Autor 7679 vizualizări


Bătălia de la Stalingrad – Volgograd-ul de azi-reprezintă un important moment în istoria militară și nu numai a Armatei Române. A întregului popor român dar și a celui de-al doilea Război Mondial. Un punct de cotitură a sovietelor și mai ales a viziunii pe care o avea Occidentul în ceea ce privește Armata Roșie.

Dar nu în ultimul rând Stalingrad reprezintă o dramă! O dramă pentru toți cei care s-au aflat în preajma Volgăi între 1942-1943 indiferent de ce limbă vorbeau, germană, rusă, română, maghiară sau italiană. Indiferent de ce ideologie politică îmbrățișau. Indiferent de culorile steagului sub care luptau sau uniforma pe care o purtau, Stalingrad a reprezentat o catastrofă umanitară. Deopotrivă soldați sau civili au căzut victime. De oridinul milioanelor, au devenit statistică. Întreaga existență nu li s-a rezumat decât la o cifră. Doar cei mai fericiți s-au ales cu o cruce într-un cimitir la sute sau mii de kilometri distanță de locurile de baștină unde cei rămași acasă îi așteptau înzestrați cu speranță nemărginită. Peste toate aceste speranțe s-au așternut coli de istorie iar peste acestea s-a așternut praful. Cei plecați, ajunși și rămași la Stalingrad au rămas pe Volga pentru totdeauna. Și-au găsit pe tărâmul unei bătălii de proporții apocaliptice locul de odihnă eternă. Un loc necunoscut de mulți dintre urmașii lor. De mulți dintre noi.

 

Rossoșka, locul unde după 73 de ani bunicii și străbunicii noștri sunt comemorați!

 

Acum, după 73 de ani România are un cimitir la Stalingrad, mai exact la 40 de kilometri la Rossoșka. E un eveniment diplomatic mai mult decât salutabil. E o necesitate istorică. Cimitirul românesc de la Stalingrad era o obligație pentru cinstirea memoriei soldaților români căzuți în URSS care nu au dat înapoi și care au luptat sub stindardul și visul reîntregirii României Mari.

Pe 25 Octombrie 2015 de ziua Armatei Române,   a avut loc ceremonia oficială de inaugurare a Cimitirului de Onoare al Militarilor Români căzuți în luptele de la Stalingrad actualmente Volgograd din Federația Rusă. După 73 de ani a fost posibil. Dar de ce nu a fost posibil mai devreme? Important e să menționăm că la Stalingrad, România a participat cu efectiv angajat care s-a ridicat la 253.957 soldați iar pierderile s-au cifrat undeva la 158.854 (morți, răniți sau dispăruți). Având în vedere că efectivele actuale a Armatei Române se aproximează undeva la puțin peste 100.000 calculele devin înspăimântătoare! România a fost țara care a participat alături de Germania nazistă cu cel mai mare efectiv în campania care și-a găsit blestematul sfărșit sub apele Volgăi vegheate de fatidica iarnă mereu protectoare a Rusiei!

O cercetare mai amănunțită a episodului Stalingrad nu a fost posibilă în istoriografia românească din două motive. În primul rând Stalingrad a fost definitivat ca subiect tabu în contextul în care România a fost  acaparată de dictatura sovietică. Comuniștii considerau incursiunea în URSS alături de Germania nazistă ca un act de trădare ce trebuia stigmatizat și condamnat. Așa s-a ajuns și la principala acuză din timpul procesului mareșalului Ion Antonescu:  trecerea Nistrului și avansarea Armatei Române în inima URSS. În al doilea rând după căderea comunismului în România (1989) cercetătorii români nu au acordat o mare atenție asupra acestei mari bătălii. Despre drama românească de la Stalingrad s-a scris puțin dupa anii 90. Au fost puțini care au urmat calea lui Ion Cristoiu și au sacrificat importante resurse pentru studiul celui mai mare dezastru din istoria militară românească. Pe lângă Ion Cristoriu îi mai putem aminti pe Mihail Vasile-Ozunui, Petre Otu,  și alții. Dar totuși, de ce am trecut Nistrul? De ce ne-am aventurat într-un război care după Nistru nu mai era al nostru, de ce am invadat URSS după ce aveam deja sacii în căruță? E o întrebare pe care și-au pus-o mulți specialiști. E o întrebare care a ridicat multe dispute și nenumărate opinii contradictorii. Dar răspunsul este atât de simplu încât fuge de sub ochii multor istorici care încearcă să găsească cele mai îndepărtate și academice motive! Pentru că nu aveam de ales! România nu avea nicio altă alternativă. Hitler a apelat la șantaj și promisiuni pentru sporirea efectivelor românești în campania din URSS.  Dictatorul german a obligat regimul Antonescu să treacă Nistrul invocând punctul sensibil "probelma Transilvaniei". Un refuz în cazul unei victorii naziste pe care o puteai contura în perioada respectivă, ar fi avut reprecursiuni la finele războiului. Mai ales în condiția în care Hitler trimite un text asemănptor și regentului Ungariei, Horthy Miklos la 1 ianuarie 1942. Ungaria acceptă ofensiva în URSS fără nicio ezitare ceea ce a obligat România să treacă Nistrul. Pe lângă jocul politic în care eram implicați este esențial să înțelegem că Ion Antonescu nu avea cum să se oprească la Nistru în condițiile în care eliberarea Basarabiei s-a realizat și sub sacrificiul și comanda trupelor germane.

