Autor 19354 vizualizări


Ce a însemnat bătălia de la Stalingrad în evoluţia celui de-Al Doilea Război Mondial? De ce a angajat Ion Antonescu un sfert de milion de soldaţi români să lupte la o distanţă enormă de România? Cum a perceput societatea românească dezastrul ce a urmat acestei bătălii? De ce României îi este şi astăzi amintită şi reproşată participarea la războiul împotriva Uniunii Sovietice?

A răspuns la aceste întrebări Adrian Cioroianu, decanul Facultăţii de Istorie din cadrul Universităţii Bucureşti şi fost ministru de Externe al României;publicăm mai jos fragmente consistente din punctele de vedere ale Domniei sale (intertitlurile aparţin redacţiei).

Stalingradul apare ca o opţiune militară viabilă pentru Germania nazistă după eşecul bătăliei pentru Moscova din 1941. Nereuşind să ocupe Moscova, Hitler se gândeşte să schimbe puţin dimensiunea atacului şi să-l surprindă pe Stalin. În aceste condiţii, Führer-ul îşi mobilizează toţi aliaţii pentru susţinerea efortului de război. După experienţa nefastă a bătăliilor purtate de Armata Română în 1941, Ion Antonescu angajează armata un an mai târziu în noi bătălii împotriva Uniunii Sovietice. Conducătorul statului român era oarecum forţat de o alianţă cu totul informală, existentă între Germania şi România sau, mai bine zis, între el şi Hitler. Această alianţă va deveni un punct de discordie între cele două ţări chiar în toamna anului 1942.

Totuşi, un lucru interesant se întâmplă pe 22 septembrie 1942:Mihai Antonescu face o vizită la Berlin, unde se întâlneşte cu Hitler şi Ribbentrop, ridicând problema perfectării unui pact formal între cele două ţări. Este cazul să oficializăm raporturile din România şi Germania, le cere Antonescu conducătorilor germani. Din păcate, aş spune, pentru cursul de ansamblu al operaţiunii, Hitler va afirma că acest lucru nu este o prioritate. Esenţială era concentrarea tuturor eforturilor pe front, drept pentru care acest pact nu se realizează.

Trebuie zăbovit puţin asupra acestei încercări româneşti de oficializare a raporturilor cu Germania pentru că e limpede de ce se pune acum, în toamna anului 1942, la mai bine de un an de la începutul atacului împotriva Uniunii Sovietice. Însuşi faptul că acest pact revine în discuţie arată temerile părţii române că războiul s-ar putea prelungi mai mult decât estima Hitler. America intrase şi ea în conflict, iar raportul de forţe era pe cale de a se modifica.

După încercarea României de a oficializa alianţa cu Germania, la 19 noiembrie 1942 începe controfensiva sovietică;exact în zona care ne privea pe noi în mod direct, în Cotul Donului, apărat de Armata a III-a, care va suferi pierderi uriaşe. Simultan, în stepa calmucă, Armata a IV-a, la rându-i, are probleme.

Perioada noiembrie-decembrie 1942 reprezintă punctul culminant în raportul dintre România şi Germania. De ce? Pentru că pe fondul impasului german de la Stalingrad trebuia găsit un ţap ispăşitor. Era clar că Armata Română n-avea dotările armatei germane, poate n-avea nici determinarea ei de a lupta, însă Ion Antonescu a simţit, într-un fel, faptul că i s-ar putea reproşa lui şi armatei pe care o conducea că ar fi veriga slabă a Axei, în condiţiile în care bătălia pentru Stalingrad se împotmolise şi chiar evolua în dauna Germaniei. Se ajunge astfel la întâlnirea din ianuarie 1943, când Ion Antonescu îl vizitează pe Hitler la cuibul acestuia de la Rastenburg. La un moment dat, Mareşalul îi spune lui Hitler că nu este de acord ca eşecul de la Stalingrad să fie pus în seama armatei române. Nu e foarte limpede dacă reproşurile îi fuseseră făcute de Hitler;probabil că nu. Cu tot temperamentul lui, Führer-ul era ceva mai prevenitor, dar probabil că feldmareşalul german Manstein făcuse anumite referiri, nu tocmai măgulitoare, la adresa aliaţilor Germaniei.

