România independentă

Autor 8239 vizualizări


„În stare de rezbel, cu legăturile rupte (cu Poarta n.n.), ce suntem? Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare”. Cuvintele ministrului de Externe Mihail Kogălniceanu, rostite la 9/21 mai 1877 ca răspuns la o interpelare parlamentară, au devenit simbolul obţinerii independenţei de stat a României. Dar dincolo de cuvinte şi lozinci, independenţa a reprezentat, ca mai toate marile momente ale istoriei noastre, o îngemănare de patriotism, dibăcie politică şi conjuncturi internaţionale favorabile.

Pe fondul unei stabilităţi interne date de lunga guvernare conservatoare (1871-1876), ce consolidase şi poziţia domnitorului Carol, aproape de abdicare cu doar câţiva ani în urmă, „Problema orientală” cunoştea o nouă criză, ca urmare a tulburărilor din Balcani.  

Cu toate reformele Tanzimatului (inaugurat în 1839), elementele conservatoare musulmane au opus rezistenţă încercărilor de reformare a Imperiului otoman, care au înfrânat dezvoltarea social-economică a ţării. Răscoala antiotomană din Bosnia şi Herţegovina (1875), apoi din Bulgaria (1876), urmate de izbucnirea ostilităţilor dintre Serbia şi Muntenegru pe de-o parte şi Imperiul otoman de alta au creat circumstanţele prielnice pentru intervenţia Rusiei, al cărei ţar, Alexandru al II-lea, era hotărât să recupereze pierderile suferite de ţara sa în urma tratatului de la Paris (1856). Astfel erau create condiţiile favorabile schimbării statutului internaţional al României.

Rusia: România să nu irite Poarta otmană prin năzuinţe pripite 

La începutul anului 1876, când criza orientală s-a adâncit, guvernul român a întreprins o acţiune diplomatică menită să sondeze puterile garante în privinţa eventualei proclamări a independenţei statului român şi acceptării lui ca stat neutru, după modelul Belgiei. Dacă sârbii, grecii şi italienii au primit cu entuziasm nota diplomatică, oamenii politici din Europa Centrală şi Apuseană s-au dovedit mult mai rezervaţi în aprecieri. Ambasadorul britanic a replicat că miniştrii englezi garantau existenţa ţării noastre atâta timp cât aceasta face parte din Imperiul otoman, fiindcă Marea Britanie era interesată în menţinerea acestuia, dar „ca stat independent, puţin importă de este sau nu o Românie”.

Guvernul conservator a bătut în retragere, ceea ce a accentuat frământările politice din România şi a dus la schimbări la nivelul guvernului. Politica de neutralitate era sugerată inclusiv de Rusia, care preciza că această politică „trebuie să constituie totdeauna pavăza României”. Rusia cerea, totodată, ţării noastre să nu încalce tratatele internaţionale, să nu irite Poarta otomană „prin năzuinţe pripite” şi să nu se amestece în treburile din Balcani.

Pe măsură ce criza orientală se agrava, Rusia şi Austro-Ungaria se străduiau să profite cât mai mult de ea, pentru a-şi împărţi zonele de dominaţie în Balcani. La 26 iunie/8 iulie 1876, ţarul Alexandru al II-lea şi împăratul Francisc Iosif, însoţiţi de premierii Alexandru Gorceakov şi Andrassy Gyula, s-au întâlnit la Reichstadt, în Boemia, unde, printr-un acord secret, au stabilit să nu intervină în conflictul din Balcani, iar dacă Imperiul otoman ar fi înfrânt, atunci Rusia să intre „în frontierele sale naturale dinainte de 1856”, iar mare parte a Bosniei şi Herţegovinei să fie anexată de Austro-Ungaria. Diplomaţia românească, intuind înţelegerea dintre cele două mari puteri, a adoptat începând din vara anului 1876 o atitudine mai fermă faţă de Poarta otomană şi a intensificat acţiunile diplomatice.