 

Stalingrad, obiectiv secundar devenit punct de cotitură

 

Important e să privim Stalingrad ca un eveniment de tranziție  în ceea ce a însemnat ofensiva nazistă din Moscova (1941) și ceea ce va urma la mijlocul celui de-al doilea Război Mondial. Stalingrad a fost un episod între Moscova (1941) și Kursk (1943). Un alt episod peirdut dintr-un film dramatic. Până să se ajungă la tragica bătălie de la Stalingrad dr impune o rapidă prezentare a contextului politic și militar în care se regăsea Germania înaintea campaniei din 1942. După pierderile suferite în precedenta campanie din 1941 devenea clar și pentru nemți că tactica războiului fulger – blitzkrieg – a eșuat. Coroborat cu o eventuală intrare în război a SUA, Al Treilea Reich s-a văzut pus în dificila postură pe care a evidat-o cu desăvârșire și în timpul Marelui Război și anume, să poată supraviețui unei conflagrații de lungă durată. Pentru ca acest lucru să fie posibil OKW-ul(Înaltul comandament al Wehrmacht-ului)și Hitler erau conștienți de importanța factorului economic. Și aici aducem referire în special la resursele petroliere, atât de necesare în industria de război. În pofida livrărilor efectuate de România epuizarea resurselor petroliere a atins cote alarmante. În aceste condiții campania din 1942 viza bogatele zăgăminte petroliere din Caucaz (Maikop, Groznîi, Baku) care ar fi alimentat necesitățile germanilor și ar fi privat URSS de carburant, continuarea războiului de sovietici fiind astfel compromisă. Așadar obictivul primar al campaniei l-a constituit Caucazul, Stalingrad nu era decât unul secundar care se va transforma în obiectiv principal odată cu evoluția ostilităților. La 11 aprilie 1942 este definitivat planul operațiunii în sudul URSS ce va purta denumirea codificată de‘’Blau ‘’ schimbată ulterior la 30 aprilie în ‘’Brausschweig ‘’.

De partea cealaltă în tot acest timp Stavka (Marele Cartier General) și Înaltul Comandament Sovietic eliberau și ei strategia pentru 1942. Stalin a crezut că atacul german va fi îndreptat spre Moscova fapt ce va duce la dispunerea unei mari părți a efectivelor în spatele capitalei sovietice neglijând în schimb sectorul sudic unde va acționa Germania nazistă. Pe 8 mai 1942 este dat startul cuceririi Crimeii în ceea ce se va intitula operațiunea "Trappenfang". Pierderea Crimeii pentru URSS însemna lipsirea Flotei sovietice de le Marea Neagră. Trupele germano-române conduse de strălucitul general Erich von Manstein obțin o victorie spectaculoasă și datorită spirjinului oferit de artilerie și aviație. Cucerirea Crimeii se încheie odată cu căderea Sevastopolului la 4 iulie 1942, după un asediu foarte dificil. Contraofensiva lansată de sovietici la 12 mai 1942 și soldată cu un eșec dezastruos a favorizat succesul german. Două armate sovietice au fost prinse în încercuire iar la finele lunii mai au fost capturați 240 de mii de ruși. Germania începea mai mult decât promițator campania din 1942.

Acestea fiind spuse operațiunea ofensivă din 28 iunie 1942 a fost declanșată pe două direcții principale, grupul de armate Sud fiind divizat astfel:în zona Caucazului acționa grupul de armate ’’A’’ în componeța căruia regăsim armatele 17, 11, 1 blindată germane și armata a 3-a română care va fi ulterior transferată în semptembrie grupului de armate ’’B’’. De partea cealaltă a fost redirecționat spre Kursk – Stalingrad grupul de armate B din care făceau parte a 2-a și a 6-a germană, a 2-a ungară și a 4-a blindată germană.

