România: o piedică în calea Rusiei spre Strâmtori?

Autor 23416 vizualizări


În toamna lui 2016, aproape trei săptămâni de navigare prin ape internaționale, amplu mediatizate, i-au fost necesare grupării navale rusești în frunte cu portavionul Amiral Kuznețov pentru a ajunge din portul artic Murmansk în apele calde ale Mediteranei, în apropierea insulei Creta. Era vorba despre strategica intervenție rusească în Răboiul civil din Siria. Pentru a scurtcircuita acest lung traseu naval prin Strâmtori, Rusia s-a războit timp de secole. Printre alte piedici s-au aflat nu doar turcii, ci și românii.

La 11/22 iulie 1711, armatele ruso-moldave conduse de Petru cel Mare și Dimitrie Cantemir au fost încercuite și obligate să se predea armatei marelui vizir pe malul Prutului. Probabil că Neagu Djuvara are dreptate atunci când afirmă că „dacă rușii ar fi ieșit învingători la Stănilești pe Prut, atunci Moldova toată ar fi avut cu timpul soarta Ucrainei, a Georgiei sau a Basarabiei, prefăcute în simple provincii sau gubernii ale imperiului rus”.  

„Drumul spre Bizanț” 

Cert este că pentru Țările Române a urmat secolul fanariot, dominația otomană și groaznica situație de a servi drept câmp de luptă pentru războaiele dintre marile puteri vecine: Imperiul Țarist, Imperiul otoman și Imperiul Habsburgic. Fiecare cu pregnantele și specificele sale interese geopolitice asupra Balcanilor. Puținele trupe fanariote au luptat când de partea otomanilor, împotriva muscalilor și habsburgilor (1736-1739), când de partea rușilor (1768-1774), împotriva turcilor. Ceea ce Petru cel Mare nu a reușit în 1711, a obținut Ecaterina cea Mare prin pacea de la Kusciuk Kainargi din 1774: ieșirea la Marea Neagră, ce va deveni dintr-un lac turcesc, unul rusesc. În 1787, atunci când împărăteasa Ecaterina a vizitat Crimeea și noua bază navală de la Sevastopol, „feericele teritorii” anexate de prințul Potemkin, amantul său, acesta a înscris pe o boltă pe sub care urma să treacă alaiul împărătesc: „Acesta este drumul spre Bizanț”. A fost doar primul pas în drumul Rusiei spre mările calde prin strâmtorile Bosfor și Dardanele controlate de Imperiul otoman, aflat în evident declin. Atunci a început construcția flotei rusești din Marea Neagră. Tot în aceeași perioadă, în urma Războiului de șapte ani (1756-1763), Rusia a fost recunoscută drept mare putere europeană.

 În plină răvășire a Europei, ca urmare a campaniilor lui Napoleon, un alt război ruso-turc a avut loc între 1806 și 1812: Moldova, și apoi Țara Românească au fost din nou ocupate militar de către ruși, domnia fanariotă fiind, în consecință, practic suspendată. Napoleon cedase, prin pacea de la Tilsit cu împăratul Alexandru I, Principatele dunărene sferei de influență ruse, iar Imperiul țarist avea în vedere anexarea acestor teritorii în condițiile slăbiciunii otomane și înfrângerilor austriece, și doar iminența conflictului cu Franța a stopat demersul. În 1812, chiar înainte de invazia napoleoniană, rușii i-au înfrânt pe otomani în mai multe lupte purtate pe teritoriul Țării Românești și de-a lungul Dunării, dar prin pacea semnată în mai 1812, la Hanul lui Manuc, din București, Rusia a anexat Basarabia (teritoriul dintre Prut și Nistru). A fost primul pas în instaurarea unei profunde antipatii și puternice angoase anti-rusești în societatea românească. Deși rușii erau ortodocși, ca și românii, spre deosebire de otomanii cei musulmani, protectoratul rusesc instituit în Principate nu s-a bucurat de simpatia locuitorilor, din pricina aroganței și lăcomiei imperiale. Cu deosebire în prima jumătate a secolului al XIX-lea, soarta Țărilor Române a fost nemijlocit dependentă de jocurile politice ale marilor imperii europene (rus, habsburgic, prusac/german, francez, englez) și de fluctuațiile echilibrului de putere dintre acestea.