În iulie, după victoria covârşitoare în alegerile din luna precedentă a grupării liberal-radicale, Ion I.C. Brătianu a format un nou guvern. Liderul liberal considera neutralitatea doar o etapă şi pregătea o viitoare implicare a României, într-un fel sau altul. Când, la sfârşitul lunii august, împăratul Francisc Iosif a făcut o vizită la Sibiu, Brătianu a venit să-l salute, cu scopul de a-i afla intenţiile în privinţa eventualului război ruso-turc. Peste o lună, primul-ministru însoţit de ministrul de Război şi alţi câţiva ofiţeri s-a deplasat la Livadia (în Crimeea) pentru a discuta cu ţarul Alexandru al II-lea şi cu cancelarul Gorceakov despre prefiguratul război antiotoman. Colaborarea cu Rusia în vederea obţinerii independenţei era strâns legată de problema sudului Basarabiei (judeţele Bolgrad, Cahul şi Ismail), restituit Moldovei prin Tratatul de la Paris (1856), un obiectiv primordial al ţarului. Convenţia negociată de Brătianu şi de diplomatul rus A.I. Nelidov părea să înlăture această primejdie, ea asigurând armatei ruse libera trecere prin România, în timp ce Rusia îşi asuma obligaţia de „a menţine şi a apăra integritatea actuală a României”, formularea „integritatea actuală” vizând direct apartenenţa sudului Basarabiei la România. În memoriile sale, Nelidov îi atribuie lui Brătianu următoarele cuvinte în legătură cu această problemă: „Am avut la Livadia sentimentul că aceasta este o chestiune de onoare pentru împărat..., vom căuta o compensaţie şi eu voi putea să pregătesc opinia noastră publică”.

 De fapt, colaborarea româno-rusă a fost de la început pusă sub semnul unor gesturi lipsite de tact şi bunăvoinţă. După ce Rusia a declarat război Imperiului otoman (la 12/24 aprilie 1877), la intrarea trupelor imperiale în România, marele duce Nicolae, comandantul-şef al armatei, a adresat un manifest „locuitorilor României”, ignorând cu bună ştiinţă autorităţile statului. În ceea ce priveşte o eventuală cooperare militară româno-rusă, ea a fost categoric refuzată. Cancelarul Gorceakov îi declara generalului Iancu Ghica, agentul diplomatic al României la Petersburg: „Majestatea sa m-a însărcinat să vă comunic că nu ţine la cooperaţia României şi n-o îndeamnă la aceasta”.

Rusia solicită ajutorul militar al României. Faimoasa telegramă 

Pătrunderea trupelor ruse pe teritoriul României şi refuzul domnitorului de a se supuse ordinelor comandantului armatei turceşti în vederea apărării teritoriului românesc au determinat bombardarea de către artileria turcă a oraşelor de pe Dunăre: Calafat, Bechet, Olteniţa şi Călăraşi (26 aprilie/8 mai). Artileria română a ripostat bombardând Vidinul: între România şi Turcia intervenise starea de război. După celebrul discurs al lui Kogălniceanu, tot la 9/21 mai, Camera Deputaţilor şi Senatul au votat moţiunea de proclamare a Independenţei României, iar a doua zi Suveranul răspundea proclamaţiei de independenţă în faţa parlamentarilor adunaţi la Palatul regal.