Prima mare eroare tactică pe care Hitler o face are loc la 23 iulie 1942 când prin ’’directiva 45’’ acesta ordonă cucerirea simultană a Stalingradului – Grupul de armate ’’B’’ și a Caucazului – Grupul de armate ’’A’’. Prin urmare, această mișcare va slăbi simțitor capacitatea ofensivă a Wehrmacht-ului. După o serie de succese notabile trupele germane care întâmpină o rezistență din ce în ce mai puternică devin epuizate iar din pricina lipsei de forțe proaspete sunt obligate să treacă în defensivă.

Ne vom axa mai mult pe grupul de armate ’’B’’ care conduce ofensiva spre Stalingrad, subiectul textului nostru. Inițial din grupul de armate ’’B’’ făcea parte doar armata a 6-a germnă care avea în componență 250.000 militari, 740 tancuri, 7.500 tunuri și aruncătoare, 1.200 de avioane. În defensivă regăsim armata 62-a sovietică în următoarea componență:187.000 militari, 360 tancuri, 7.900 tunuri și aruncătoare și 337 avioane. Raportul după cum putem observa era sensibil favorizant nemților. Datorită înaintării încununate cu succes spre Stalingrad a grupului de armate ’’B’’, Hitler face o altă eroare. Rupe unități în special cele blindate din grupul de armate ’’B’’ și le transferă grupului de armate ’’A’’ pentru a pune presiune în Caucaz. Ofensiva spre Stalingrad este frânată moment în care Hitler rupe din grupul de armate ’’A’’, armata a 4-a blindată pe care o trimite într-o misiune de a ataca Stalingradul din sud-vest. Este adevărat, această decizie aduce un plus și pune din nou în mișcare ofensiva spre Stalingrad, însă Caucazul care așa cum am arătat până acum era obiectiv principal, devine compromis.

O nouă eroare, care se va dovedi fatală de această dată comisă de Hitler și OKW este reprezentată de transferul forțelor din flanc dirijate spre Stalingrad. Rezistența sovietică devine din ce în ce mai puternică odată cu ’’Ordinul 227’’ din 28 iulie 1942 dat de Stalin și cunoscut sub numele ’’niciun pas înapoi’’! Deși ordinul a fost dat cu mult timp înainte de ofensivele germane el obligă soldatul la rezistență totală. La luptă corp la corpt dacă situația o impune. ’’Ordinul 227’’ implementează brutal în conștiința soldatului sovietic că dincolo de Volga nu există viață. Dincolo de Volga, Rusia nu mai există. Este implementat în mintea fiecăruia faptul că participă la bătălia supremă. Soarta URSS se află în mâinile lor. Un moment psihologic care a dus la o rezistență încrâncenată din partea sovieticilor. Să ne întoarcem însă la eroare comisă de nemți prin transferul trupelor din flanc. Așadar, forțele rupte din flancul grupului ’’B’’ și trimise în ofensivă spre Stalingrad sunt înlocuite de trupe aliate:ungare, italiene și române. Efectivele acestor trupe  este mult sub nivelul combativ al diviziilor germane. Ele nu dispuneau de un echipament adecvat, de  armament greu și nici de armament antitanc. Poziționarea lor pe flancurile armatei a 6-a germane a fost fructificată de sovietici. Riscurile la care nemții s-au expus prin această eroare au fost enorme iar consecințele așa cum vom vedea vor fi devastatoare.

Cu toate aceastea, trupele germane se angajează într-o ultimă ofensivă ce pornește la 12 septembrie și care se va întinde până în ajunul marii contraofensive sovietice din 19 noiembrie 1942. Bătălia a fost una extrem de crâncenă. Luptele au fost purtate în interiorul orașului pentru fiecare metru de pământ, la propriu. Pentru fiecare clădire, pentru fiecare încăpere. Întreg orașul Stalingrad s-a scufundat într-o baie de sânge. S-a ajuns la adevărate lupte corp la corp, un măcel de nedescris din partea ambelor tabere.

