frunte cu August von Mackensen, călare pe un cal alb, urmat de statul său major, de o fanfară și de 25.000-30.000 de soldați .

Bertok petrece doar această zi la Bucureşti – campania sa de trei luni în Bulgaria şi România însumează însă 1.500 de metri de peliculă filmată şi alte câteva zeci de fotografii. Întors la Viena, predă pelicula și plăcile fotografice utilizate şi e trimis pe lângă comandamentul german din Albania, cu misiunea de a filma un funicular în munți și modul spectaculos în care armata germană transporta armamentul în zonă. Celelalte misiuni ale lui Bertok au presupus filmarea trupelor austro-ungare din diverse zone, după care s-a aflat în Italia, unde a filmat luptele din zona Tagliamento și puternica ofensivă austriacă asupra armatei italiene. Subiectele filmate de el sunt diverse: trageri ale artileriei, tranșee, prizonierii italieni. Ultima însărcinare importantă a fost în Galiția, unde a filmat asaltul artileriei asupra unor fortărețe.  

Sfârşitul.

Anul 1918 îl găsește pe Iosif Bertok la Viena, un oraș sub spectrul amurgului monarhiei: „La Viena viața era foarte grea. La Viena atmosfera era puternic antirăzboinică. Erau numeroase dezertările de pe front, manifestațiile în fața Ministerului de Război. În octombrie, ofițerii au manifestat... și-au rupt gradele și și-au aruncat într-o grămadă săbiile. Jos cu Războiul!, strigau ei” . Practic, el surprinde chiar disoluția imperiului atunci când descrie cum, pe 28 octombrie, soldații din Ungaria au fost convocați la Minister și li s-a spus că armata a încetat să mai existe, iar ei trebuie să se întoarcă acasă. Două zile mai târziu, Iosif Bertok își încheie cariera militară de operator cinematografic în armata imperială, se urcă în tren și se întoarce acasă.  


Ajunge la Lugoj în data de 11 noiembrie 1918, ziua în care tocmai se încheia armistițiul. Revine la meseria de proiecționist de filme și fotograf, lucrând în Lugoj până în 1921, când se mută la Arad. Mare parte din perioada interbelică și-o petrece la București, unde îi cunoaște pe pionierii cinematografiei românești, dar și pe operatorii Tudor Posmantir și Constantin Ivanovici care imortalizaseră istoria Marelui Război din perspectiva românească.

Spre finalul vieții, în 1967, notează cu amărăciune: „Trăiesc acum aici ca milionar al timpului, cu cei 76 de ani ai mei, și dintr-o pensie foarte, foarte mică, de 350 lei. Mă gândesc cu tristețe la faptul că acum când în țara noastră activează studiourile cinematografice cu cele mai moderne utilaje eu nu mai pot lucra în cadrul lor” .

*

Iosif Bertok este astăzi, din păcate, necunoscut în spaţiul românesc şi în cel central european – iar mare parte din opera sa, realizată pe front, s-a pierdut în condițiile tulburi ale anilor 1940-1945 ori a rămas anonimă. Propriile mărturii ne-au oferit însă ocazia de a-l aduce în atenția publicului român şi sunt, în sine, extrem de valoroase pentru cunoașterea istoriei cinematografiei de război, a poveștii spuse de cealaltă parte a tranșeelor.


La baza acestui articol au stat însemnările păstrate în manuscris în Arhiva Națională de Film ale lui Josif/Iosif Bertok, cetățean român de etnie maghiară, operator al Serviciului Cinematografic al Armatei Austro-Ungare. Manuscrisul intitulat Amintiri. Istoria vieții mele a fost redactat în anul 1967 la Arad și conține două versiuni: prima de 16 pagini și a doua de 37 pagini. Au mai fost adăugate 11 pagini de răspunsuri la o serie de întrebări adresate lui Bertok pentru a detalia și a îmbogăți informațiile de interes istoric asupra unor evenimente la care acesta a fost martor.  

Iosif Bertok (1891-1972) se naște la Timișoara. Își începe activitatea ca ucenic la un atelier foto, iar în 1907 asistă la prima reprezentație cinematografică din oraş. Fascinat de cinematograf, Bertok devine operator, învățând meserie din mers și lucrând ca proiecționist și operator pentru o companie ambulantă. Venirea războiului îi întrerupe cursul firesc al vieții. Mobilizat în armata austro-ungară, este repartizat la Serviciul Fotografic și Cinematografic din cadrul Biroului de propagandă al Armatei Austro-Ungare, filmând în Rusia, Serbia, România, Bulgaria, Italia și Albania. După război se întoarce în Transilvania și își continuă munca de proiecționist de filme în cinematografe. În 1924 întreprinde o călătorie de studiu la Munchen și Berlin, apoi devine operator al unor filme realizate la București în perioada interbelică, dintre care amintim: „Lia”, sub regia lui Jean Mihail, „Haiducii”, „Ciocoii”, „Insula Șerpilor”, în regia lui Horia Igiroșanu. Filmează numeroase jurnale de actualități, documentare, iar între 1937-1941 este colaborator și angajat al Oficiului Național Cinematografic. Începând cu anul 1941 se mută la Budapesta, unde lucrează ca șef al unei secții de foto și cinema al unui magazin universal. În 1945 se întoarce la Arad și își deschide un atelier fotografic care funcționează până în 1958, an în care se pensionează.


""