Participarea armatei române la operaţiile militare din sudul Dunării s-a produs în urma unei telegrame a marelui duce Nicolae, care cerea grabnic asistenţă militară, un document intrat şi el în „mitologia” obţinerii independenţei: „Turcii, adunând cele mai mari mase la Plevna, ne zdrobesc. Rog a face fuziune, demonstraţie şi, dacă se poate, trecerea Dunării pe care tu doreşti să o faci, între Jiu şi Corabia. Această demonstraţie este indispensabilă pentru a facilita mişcările mele”. Iniţial, misiunea armatei române fusese una de acoperire a Dunării. Nu erau preconizate operaţiuni militare la sud de fluviu în care să fie implicate trupele române. Armata a fost mobilizată în decurs de trei săptămâni, un real succes în condiţiile date. Efectivele totale mobilizate s-au ridicat la circa 120.000 de oameni, din care „armata operativă” (trupele aflate în prima linie) au însumat 58.700 de soldaţi. Din rezervă, aproximativ 30.000 se găseau în miliţii. Peste 80% dintre efectivele armatei operative erau formate din trupe teritoriale de dorobanţi şi călăraşi cu schimbul, iar restul, din unităţi ale armatei permanente (regulate). Instruirea armatei era neomogenă: dorobanţii şi călăraşii aveau o instuire sumară, iar miliţienii, aproape inexistentă. Corpul ofiţeresc era, la rându-i, lipsit de omogenitate, provenind din şcoala de cavalerie şi din gradele inferioare după absolvirea şcolii divizionare.

Radiografie a capacităţilor de luptă la momentul 1877 

Armata română nu avea dotarea necesară pentru a purta o campanie militară. Dacă artileria dispunea de 190 de tunuri moderne (150 provenite de la uzinele Krupp), la nivelul infanteriei lucrurile se prezentau sub auspicii nu prea optimiste. Majoritatea dorobanţilor foloseau arme germane Dreyse, cu ac, cu bătaie sub 700 de metri. Guvernul liberal a făcut eforturi să completeze stocurile de armament şi mai ales de muniţii. Alimentele şi furajele s-au procurat pe bază de rechiziţii, care s-au ridicat la aproximativ 80% din cifra bugetului Ministerului de Război pe 1877.

Grosul armatei române a trecut Dunărea la 1 septembrie 1877, pe podul improvizat la Siliştioara, lângă Corabia, numai după ce comandamentul rus a acceptat ca ea să-şi păstreze atât individualitatea, cât şi unitatea de comandă. Trupele noastre au ocupat poziţii de luptă alături de trupele ruse în faţa fortificaţiilor de la Plevna. Această Armată de Vest, ruso-română, era comandată de Carol (decizie luată în urma unei întrevederi între ţarul Alexandru al II-lea, marele duce Nicolae şi domnitorul român), secondat de generalul rus Pavel Zotov, ca şef de stat- major, după ce domnitorul român replicase, în timpul tratativelor, că nu poate sta sub comanda unui general rus, dar zece generali ruşi pot sta sub comanda sa. Nicolae Iorga era de părere că principele şi colaboratorii săi apropiaţi nu au profitat de situaţia grea a armatei ruse pentru a obţine condiţii mai bune: „În momentul acela turcii îi prăpădeau pe ruşi; atunci trebuiau lămurite lucrurile. Ai noştri n-au vrut să aducă însă – din acelaşi motiv de dureroasă aprehensiune – chestiunea judeţelor basarabene”. 

Cei 38.000 de militari români (42 batalioane, 32 escadroane şi 18 baterii) reprezentau cam jumătate din trupele aliate de la Plevna. Cea de-a treia bătălie de la Plevna s-a declanşat la 11 septembrie (30 august, stil vechi, ziua de naştere a ţarului). La 8 septembrie, pentru a se putea apropia de redutele turceşti, elemente din Regimentul 13 dorobanţi, Regimentul 6 infanterie de linie, Batalionul 2 vânători şi o secţie din Regimentul 3 artilerie au atacat un redan turcesc aflat în faţa redutei Griviţa. A fost prima victorie a armatei române la Plevna, scump plătită; în amintirea eroilor, Vasile Alecsandri a scris celebrul poem „Peneş Curcanul”.