Rusia, în sfârșit în rândul marilor puteri 

A urmat un nou război ruso-turc între 1828 și 1829, pe timpul căruia Principatele au fost ocupate de armata rusă; conflictul s-a încheiat prin victoria Rusiei, care a impus Porții, în septembrie 1829, Tratatul de pace de la Adrianopol, document cu consecințe directe și foarte importante asupra destinului Țărilor Române. Tratatul de la Adrianopole a stabilit redactarea și adoptarea de către Principatele române, intrate sub protectorat rusesc, a unor Regulamente organice, documente cu prerogative constituționale, ce urmau să le stabilească un regim politic modern. Obiectivul ascuns al protectoratului și administrației rusești asupra Principatelor Române urmărit de către regimul generalului Pavel Kiseleff (1829-1834) a fost pregătirea acestor teritorii pentru o viitoare anexare a lor de către Imperiul țarist. De perspectiva amenințătoare a anexării rusești, românii nu au scăpat decât în urma victoriei puterilor occidentale împotriva Rusiei în Războiul Crimeii (1853-1856).


Obiectivul real al Războiului Crimeii (1853-1856) a fost stoparea ofensivei politico-militare rusești în Balcani și spre strâmtorile Bosfor și Dardanele, Rusiei imperiale (autodeclarată protectoarea ortodocșilor) opunându-i-se o coaliție formată din Franța (autodeclarată protectoarea catolicilor), Marea Britanie (căreia nu-i mai rămăsese de protejat decât evreii din Ierusalim), Imperiul otoman (rivalitate multiseculară) și regatul Sardiniei. Încheiat prin înfrângerea Rusiei (capitularea de la Sevastopol) de către coaliția franco-anglo-turco-piemonteză, Răboiul Crimeii a fost pentru soarta românilor poate cel mai avantajos război european. În urma acestui război s-a creat un nou context politico-strategic în Europa, care a permis scoaterea Principatelor din sfera de dominație a Imperiului Țarist și deschiderea perspectivei de împlinire a visului pașoptiștilor, acela de unire a celor două țări române. Conform hotărârilor Congresului de Pace de la Paris din februarie-martie 1856, Principatele dunărene au fost eliberate de condominiul ruso-turc, păstrate sub suzeranitatea Porții, dar au fost puse sub garanția colectivă a celor șapte puteri (Turcia, Franța, Anglia, Prusia, Austria, Rusia, Sardinia).

Chiar pusă la respect de marile puteri occidentale, Rusia nu se lasă și, în 1873, devine parte a așa-numitei „Alianțe a celor trei împărați” (Alexandru al II-lea, Franz-Josef, și Wilhelm I). În acest fel, Rusia încerca să prevină un aranjament austro-german în Balcani împotriva sa, conștientă fiind de interesul deosebit al habsburgilor în regiune. Era vital pentru Rusia să fie un actor principal în rezolvarea „Chestiunii orientale”. Dacă un post de diplomat în Balcani era (și este) foarte important pentru un rus, aceeași poziție era de părăsit cât mai repede de către un omolog britanic, notează istoricul Daniel Cain. Interesele imperiale strategice germane și ruse nu au întârziat să intre în coliziune, așa încât împărăteasca Alianță (ce fusese un fel de revigorare a Sfintei alianțe anti-napoleoniene) s-a destrămat și a dat naștere celor două grupări de forță rivale, Antanta și Puterile Centrale, ce se vor confrunta în primul Război Mondial. Pentru aceste mari puteri europene, țările din Balcani erau doar „mărunțișul cu care își reglau socotelile”, după cum observa un diplomat bulgar.

În Balcani cu orice preț 

La fel ca și în cazul Unirii de la 1859, un război survenit în vecinătatea României a fost cel care a creat condițiile geo-politice favorabile îndeplinirii unui obiectiv național suprem: independența de stat. Răscoala antiotomană din Bosnia și Herțegovina din 1875, apoi din Bulgaria în 1876, urmată de izbucnirea ostilităților dintre Serbia și Muntenegru de o parte și Turcia de alta în 1876 au creat un cadru prielnic pentru intervenția Rusiei împotriva Imperiului Otoman. În fond, Rusia se afla la mare concurență cu Austro-Ungaria pentru influență în Balcani, în condițiile în care, oricât de slave și ortodoxe ar fi fost popoarele baștinașe, ele se aflau în vecinătatea Vienei, și nu a Moscovei. Nu era pentru nimeni un secret că Viena țintea să ajungă prin Macedonia la Salonic, folosind rampa din Bosnia-Herțegovina pe care o controla deja. De altfel, interesul constant al Austriei pentru Balcanii de vest este vizibil și în numărul mare de militari cu care această țară nemembră NATO contribuie și în prezent la forțele multinaționale din Bosnia (SFOR, EUFOR) și Kosovo (KFOR), în timp ce militarii ruși au avut la cumpăna anului 2000 doar o prezență minoră și de scurtă durată, atât în Bosnia, cât și în Kosovo.