În timpul acestui asediu furibund al trupelor germane Înaltul Comandament sovietic  elabora planul contraofensivei. A rămas în istorie celebra operațiune sub nume de cod ’’Uranus’’. Contraofensiva a fost elaborată sclipitor de către generalii Jukov, Vasilevki și Voronov. În esență ea urmărea încercuirea armatei a 6-a germană prin concetrarea unor forțe capabile să rupă linia de apărare germană pe flancuri. Ulterior forțele sovietice vor dezvolta în a doua fază, o altă  ofensivă care va desăvârși încercuirea trupelor germane. Raportul trupelor sovieto-germane în momentul în care contraofensiva a fost declanșată era următorul:nemții și aliații beneficiau de 50 de divizii – 1.011.500 oameni, 12.290 tunuri și aruncătoare, 675 tancuri, 1.215 avioane. De partea sovietelor cifrele erau următoarele:11 armate – 1.000.500 oameni, 13.541 tunuri și aruncătoare, 894 tancuri, 1.115 avioane. Așadar valori din nou sensibil egale. Însă dacă aruncăm un ochi pe sectorul de rupere, adică pe flancuri unde sovieticii și-au concentrat conraofensiva statistica devine copleșitoare. În aceste sectoare sovietele aveau un avantaj de 3/1 oameni și 4, 6/1 artilerie!

În noiembrie 1942 armata a 3-a română se afla în stânga armatei a 6-a germane întinsă pe un front de 170 de km. Armata a 4-a română se afla dispusă pe un front care se întinde pe nu mai puțin de 350 km.  Practic ele cu slaba pregătire arătată mai sus au fost nevoite să amortizeze contraofensiva sovietică care și-a concentrat în aceste sectoare cele mai puternice forțe. Soarta lor era pecetluită iar rezistența devenea utopică fără nicio linie devensivă și întinși pe o distanță imensă, lipsită de orice armament greu. Cu toate acestea armata a 3-a română condusă de generalul Petre Dumitrescu și armata a 4-a română condusă de generalul Constantinescu Klaps a rezistat eroic. Fără să facă niciun pas înapoi a reușit în primă fază să țină piept unei contraofensive sovietice caracterizată de o covârșitoare superioritate. În cele din urmă inevitabilul s-a produs, flancurile au cedat iar încercuirea armatei a 6-a germană a fost efectuată. Tragica continuare și măcelul care a avut loc este deja cunoscut. Foarte important de punctat este faptul că atât generalii Petre Dumitrescu și Constantinescu Klaps cât și însuși mareșalul Ion Antonescu au avut nenumărate intervenții prin care atenționau Germania de o iminentă operațiune de proporții concentrată pe flancuri. Au insistat pentru întărirea acestora cu trupe germane. Toate aceste avertismente au fost ignorate de OKW și de Adolf Hitler care erau încrezători în faptul că Germania va reuși să tranșeze încleștarea.

Comandantul armatei a 6-a germană, colonelul-general von Paulus a conștientizat că ofensiva sovietică avea ca obiectiv încercuirea și distrugerea forței germane. La 22 noimebrie 1942 acesta cere retragerea trupelor germane de la Stalingrad. Criza din interiorul OKW-ului se adâncește din momentul în care toți generalii cer retragerea imediată a trupelor de la Stalingrad. Cu toate acestea Hitler refuză categoric retragerea fiind conștient de faptul că odată retrase trupele germane de pe Volga, nu va mai avea niciodată șansa să avanseze atât de adânc în teritoriul URSS. Capabilul Erich von Manstein este numit în fruntea Grupului de armate Don, grup nou înfințat care are misiunea de a elibera armata a 6-a germană. Indecizia comandantului armatei a 6-a germană von Paulus de a sparge încercuirea și rezistența acerbă a rușilor au condus la eșecul misiunii. Nici pe cale aeriană lucrurile nu stăteau mai bine pentru armata germană prinsă în încercuire. Luftwaffe – armata aeriană germană – condusă de Hermann Goering a clacat și ea din cauza condițiilor meteo nefavorabile din Rusia. Din cele 500 de tone promise zilnic, ajungeam undeva la maximum 100 iar situația a devenit dramatică după capturarea aerodromurilor de către sovietici. După acest dezastru la 8 ianuarie 1943 Înaltul Comandament sovietic cere printr-un ultimatul capitularea necondiționată a trupelor ce se aflau sub comanda lui von Paulus. Hitler a refuzat iar fără nicio remușcare îi ordonă lui von Paulus ca fiecare om să lupte până la ultimul cartuș. La 10 ianuarie 1943 începe masacrarea trupelor germane aflate în încercuire. Situația a scăpat de sub control iar la 26 ianuarie 1943 trupele germane au început să se predea în masă. Pe data de 30 ianuarie 1943, Hitler îl numește pe von Paulus feldmareșal. Totul se petrecea în contextul în care dictatorul spera că acesta va prefera să se sinucidă în detrimentul capitulării. La 31 ianuarie 1943 acum, feldmareșalul von Paulus a capitluat și a fost luat prizonier împreună cu întreg statul său major. Este inutil să menționăm că Hitler a făcut o criză de nervi, rămân în istorie cuvintele dictatorului "dacă aş fi ştiut nu l-aş fi înaintat la gradul de feldmareşal. Nu a avut voinţa de a deveni nemuritor''. Ultimele rezistențe germane la Stalingrad au capitulat la 2 februarie 1943. În total  au fost capturați 24 de generali, 2.800 de ofițeri și 92.000 de militari. Alte sute de mii își dormeau deja somnul de veci sub apele Volgăi.