Valea Plângerii 

La 1 septembrie, asaltul asupra redutei Griviţa (considerată cheia Plevnei) a fost purtat de patru batalioane din Divizia 3 şi patru din Divizia 4. Abia în timpul atacului s-a constatat că, de fapt, existau două redute. Astfel, Divizia 3 a atacat Griviţa 1, iar Divizia 4, Griviţa 2. Necunoaşterea cu precizie a obiectivului a dus la o baie de sânge, în special la Griviţa 1. Trupele Diviziei 3 au fost nevoite să parcurgă 1000 de metri, dând apoi peste o vale de 500 metri, plină de mărăcini şi teren alunecos. Soldaţii au străbătut această vale – denumită ulterior „Valea Plângerii” sau „Valea Sângelui” – trecând apoi la escaladarea povârnişului, în vârful căreia se găsea reduta turcească. Asaltul a fost respins cu pierderi grele, printre care maiorul George Şonţu şi căpitanul Nicolae Walter Mărăcineanu, care a căzut în momentul când încerca să înfigă pe parapet tricolorul românesc. Decimate, batalioanele Diviziei 3 au fost nevoite să se retragă. Cucerirea Griviţei 2 a reprezentat singura biruinţă a asaltului din 11 septembrie, plătită însă de trupele române cu peste 2.500 de morţi şi răniţi.

Drept urmare, asalturile asupra Plevnei au fost sistate, fiind înlocuite cu un asediu sistematic, aşteptându-se aducerea de trupe noi din Rusia. Trupele române au participat la acţiunile de blocare a Plevnei şi apoi, în noiembrie, la cucerirea Rahovei, punct întărit ce ameninţa spatele trupelor aliate. Circa 5.000 de soldaţi români au participat la acest asalt, iar victoria a venit după jertfa a 337 de militari.

Victoria de la Plevna 

În paralel cu luptele de la Rahova a fost întărită blocada Plevnei, operaţiune încheiată de soldaţii ruşi şi români la sfârşitul lui octombrie. Circa 100.000 de soldaţi ruşi şi români asediau garnizoana de 50.000 de militari conduşi de Osman Paşa. Un bun strateg, care realizase că doar o încercare de spargere a blocadei putea salva garnizoana, generalul turc a declanşat bătălia în dimineaţa zilei de 10 decembrie 1877. După o luptă grea, trupele otomane s-au retras în debandadă. Rănit, Osman Paşa s-a predat generalului rus Ganeţki, împreună cu 45.000 dintre soldaţii săi.

Victoria de la Plevna a grăbit sfârşitul războiului. După cinci luni de stagnare, armata rusă s-a îndreptat spre Sofia şi Adrianopol, iar cea română, către Vidin şi Belogradcik, având misiunea de a anihila trupele otomane concentrate în nord-vestul Bulgariei pentru a asigura spatele şi flancul drept al trupelor ruse care se îndreptau spre Sofia. Misiunea a fost uşurată de reintrarea Serbiei în război, la începutul lui decembrie, după refacerea forţelor afectate de victoriile otomane din timpul verii.


La 24 ianuarie 1878, trupele române au ocupat linia de fortificaţii exterioare din jurul Vidinului, iar în după-amiaza zilei au declanşat asaltul asupra Smârdanului, unde se găseau cele mai puternice redute. Bătălia ce a urmat s-a încheiat cu o strălucită victorie, rămasă pentru posteritate prin geniul lui Nicolae Grigorescu. La 26 ianuarie, încercuirea Vidinului era completă, iar artileria română bombardează poziţiile otomane, care refuză, la 1 februarie, capitularea. Ostilităţile încetează la 4 februarie, când la Calafat soseşte vestea încheierii armistiţiului.

Pentru cunoscutul istoric militar A.J.P. Taylor, Plevna, unde frontul fusese ţinut în loc timp de cinci luni de zile, „este una dintre puţinele bătălii care au schimbat cursul istoriei”, motivându-şi afirmaţia prin faptul că rezistenţa lui Osman Paşa a oprit înaintarea rapidă a ruşilor, care ar fi putut ocupa întreaga Rusie europeană şi ar fi făcut ca şi astăzi Strâmtorile să aparţină Rusiei. Dincolo de diversele opinii, e limpede că Plevna a pus capăt speranţei unei încheieri rapide a războiului şi a dus la intervenţia militară a trupelor române. În faţa Plevnei trupele ruso-române au întâlnit un adversar bine pregătit (turcii aveau tunuri Krupp, de care nu dispuneau ruşii, dar aveau, în schimb, românii) şi bine condus. O foarte bună îmbinare între organizarea genistică a terenului (tranşee, redute) şi a unui foc de mare intensitate au prefigurat o situaţie ce se va întâlni în războiul de poziţie de pe frontul de vest din anii 1915-1917. Aşa se explică pierderile teribile din rândurile atacatorilor, situaţie care se va repeta în primul război mondial.