Atunci când a devenit evident că recunoașterea neutralității țării nu era posibilă, domnitorul Carol l-a adus pe liberalul I.C. Brătianu la guvernare, care a orientat ofensiv politica românească, aducând în spațiul public problema pericolului ca Rusia să-și readjudece cele trei județe basarabene acordate Moldovei prin Tratatul de pace de la Paris din 1856. Pentru ca să se poată bate cu turcii în sudul Dunării, în drum spre Bosfor și Dardanele, trupele rusești trebuiau să treacă obligatoriu prin România, motiv pentru care a trebuit să încheie cu românii o convenție, negociată în aprilie 1878 de Brătianu la Livadia, având în vedere interesele naționale românești. În timpul răboiului ruso-turco-otoman din 1877-1878, purtat pe teritoriul Bulgariei ce era încă parte a Imperiului otoman, fortificațiile de la Plevna au căzut numai după încercuirea lor completă și asalturile trupelor române (chemate în ajutor de ruși), Osman Pașa, rănit, predându-se colonelului Mihai Cerchez la 28 noiembrie/10 decembrie 1877. De fapt, Osman Pașa, prin puternica sa rezistență, a salvat ocuparea Strâmtorilor (Bosfor și Dardanele) de către Rusia, care ar fi obținut astfel accesul strategic nestingherit la Marea Mediterană.

În cadrul conferinței de pace de la San Stefano din februarie-martie 1878, reprezentanții români nu au fost acceptați, deoarece statul român nu era încă oficial independent, drept pentru care României i s-a recunoscut independența. În schimb, i-au fost din nou răpite județele din sudul Basarabiei și i s-a acordat în compensație Dobrogea. Ca răspuns la protestele energice ale românilor, Țarul Alexandru al II-lea (aliatul de până ieri al românilor) a amenințat cu dezarmarea armatei române. În consecință, armata română a ocupat poziții de apărare pe linia Calafat-Craiova-Slatina-Pitești-Târgoviște, în timp ce trupele ruse au fost concentrate în apropierea Bucureștiului. Marile Puteri au convocat Congresul de pace de la Berlin în iunie 1878, fiind îngrijorate nu atât de nedreptatea ce li se făcea românilor, cât de faptul că prin constituirea unei Bulgarii extinse până la Marea Egee și profund rusofile Rusia dobândea o prea mare influență și putere în Balcani. La Berlin, Brătianu a îndrăznit chiar să acuze Rusia de sperjur în relațiile internaționale, deoarece pretinzând sudul Basarabiei (acordat României prin Conferința de la Paris din 1856) ea viola în fapt prevederile Convenției din 4 aprilie 1877. În final, la Berlin, în 1878, independența țării și alipirea Dobrogei la România au fost încă o dată recunoscute (cu prețul accesului la cetățenia română a locuitorilor străini necreștini, în speță musulmani, dar mai ales evrei). Rusia și-a păstrat într-adevăr (până în martie 1918) ieșirea la gurile Dunării, prin alipirea celor trei județe sud-basarabene, dobândind în schimb resentimentele pe termen lung ale românilor.

Piedica românească 

O răscoală țărănească a izbucnit în martie 1888 (la Urziceni, apoi în comunele Fierbinți, Ulmu și Afumați, precum și în alte localități din jurul Bucureștiului) imediat după demisia guvernului liberal condus de I.C. Brătianu. Cauzele răscoalei au fost lipsa de pământ și condițiile grele de trai ale țăranilor, care cereau o nouă împroprietărire. Potrivit lui Alex Mihai Stoenescu, răscoala din 1888 a fost susţinută prin acţiunile concertate ale unor agitatori care umblau prin sate şi le vorbeau ţăranilor pe graiul lor, speculându-le nevoile, superstiţiile, precum şi lipsa de cultură şi educaţie, pentru a le inocula germenii revoltei, simultan cu diseminarea unei imagini sacralizate a ţarului şi sfintei Rusii. Totul era legat de o perspectivă idilică asupra nivelului de trai al ţăranului rus. Din cadrul acestei puternice campanii panslaviste desfăşurate în primăvara lui 1888, au mai făcut parte şi acţiunile comitagiilor bulgari (bande neregulate de bulgari-macedoneni sponsorizaţi de Rusia), precum şi cele ale aşa numiţilor iconari, cei care au împânzit casele naivilor ţărani români cu litografii de carton, tip tablou, fabricate la Moscova, cuprinzând imagini divinatorii slave şi ţariste. Aceste acţiuni subversive, derulate în umbră, s-au conjugat cu campaniile inflamant-tendențioase și antimonarhice ale presei socialiste româneşti.


