Autor 3538 vizualizări


În mai multe rânduri, la finele lunii mai şi în iunie 1919, premierul român Ionel Brătianu a evocat posibilitatea demisiei sale, nedorind a-şi vedea numele asociat cu renunțarea la unele dintre atributele suveranității naționale româneşti. Ionel Brătianu dorea să utilizeze eventualitatea demisiei și ca un factor de presiune la Conferință. Prim-ministrul român a părăsit la 2 iulie forumul păcii, nu înainte de a comunica și liderilor Conferinței „deziluzia” sa şi „gustul amar” pe care i-l lăsase tratamentul la care fusese supus la Paris. Dar ce a determinat plecarea lui Brătianu de la Paris?

La 29 mai, Clemenceau a prezentat Aliaților tratatul cu Austria, sub privirile contrariate ale lui Ionel Brătianu. La întrunire s-a produs faimoasa ,,revoltă a Micilor Puteri”. Când a fost solicitat de Clemenceau să aprobe tratatul, deoarece delegația austriacă avea să îl primească la 2 iunie, Brătianu, în calitate de purtător de cuvânt al Micilor Puteri, Cehoslovacia, Polonia, Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor și, bineînțeles, România, a cerut dreptul de a-l examina înainte de a-l vota. El a solicitat dreptul „de a se lămuri în privința termenilor pe care să-i examineze înainte de a-i aproba, deoarece, ca și în cazul textului comunicat germanilor, o declarație verbală nu poate prezenta totul cu claritate. Chiar acum, dacă textul ar fi citit în întregime, am avea nevoie de timp ca să reflectăm pe marginea lui, pentru a putea studia efectele asupra fiecăruia dintre statele noastre”. Cei Patru Mari au acordat Micilor Puteri nemulțumite 48 de ore pentru studierea tratatului. Când sesiunea plenară s-a întrunit, la 31 mai, Brătianu a prezentat mai multe amendamente la tratat. El a afirmat: „Atât timp cât România apără Europa împotriva bolșevismului, nu putea accepta o frontieră în Bucovina care îi refuza un hotar comun cu polonezii din Galiția de Est”. Însă problema principală a fost constituită de prevederile privind protecția minorităților în Cehoslovacia, Polonia, România și Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, care erau stipulate în proiectul de Tratat cu Austria . 

Ionel Brătianu și Nicolae Mișu la Conferința de Pace de la Paris

Prevederile „violau principiul egalității dintre state, chiar din momentul în care Liga Națiunilor lua ființă”, a protestat Ionel Brătianu. Deosebit de supărătoare pentru România era referința din preambulul Tratatului Minorităților la faptul că, în Tratatul de la Berlin din 1878, „independența României nu a fost recunoscută decât sub anumite condițiuni”. „Am moștenit o țară independentă, şi, chiar pentru a-i întinde granițele, nu-i putem jertfi neatârnarea”, avea să-i scrie Brătianu lui M. Pherechide, la 3 iunie 1919. 

Instituționalizarea inegalității, din punct de vedere intern și internațional, era privită de statele vizate drept amenințare la adresa dezvoltării lor armonioase. Ionel Brătianu a văzut în sistemul de protecție pentru minorități o breșă prin care Marile Puteri ar fi putut exercita presiuni economice, politice și de altă natură asupra României. Experiența trăită de tatăl său, Ion C. Brătianu, la Congresul de la Berlin din 1878 şi în perioada ulterioară privitoare la „intruziunile anumitor puteri în afacerile interne ale Statului român” l-a marcat profund. În consecință, s-a opus din toate puterile sale ca România să semneze Tratatul referitor la minorități și a schimbat replici tăioase cu Clemenceau, Wilson și Lloyd George, a încercat să-i mobilizeze puternic și pe ceilalți lideri ai statelor mici și, în cele din urmă, a preferat chiar să demisioneze din funcție din acest motiv. 

Demisia lui Brătianu 

Ocuparea Budapestei de către trupele române a condus la deschiderea unui nou front de confruntare între România și Consiliul Suprem de la Paris. Rapoartele date de unii dintre ofițerii Aliați trimiși la Budapesta, despre comportamentul trupelor române, îi nelinișteau pe liderii Aliați. Privitor la mersul negocierilor dintre România și Consiliul Suprem, cuvintele lui Alexandru Marghiloman, care nu putea fi acuzat de atitudine proliberală, rezumă întreaga atmosferă. Marghiloman nota în jurnalul său în dreptul datei de 7 septembrie 1919: 

 „Am văzut pe Coandă, după ce s-a întors de la Paris. 
 — «Ce ne aduci? Pacea?» 
 — «Ce pace? Rezistență şi iar rezistență»”. 