Trupele române s-au confruntat, aşadar, cu o realitate nu numai foarte grea, dar şi inedită raportat la modul de purtare a conflictelor în epocă. În asemenea condiţii conduita lor a fost remarcabilă, având în vedere că experienţa de război era nulă. Semnul maturităţii armatei române a fost dat de curajul arătat în faţa Plevnei.

România, exclusă de la negocierile Tratatului de Pace de la San Stefano 

Imediat după încetarea ostilităţilor au apărut problemele între aliaţi. Sub pretextul că independenţa României nu era recunoscută şi că aliatul rus îi va reprezenta corect interesele, delegatul român nu a fost admis la discuţiile de la Kazanlîk, care au precedat tratatul preliminar de la San Stefano (în apropiere de Adrianopol). Partea rusă sublinia că Imperiul otoman nu putea fi atât de umilit încât să fie pus să trateze cu foştii vasali. Rusia voia să negocieze în numele aliaţilor, aşa cum făcuse Prusia în 1871.

Refuzul de a admite reprezentantul României la tratativele de pace şi intenţia Rusiei, comunicată în în mod direct, de a reîncorpora cele trei judeţe din sudul Basarabiei au stârnit indignare la Bucureşti. Clauzele armistiţiului semnat la 3 martie 1878 de Rusia şi Imperiul otoman au fost sursă deopotrivă de satisfacţie şi frustrare. La articolul 5 se preciza că Poarta „recunoaşte independenţa României”, articolul 8 prevedea că trupele de ocupaţie ruse din Bulgaria aveau să-şi menţină comunicaţiile prin România şi prin porturile de la Marea Neagră, iar la articolul 18 se preciza că pentru o parte din despăgubirile de război, Poarta ceda Rusiei Dobrogea, teritoriul pe care „Rusia îşi rezervă dreptul de a-l schimba cu partea Basarabiei detaşată în 1856”.

Unanimitatea forţelor politice în a respinge atât cedarea sudului Basarabiei, cât şi tranzitul armatei ruse a creat o acută tensiune în relaţiile dintre Bucureşti şi Petersburg. Ţarul Alexandru, care ameninţase cu ocuparea ţării şi dezarmarea armatei române, primea răspunsul demn şi curajos al domnitorului Carol I: „armata care s-a luptat la Plevna sub ochii împăratului şi ai Alteţei Sale Imperiale (marele duce Nicolae – n.n.) va putea fi zdrobită, dar nu va reuşi nimeni niciodată să o dezarmeze”. Ameninţările erau departe de a fi simple cuvinte. Trupe ruse au fost aduse în jurul Capitalei; s-au păstrat exemplarele tipărite în limbile rusă, română şi franceză ale decretului pentru introducerea stării de asediu în Bucureşti, precum şi o proclamaţie către locuitorii Capitalei, ce urmau să fie publicate imediat ce oraşul ar fi fost ocupat de trupele ruse, fiind prevăzută numirea unui guvernator militar. Armata română a ocupat un dispozitiv defensiv pe linia Calafat-Craiova-Piteşti-Târgovişte; era iminentă o confruntare între foştii aliaţi. Unii deputaţi au cerut chiar retragerea domnitorului şi a guvernului la Craiova. Din fericire, schimbările intervenite în arena internaţională au detensionat situaţia şi au venit în sprijinul României.

