Autor 10614 vizualizări


Anul 1956 a reprezentat un punct important în istoria comunismului mondial. „Noul curs” implementat de Nikita Hruşciov la Congresul XX al PCUS şi mai ales prezentarea raportului „secret” privind crimele staliniste au influenţat într-o mare măsură evoluţia pe termen scurt a partidelor membre ale regimurilor de democraţie populară.

Derularea procesului de destalinizare început în primăvara anului 1956 a avut efecte diverse în rândul statelor din blocul comunist. Dacă pentru o parte din ele noua politică susţinută de Moscova a generat instabilitate şi a creat crize la nivelul conducerii, alte state au profitat de decizia conducătorului Uniunii Sovietice pentru a adopta „noul curs”. Indiferent că a fost vorba doar de o deschidere limitată, sau de o deschidere mai profundă, precum în Polonia sau Ungaria, aerul liberalizării s-a simţit  la nivelul întregului bloc[1].

1956, anul mişcărilor revoluţionare

În vara şi în toamna anului 1956, în Polonia şi apoi în Ungaria, au loc mişcări revoluţionare al căror scop este acela de a crea o nouă ordine comunistă, mai dreaptă, care să ofere mai mult respect faţă de societate. Nemulţumit de situaţia din Polonia, Hruşciov aplică unele măsuri de mână forte, nereuşind însă să restabilească ordinea. Astfel, pentru a linişti spiritele, conducătorul sovietic se vede obligat să-l recunoască pe Wladyslaw Gomulka (lider comunist îndepărtat la începutul anilor ’50 sub acuzaţia de „titoism”) drept prim-secretar al Partidului şi să admită o mai mare independenţă economică a Poloniei.

Evenimentele din Ungaria debutează sub forma unor manifestaţii de solidaritate faţă de mişcarea reformatoare din Polonia. Însă implicarea intelectualilor grupaţi în cercul Petöfi şi intensa activitate desfăşurată de aceştia au oferit acestei demonstraţii conotaţii politice. Revendicările erau asemănătoare cu cele ale polonezilor:o mai mare autonomie politică, independenţă economică, retragerea trupelor sovietice, însoţite de numirea la conducere a lui Imre Nagy, ca garant al obţinerii acestora. Pe lângă acestea, existau şi cereri mai radicale precum ieşirea Ungariei din Organizaţia Tratatului de la Varşovia sau „abandonarea principiilor de producţie şi proprietate socialiste”[2]şi revenirea la societatea antebelică.

Astfel, la 4 noiembrie, armata sovietică declanşează atacul împotriva forţelor revoluţionare maghiare, ocupă Budapesta şi îl înlocuieşte pe Nagy în funcţia de prim-ministru cu Janos Kadar.

Măsurile luate la Bucureşti  

Revoluţia maghiară din 1956 a dat prima lovitură puterii şi autorităţii Moscovei, afectând într-o măsură diferită toate statele membre ale blocului comunist. Rapiditatea cu care s-a prăbuşit regimul stalinist din Ungaria şi impactul acesteia asupra opiniei publice româneşti au alarmat autorităţile de la Bucureşti. Pentru prevenirea izbucnirii unor tulburări asemănătoare, liderii Partidului Muncitoresc Român au decis constituirea Comandamentului General, condus de Emil Bodnăraş, cu rolul de a coordona activităţile serviciilor de informaţii-în vederea unei cunoaşteri amănunţite a mişcărilor subversive, de a spiona propriul aparat represiv, de a păzi principalele obiective politice, economice şi militare şi de a întări paza la frontiera dintre România şi Ungaria[3].

Gheorghiu-Dej era unul din opozanţii procesului de destalinizare lansat de Hruşciov la Congresul al XX-lea al PCUS şi înţelegea că, pentru a evita o posibilă demitere, era necesar să se distanţeze de Uniunea Sovietică. Însă în faţa valului revoluţionar ce se putea extinde din Ungaria, liderul român era conştient de importanţa Moscovei.

Autorităţile de la Bucureşti nu doreau să urmeze exemplul reformelor iniţiate de Gomulka sau Nagy, ci doreau păstrarea vechiului model sovietic, însă în care să poată beneficia de o oarecare autonomie în cadrul „lagărului comunist” şi să poată împiedica schimbarea din funcţii. Astfel, în cadrul întâlnirii de la Bucureşti pe care Gheorghiu-Dej o are cu liderul sovietic, acesta se declară de acord să sprijine cu trupe armata sovietică pentru a invada Ungaria şi a înăbuşi revoluţia maghiară.