La sfârșitul secolului al XIX-lea, potrivit lui Daniel Cain, Balcanii reprezentau pentru Rusia nu doar un spațiu pentru creșterea prestigiului său și de garantare a securității sale, ci și o anticameră pentru Strâmtorile turcești, al căror statut devine o temă central în politica țaristă. Pentru diplomații ruși, ambiția de a stăpâni Strâmtorile pare la fel de natural ca cea de a deține cheile de la propria casă”. Fără controlul asupra Strâmtorilor, potențialul militar al Rusiei este serios îngrădit, îi explica ministrul de război Kuropatkin împăratului Nicolae al II-lea, deoarece vasele rusești trebuie să plece din porturile din Marea Baltică și să treacă prin strâmtoarea Gibraltar pentru a putea ajunge în Mediterana și a face o demonstrațiune navală în contextual unor complicații în Balcani. Doar că pentru ca infanteria rusă să ajungă la un moment dat (Kuropatkin nu-i propunea țarului vreun termen sau mijloc concret) în Balcani, aceasta trebuia să treacă obligatoriu prin România. Ar fi exagerată afirmația că România ar fi reprezentat piedica decisivă de înaintare a expansiunii rusești în Balcani, dar cu siguranță, românii i-au încetinit și stânjenit suficient de mult pe ruși, tot așa cum, fără a-i bloca pe otomani în calea acestora spre inima Europei, i-au sâcâit destul prin atacurile pe flancul drept ale câtorva viteji voievozi munteni și moldavi.

Destabilizarea sau măcar slăbirea proaspătului regat român, având un rege constituțional, Carol I, din aceeași familie (Hoehnzollern-Sigmaringen) cu împăratul Germaniei, nu putea decât servi obiectivelor strategice imperiale rusești. În 1899, România era cel mai important stat din sud-estul european, cu independența și suveranitatea recunoscute internațional, având o suprafață de 131.000 kmp și aproape șase milioane de locuitori, asupra căruia Rusia nu-și mai putea exercita protectoratul (ortodox sau nu). Regele Carol I avea permanent în vedere omniprezenta amenințare rusească, relațiile cu Imperiul rus fiind o problemă dificilă a politicii externe românești. Carol vroia să se ferească de Rusia și să rămână strâns legat de Occidentul european. Acesta va fi fost (alături de fireasca legătură de sânge german) și unul din cele mai puternice argumente (împărtășit și de primul ministru Brătianu) pentru încheierea alianței secrete cu Puterile Centrale în 1883. Bismark a fost acela care a atras România în concertul alianțelor europene, pentru stabilizarea centrului continentului și asigurarea împotriva unui atac (aceasta era situația de casus foederis la care aderase România) la granițele răsăritene ale Austro-Ungariei (trimiterea la amenințarea Rusiei era clară). În acea perioadă, politicienii și opinia publică (atât de subțire cât era) din România percepeau Rusia drept un dușman, nicicum drept un posibil aliat, și astfel se explică, în parte, existența puternicului curent germanofil format în România în preajma Primului Război Mondial.

Epilog de istorie contrafactuală 

S-ar putea spune că Stalin a trădat în octombrie 1944 nobilele idealuri expansioniste ale impetuoasei împărătese Ecaterina cea Mare atunci când a semnat Acordul de procentaj cu Churchill, prin care a cedat Marii Britanii predominanța în Grecia. Dacă Stalin ar fi negociat mai dur, iar Churchill ar fi fost mai slab, o influență sovietică de măcar 50% în Grecia i-ar fi păstrat Moscovei șansa unei posibile țâșniri dinspre Sud asupra Strâmtorilor și unei ieșiri la Mediterana. Așa, Churchill a pierdut ceea ce nu putea apăra (România – 90% și Bulgaria – 75% cedate influenței sovietice) și a salvat bazinul mediteranean (Grecia – 90% influență britanică) de viitoare agresiuni și interferențe sovietice. Și astfel, în 2016, nava amiral a flotei ruse, portavionul Amiral Kuznețov, a trebuit să străbată Canalul Mânecii sub escortă britanică și apoi Strâmtoarea Gibraltar, tot britanică, pentru a ajunge în teatrul de operații din Siria. Adică exact situația anticipată de ministrul rus de război în urmă cu aproape un secol și jumătate. În condițiile actuale, cu Turcia țară membră NATO (începând din 1952, împreună cu Grecia) şi chiar cu recenta prietenie dintre succesorii țarilor și sultanilor ce se războiau deschis odată, nu sunt șanse prea mari să se modifice radical situația.