Marile puteri, cu predilecţie Marea Britanie şi Austro-Ungaria, interesate în obţinerea unor teritorii şi sfere de influenţă în Imperiul otoman, au contestat valabilitatea tratatului de la San Stefano şi au impus ţinerea unui nou Congres de Pace, care şi-a desfăşurat lucrările la Berlin între 1/13 iunie-1/13 iulie 1878. Discuţiile de la Berlin au avut însă doar un caracter formal, de vreme ce revizuirea clauzelor de la San Stefano s-a făcut înainte de deschiderea lucrărilor Congresului, pe fondul semnării unor aranjamente bilaterale anterioare (Austro-Ungaria şi Rusia, Rusia şi Marea Britanie, Marea Britanie şi Imperiul otoman pentru cedarea Ciprului către Londra, Austro-Ungaria şi Marea Britanie pentru un sprijin reciproc în cadrul viitorului congres de pace). Soarta popoarelor din Balcani a fost discutată în absenţa reprezentanţilor acestora; în cele din urmă au fost admişi ca o concesie pentru a-şi expune cauza.

Delegaţia României, formată din primul ministru Ion C. Brătianu şi din ministrul Afacerilor Străine, Mihail Kogălniceanu, a fost împuternicită de guvern să reprezinte România la Congresul de la Berlin. În prima zi, reprezentanţii României au încercat zadarnic să fie admişi la lucrările Congresului. Ei n-au putut avea decât unele întrevederi cu reprezentanţii celor şapte mari puteri, fără a primi un sprijin concret. La 12/24 iunie, delegaţia României a înaintat un memoriu către cancelarul Otto von Bismarck, preşedintele Congresului, în care erau formulate cinci revendicări: nici o parte din teritoriu să nu fie desprins de România, teritoriul ei să nu fie supus unui drept de trecere al armatelor ţariste, România să intre în posesia gurilor Dunării, independenţa să fie consfinţită în mod definitiv şi teritoriul său să fie neutralizat, să primească despăgubiri de răboi proporţional cu forţele militare utilizate în timpul campaniei.

În şedinţa Congresului din 19 iunie/1 iulie, delegaţia României a fost admisă pentru a-şi expune memoriul; cei doi miniştri au subliniat că ţara pe care o reprezentau nu cerea să i se dăruiască independenţa naţională, care fusese cucerită pe câmpul de luptă, pe care puterile europene trebuiau să o recunoască de jure, în urma jertfelor de sânge. Brătianu a subliniat că ştirbirea integrităţii teritoriale, după ce ţarul se angajase s-o respecte, „ar dărâma în sânul naţiunii orice încredere în tăria tratatelor” şi a „principiilor de dreptate absolută”. Delegatul francez aprecia că reprezentanţii României fuseseră „trataţi un pic cam dur”. În zilele următoare delegaţiei i s-a sugerat să semneze o declaraţie de supunere la hotărârile Congresului, ceea ce au refuzat; Kogălniceanu sublinia că nu dorea să lege în niciun fel ţara de deciziile marilor puteri, dictate de „politica interesului şi al egoismului care învinsese”.

La 1/13 iulie, lucrările Congresului de la Berlin s-au încheiat prin semnarea unui tratat de pace, care modifica simţitor prevederile de la San Stefano. În prinvinţa României, prin articolele 43-45, se preciza că „ambele părţi contractante recunosc independenţa”, condiţionată însă de retrocedarea către Rusia a sudului Basarabiei şi acordarea de drepturi politice tuturor locuitorilor, pământeni sau străini, indiferent cărei comunităţi religioase îi aparţineau. Erau vizaţi evreii şi musulmanii, în condiţiile în care articolul 46 din Tratat consfinţea unirea cu România a insulelor Deltei Dunării şi a Dobrogei, ocupată de otomani în secolul al XV-lea, pe când se găsea sub influenţa Ţării Româneşti.