 

Consecințe și concluzii

Înainte să concluzionăm subeictul articolului sunt esențiale câteva mențiuni. În primul rând trebuie să aruncăm un ochi și asupra mitului Stalingrad. O încleștare de asemenea proprții inevitabil a fost și mitizată. Această mitizare o regăsim în două mari etape. Prima este imediat după dezastruoasa înfrângere când aparatul de propagandă trebuia să explice ’’invincibilitatea armatei germane’’ și‘’superioritatea rasei ariene’’. Diviziile imbatabile create de Hitler și care au semănat teroare în Europa sunt acum spulberate de armata unei ’’rase inferioare’’.  Aparatul de propagandă condus de Joseph Goebbels a început cu 18 februarie 1943 să promoveze lozinca ’’războiului total’’! Bravii soldați nemți au fost martirizați, rezistența lor fiind un exemplu pentru întrega populație germană. Pentru ridicarea moralului ea este chemată la războiul total. Totul sau nimic. Toate aceste aspecte încercau să ascundă realitatea dureroasă a înfrângerii de pe Volga.

O a doua etapă a mitiării dezastrului de la Stalingrad are loc în istoriografia de după cel de-al doilea Război Mondial. Acest aspect vorbește de faptul că la Stalingrad, Germania nazistă a pierdut războiul. Nimic mai fals! Să demitizăm! La Stalingrad în urma episodului mai sus amintit Germania nazistă a fost înfrântă dar a fost departe de a pierde războiul. După episodul Stalingrad, Germania mai are o puternică ofensivă la Kursk (1943). Deși a contat și a schimbat în multe aspecte soarta celui de-al Doilea Război Mondial, Stalingrad nu a fost decisiv. Mult mai importantă e relația pe care Occidentul o are cu URSS din acest moment. Victoria sovietelor la Stalingrad a avut pentru URSS consecințe importante sub aspect psihologic, militar și politic. Practic, aceștia și-au înlăturat inhibiția pe care o aveau în ceea ce privește invincibilitatea armatei germane. Totodată, Occidentul a început să privească cu alți ochi posibilitățile Armatei Roșii. După insuccesele sovietelor din Finlanda (1941-1942), Occidentul privește pentru prima oară URSS și Armata Roșie ca o adevărată putere. Pentru URSS tot acest episod a însemnat o regăsire a încrederii în sine. A fost un punct de mare cotitură pentru Stalin și armata sa.

O altă consecință pentru Germania nazistă în plan politic a reprezentat-o relația cu Puterile Axei. După catastrofala înfângere, rând pe rând acestea au început să înțeleagă faptul că Al Treilea Reich se clatină serios. Unii au intuit rezultatul final al războiului și au început să se apropie prin dezvoltarea relațiilor diplomatice de Aliați. Așa a fost și cazul României care ajunge la tensiuni diplomatice cu partea germană, Hitler acuzând parte română de eșecul de la Stalingrad cu toate că a ignorat cu aroganță toate avertismentele românești.

În lucrarea sa ’’Diavolul în istorie’’ , Vladimir Tismăneanu îl citează pe istoricul Timothy Snyder: ‘’regimurile nazist și sovietic au transformat oamenii în cifre...Misiunea noastră ca umaniști este să transformăm din nou cifrele în oameni’’. Nimic mai adevărat. Însă fraza se poate raporta și sângeroasei bătălii. Stalingrad a transformat oamenii în cifre. Noi avem misiunea să îi retransformăm în oameni. Iar pe 25 octombrie 2015 s-a făcut primul pas. Primul cimitir românesc la Stalingrad! Concluzia ne cere să îngenunchem în fața armatei a 3-a și a 4-a română pierită pe vecie la Stalingrad și comemorată după mai bine de 73 de ani dar și în fața celorlalte milioane de victime civili sau militari, indiferent de naționalitatea acestora. În context general, pe plan politico-militar Germania, nu a pierdut războiul însă a pierdut inițiativa care ulterior va duce la pierderea războiului!

Stalingrad 1942-1943, după 73 de ani

 

*****

Bibliografie:

Ottmar Trașcă, ‘’Catastrofa de la Stalingrad și consecințele sale 1942-1943’’, Universitatea ’’Babeş-Bolyai’’, Cluj