 

Bătălia de la Stalingrad, Ion Antonescu şi Armata Română

Fiind militar, Ion Antonescu îşi dădea seama de importanţa bătăliei;şi, într-un fel, istoria i-a dat dreptate. Stalingradul, în mod evident, este un moment de cotitură pe Frontul de Est;unul din cele două, le-aş spune. Primul cuprinde perioada dintre august 1942 şi ianuarie 1943 – bătălia pentru Stalingrad. Al doilea este situat în vara lui 1943 – bătălia de tancuri de la Kursk. Sunt momentele hotărâtoare ale campaniei din Est. Or Antonescu, precum Hitler şi Stalin, a înţeles importanţa bătăliei pentru Stalingrad. Din acest motiv a trimis trupe în ciuda protestelor din ţară, din acelaşi motiv Hitler a dat o mare importanţă şi a mobilizat şi el toate forţele disponibile;la fel şi Stalin, care, pentru susţinerea Stalingradului, a trimis toate rezervele disponibile. Stalingradul devenise, efectiv, nodul în care se lega sau se dezlega – depinde din ce parte priveşti – campania din Est. Ca aliat al lui Hitler în acel moment, chiar dacă n-avea nimic pe hârtie, Antonescu era obligat să dea importanţa cuvenită acestei bătălii. Fără îndoială că i-o cerea şi Hitler, dar Mareşalul era un ofiţer destul de inteligent ca să-şi dea seama şi singur de importanţa mizei. Vă daţi seama ce-ar fi însemnat, în plan propagandistic, ocuparea unui oraş care purta însuşi numele generalissimului sovietic?

După Stalingrad, în relaţiile româno-germane se schimbă două aspecte fundamentale. Pe de-o parte, pe plan intern, Antonescu şi regimul acestuia devin ceva mai elastici în privinţa problemelor etnice referitoare la ţiganii şi evreii din România, iar, pe de altă parte, încep tatonări pentru o eventuală ieşire din război. Din acestă cauză, Mihai Antonescu intră în atenţia Gestapo-ului şi a lui Hitler, care chiar îi cere demisia. Mihai Antonescu începuse o serie de demersuri, inclusiv prin Italia. Sigur că n-a avut niciun fel de succes, dar asta l-a pus într-o lumină nefavorabilă în ochii germanilor. În privinţa lui Ion Antonescu, el n-a fost foarte hotărât. Pe de-o parte, era angajamentul lui moral, de care tot vorbea. Pe de altă parte, era statutul lui de partener, care nu-şi putea părăsi aliatul german într-un moment foarte delicat. Totuşi, Antonescu îşi dădea seama că soarta ţării e în joc în momentul în care ofensiva sovietică începea înaintarea spre Vest. Este un moment destul de delicat al alianţei dintre România şi Germania, pentru că e bine să fii aliat la victorie, dar e cu totul delicat să fii aliat atunci când încep înfrângerile. Acesta este motivul discuţiilor dintre Antonescu şi Mainstein, dintre Antonescu şi Ribbentrop, dintre Antonescu şi Hitler. Până atunci, până în toamna lui 1942, lucrurile păruseră promiţătoare, dar după noiembrie 1942 situaţia devine delicată.

 

Suprizele bătăliei şi posteritatea Stalingradului

Înfrângerea de la Stalingrad a avut un mare impact asupra Armatei Române;ea a contribuit la scăderea accentuată a moralului soldaţilor. La Cotul Donului, în Stepa Calmucă şi la Stalingrad România a pierdut peste 150.000 de soldaţi, iar un corp de armată – aproape 70.000 de soldaţi – a rămas blocat în Crimeea până prin primăvara lui 1944, pe fondul avansului spre Vest al Armatei Sovietice. O bună parte din echipamentul şi capacitatea de luptă a Armatei Române au fost compromise în această bătălie.