„Din România independentă... în curând se va naşte România Mare” 

Florin Constantiniu apreciază că Independenţa a fost primită de opinia publică cu un accentuat sentiment de frustrare faţă de marile puteri. Faţă de „ingratitudinea” Rusiei, faţă de „răceala” Europei, faţă de atitudinea ţării de baştină a domnitorului Carol, al cărei „cancelar de fier”, Bismarck, nu ascunsese faptul că românii îl interesează tot atât de mult ca şi paharul său de bere, când este... gol. Deşi avantajele economice rezultate din deţinerea Dobrogei erau incomparabil mai mari decât cele oferite de sudul Basarabiei, România nu a acceptat principiul schimbului. Autorităţile române au părăsit judeţele Bolgrad, Cahul şi Ismail fără a semna un act cu cele ruseşti, venite să preia teritoriul cucerit. Delimitarea frontierei în Dobrogea de sud a creat noi tensiuni în raporturile româno-ruse, cele două părţi fiind în pragul unei ciocniri la Arab-Tabia, în apropiere de Silistra.

Modificarea articolului 7 din Constituţie, care prevedea acordarea cetăţeniei române numai pentru străinii de religie creştină, a declaşat o vie dezbatere şi a generat un puternic curent antisemit în societatea românească. Aşa cum sublinia A.D. Xenopol, curentul antisemit „se născu în ţară atunci când evreii începură a năzui la cetăţenia română”. Dorinţa despre care scria istoricul român a coincis cu apariţia statului român modern. Până atunci evreii, ba chiar şi românii uneori preferau beneficiile statutului de supus (sudit) străin, care îi plasau sub jurisdicţia consulatelor străine şi implicit la adăpost de abuzurile administraţiei locale. Odată cu Unirea Principatelor şi abolirea jurisdicţiei consulare, evreii au căutat să se „împământenească”, pentru a beneficia de avantajele de cetăţeni ai noului stat. O atitudine de înţeles, dar care a provocat o vie nemulţumire în rândul unor segmente ale populaţiei, din raţiuni economice. În ultimele decenii, numărul evreilor crescuse în chip însemnat, ca urmare a unui aflux de populaţie iudaică venită din Galiţia în Moldova. Şi-au asigurat repede o situaţie economică superioară localnicilor, formând o însemnată parte – uneori chiar majoritatea – populaţiei în oraşele din nordul Moldovei. Pe acest fond, frustrarea s-a transformat adesea în ostilitate.

Primele manifestări antisemite de amploare au avut loc cu prilejul elaborării Constituţiei din 1866. Ion C. Brătianu era de părere că cetăţenia română nu putea fi acordată decât străinilor de religie creştină, atacându-i în termeni violenţi pe evrei, etichetaţi de el drept „plagă socială” şi „lepre”. Momentul 1878 a adus un nou val de antisemitism la nivelul societăţii, îndeosebi în rândul intelectualilor, prin reprezentanţi de marcă (Hasdeu, Eminescu, Conta şi alţii). Discuţia din jurul articolului 7 din Constituţie a dus la publicarea de către Mihai Eminescu a unor articole extrem de dure. Sentimentele antisemite au fost exacerbate de intervenţiile din străinătate în favoarea evreilor, îndeosebi atunci când obţinerea independenţei a fost condiţionată, iar în societatea românească avea să cunoască, din păcate, şi alte valenţe ale fenomenului antisemit în deceniile următoare.

Cu toate astea, obţinerea independenţei, la două decenii după constituirea statului naţional, a însemnat bifarea unei etape decisive în procesul de afirmare europeană, pregătind totodată terenul pentru desăvârşirea unităţii naţiunii române. Timotei Cipariu scria că „1877 formează aura unui viitor plin de glorie”, iar pentru intelectualii transilvăneni şi bucovineni se întărea credinţa că „din România independentă... în curând se va naşte România Mare”.

Armata română a fost cea care a plătit tributul cel mai greu: 4.302 morţi şi dispăruţi, 3.316 răniţi şi 19.094 bolnavi. La 20 octombrie 1878, într-o frumoasă duminică de toamnă, armata română şi-a făcut triumfal intrarea în Bucureşti, pe şoseaua ce avea să se numească de atunci Calea Victoriei, marcând una dintre etapele esenţiale din evoluţia statului român.


""