Încă din 4 septembrie, Consiliul Suprem decisese să trimită un emisar la București care să discute direct cu Ionel Brătianu. Diplomatul britanic George Russell Clerk urma să fie purtătorul unei note a Conferinței, redactate în termeni categorici de către ministrul de Externe britanic, lordul Balfour. Acel document susținea că prezența României în Ungaria nu mai era necesară, cerea încetarea rechizițiilor și acuza lipsa replicilor din partea Bucureștiului la dispozițiile adoptate de Conferință. 

Se solicita expres răspunsul Executivului român la patru întrebări esențiale: 

 1. Vor fi retrase trupele române din Ungaria la o dată ce urma să fie stabilită la Paris? 
 2. Vor fi oprite imediat rechizițiile din Ungaria? 
 3. Vor fi predate Comisiei Reparațiilor bunurile deja luate din Ungaria? 
 4. Va colabora România cu Puterile Aliate și Asociate, sub conducerea acestora, pentru reinstaurarea ordinii în Ungaria și pentru a permite unui guvern responsabil să încheie pacea? 

Clerk a ajuns la 12 septembrie la București și s-a întâlnit imediat cu Brătianu, care l-a primit cu vestea că tocmai a demisionat, deoarece Consiliul Suprem al Marilor Puteri, care a înlocuit Conferința de Pace a Statelor Aliate, „n-a ținut seamă de Tratatul semnat în 1916 cu România și a decis să impună României condiții incompatibile cu independența sa”. Premierul demisionar i-a comunicat lui Clerk că nu poate răspunde în mod oficial la întrebările cuprinse în ultimatumul Conferinței, deoarece nu mai dispune de autoritate politică. Neoficial însă, Brătianu și-a asumat în fața lui Clerk responsabilitatea pentru ocuparea Budapestei, operațiune executată „pentru securitatea României și a Europei”. În privința atitudinii trupelor româneşti, ex-premierul i-a comunicat: „Acte izolate de abuz poate s-au întâmplat în timpul înaintării româneşti, aşa cum se întâmplă în asemenea cazuri”, dar ele contraveneau ordinelor date, iar „dacă ar fi fost dovedite, urmau să fie pedepsite”. Cu privire la cele patru întrebări ale Conferinței, Brătianu a răspuns, de asemenea neoficial, astfel: era nu doar pregătit, ci și dornic să retragă Armata Română din Ungaria; nu se vor mai face rechiziții, în afară de materialul militar, cel de cale ferată și provizii pentru Armata Română, totul „urma să fie plătit în bani sau bonuri de rechiziție”; era de acord să coopereze cu Comisia Reparațiilor, dar solicita un reprezentant român în respectivul organism; în sfârșit, era întru totul de acord cu instalarea unui guvern responsabil care să aducă ordinea în Ungaria, dar cerea și acceptul Guvernului român la instalarea unui asemenea cabinet la Budapesta. Ion I.C. Brătianu i-a mai comunicat lui Clerk şi ce revendicări teritoriale avea România, în virtutea victoriei împotriva Ungariei: punctul de confluență al Mureșului cu Tisa, nodul de cale ferată de la Békéscsaba şi o fâșie de 20 de kilometri lățime la vest de calea ferată Oradea - Satu Mare, pentru a se asigura securitatea strategică a liniei. 

În drumul său spre Paris, George Clerk a trecut și pe la Budapesta, unde s-a întâlnit cu generalii Aliați, dar şi cu Înaltul Comisar român, Constantin Diamandy. În privința generalilor, Clerk a fost tranșant: „Trăiesc într-un nor de minciuni politicoase”. Despre acțiunile româneşti din Ungaria, Clerk remarca: „În realitate, românul, care este în fond un balcanic — și, de aceea, un oriental — şi care a fost deposedat și jefuit de către inamic (Puterile Centrale — Germania, Austro-Ungaria, Imperiul Otoman, Bulgaria n.n.) şi de către aliatul rus, vede aici, în ocupația Ungariei, o ocazie pe care s-ar considera tâmpit s-o rateze; iar, pe de altă parte, până la urmă, țăranul maghiar este la fel de capabil ca şi alții să-și ascundă bunurile, iar românul are rivali mult mai destoinici în arta rechizițiilor”. Concluziile lui George Clerk subliniau ideea că românii doreau să coopereze şi să colaboreze cu Aliații, dar, în schimb, ei fuseseră catalogați de la început „drept criminali”, fiind trimiși în fața unui „tribunal care să-i condamne”.

Acest text este un fragment din articolul „ Războiul de după Marele Război. Drumul României către Tratatul de la Trianon” apărut în nr. 31 al revistei Historia Special, disponibil în la orice punct de distribuție a presei (Inmedio, chioșcuri de ziare, benzinării) în perioada 24 iunie-24 septembrie 2020, dar și în format digital pe paydemic.com 

 Cumpără Acum



 Cumpără Acum