Evenimentele din Ungaria din 1956 au reprezentat momentul ideal pentru Dej de a cere retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul României. Acest eveniment se va concretiza doi ani mai târziu, în 1958, când armatele de ocupaţie sovietice vor fi retrase, însă nu se poate afirma că acest fenomen s-a datorat în exclusivitate Revoluţiei maghiare (liderii comunişti români au pus această problemă încă din august 1955, după încheierea Tratatului cu Austria).

Problema trupelor de ocupaţie pe teritoriul României

Liderii de la Bucureşti au profitat de această ocazie pentru a ridica încă o dată problema trupelor de ocupaţie, de această dată mult mai hotărât, motivând solicitarea astfel:„conducătorii români au fost deosebit de fideli şi oneşti şi au cooperat cu Uniunea Sovietică în timpul evenimentelor maghiare;prin urmare, apărarea intereselor sovietice prin prezenţa armatei este complet inutilă”[4]. Ba mai mult, Dej afirmă că menţinerea forţelor sovietice oferă un bun motiv contestatarilor care susţin că nu este posibilă construcţia comunismului în lipsa acestora, dar şi că în România comunismul este consolidat, astfel încât prezenţa trupelor este absolut inutilă[5].

Presa românească tratează înăbuşirea revoluţiei maghiare în aceiaşi termeni pe care îi adoptase şi statul român. În Scânteiadin octombrie 1956, România este prezentată ca fiind într-o continuă mişcare şi activitate revoluţionară. Prima ştire referitoare la evenimentele din Ungaria apare pe 24 octombrie, sub titlul „Tulburări provocate la Budapesta de elemente contrarevoluţionare”[6]. În numerele din zilele următoare, vor fi publicate articole care vor afirma în mod clar şi hotărât că „unitatea şi solidaritatea ţărilor socialiste sunt indestructibile;ele sunt cimentate de sacrificiile făcute de popoarele acestor ţări în lupta pentru eliberarea socială şi naţională. […] Cauza socialismului este de neînvins”[7].

Dej – „…suntem pierduţi”

Invazia sovietică din 4 noiembrie 1956 în Ungaria a fost primită cu un sentiment de uşurare de liderii PMR. Deşi a acţionat docil faţă de decizia Moscovei, Dej a deprins cel puţin trei învăţăminte din Revoluţia maghiară[8]. Mai întâi, el a înţeles că „dacă nu facem o cotitură de 180 de grade în relaţiile noastre cu sovieticii, suntem pierduţi”[9].

Conducătorul român al PMR observase uşurinţa cu care fuseseră schimbaţi liderii de la Budapesta şi se temea că şi el poate avea aceeaşi soartă, mai ales că era decis să nu urmeze politica de destalinizare „recomandată” de Hruşciov. Astfel, pentru ca poziţia sa să nu fie ameninţată, liderul român era de părere că trebuie să se distanţeze de Moscova, având ca premisă plecarea trupelor sovietice din România.

În al doilea rând, Gheorghiu-Dej şi-a dat seama că în cazul unei confruntări cu Uniunea Sovietică trebuie să câştige simpatia populaţiei, ceea ce se putea obţine numai prin încetarea represiunii. În sfârşit, Dej a conştientizat necesitatea existenţei unui raport corespunzător între componenţa etnică a conducerii de partid şi componenţa etnică a ţării[10].

 

NOTE


[1]Dan Cătănuş (coord.), Lagărul comunist sub impactul destalinizării, 1956, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2006, p. 9.

[2]Corneliu Mihai Lungu, Mihai Retegan, 1956. Explozia. Percepţii române, iugoslave şi sovietice asupra evenimentelor din Polonia şi Ungaria, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996., p. 21.

[3]Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, ediţia a IV-a, Ed. Univers Enciclopedic, București, 2008, p. 477.

[4]Tibor Meray, Budapesta 1956. Atunci şi după 44 de ani, Ed. Compania, Bucureşti, 2000, p. 372.

[5]Corneliu Mihai Lungu, Mihai Retegan, op. cit., p. 25.

[6]Tulburări provocate la Budapesta de elemente contrarevoluţionareîn Scânteiadin 24 octombrie 1956, anul XXV, p. 1.

[7]Poporul maghiar zdrobeşte aventura contrarevoluţionarăîn Scânteiadin 28 octombrie 1956, anul XXV, p. 4.

[8]FlorinConstantiniu, op. cit., p. 481.

[9]Ibidem.

[10]Ibidem.