Din toate discuţiile pe care le-am avut cu bunicul meu, care luptase pe Frontul de Est, dar şi cu cei cu care am dezbătut tema în interes istoric, ca profesor de istorie, până în toamna lui 1942 românii încă aveau speranţe, iar armata germană părea invulnerabilă. Războiul promitea să se termine într-o manieră fericită pentru România. După 1942 şi, mai ales, după februarie 1943, speranţa s-a diminuat considerabil. Presa română, care are un ton foarte optimist şi foarte triumfalist până februarie 1943, îşi schimbă poziţia:apar dubiile, apare cenzura, se vorbeşte puţin;presa este întotdeauna foarte sensibilă la astfel de detalii. E înfloritoare câtă vreme eşti în avans, în ofensivă, dar devine tăcută atunci când începe defensiva şi când propria armată se retrage.

Apar însă întrebările:cum a fost posibil ca armatele Alianţei să fie încercuite la Stalingrad de către sovietici? Până şi comandamentul sovietic era nelămurit cum de au reuşit să prindă sute de soldaţi în încercuire, printre care şi 22 de generali ai armatei germane, în frunte cu Paulus. Surpriza a fost de ambele părţi. Neplăcută pentru Hitler, care le ceruse soldaţilor săi să reziste – Führer-ul chiar spera ca Paulus fie să facă un gest miraculos, să iasă din încercuire, fie să se sinucidă;ceea ce Paulus n-a făcut şi rămâne în istorie ca singurul feldmareşal german care s-a predat armatei sovietice. Aceeaşi surpriză se vede şi în presa română, pe care am avut ocazia s-o parcurg. Tonul devine din ce în ce mai reţinut, oprindu-se mai curând pe victorii de etapă, dar bătălia mare fusese pierdută. Începea al doilea capitol al Războiului din Est:retragerea şi rezistenţa acolo unde mai era posibil. Rezistenţa încerca să se facă în Crimeea şi, din acest motiv, Armata Română rămâne acolo până prin aprilie 1944. Tăvălugul sovietic era însă mult mai puternic, la fel ca şi determinarea lor de a cuceri Crimeea.

De altfel, Sevastopolul îşi păstrează şi astăzi importanţa pe care o avea atunci. Cât de simplu s-ar putea face o paralelă cu strădaniile de astăzi ale Rusiei de a păstra Sevastopolul ca port militar, chiar dacă peninsula nu mai face parte din Rusia, ci din Ucraina... Ruşii au reînnoit deja un contract pentru Sevastopol pentru mulţi, mulţi ani de-acum încolo. În condiţiile de astăzi, preşedintele rus Vladimir Putin s-a înţeles cu actualul preşedinte al Ucrainei pentru concesionarea portului;nordul Mării Negre e controlat prin Sevastopol şi acest lucru este valabil azi, după cum era valabil şi în 1943-1944.

Moscova vede în NATO un potenţial adversar

Pentru o bună bucată de timp, diferendele între România şi Uniunea Sovietică au fost trecute sub tăcere în vremea Tratatului de la Varşovia, o alianţă de conjunctură, forţată, impusă de Moscova. Abia apoi au început să iasă la suprafaţă marile disensiuni, tot mai accentuat din momentul în care România a aderat la NATO, o alianţă pe care Rusia o vede potenţial adversară.

 Imaginaţi-vă că am avut ocazia de a discuta şi de a-l cunoaşte pe Dmitri Rogozin, cu ocazia summit-ului de la Bucureşti (acum vicepremier al Rusiei, Rogozin a făcut de-a lungul timpului mai multe declaraţii dure la adresa participării României la războiul împotriva URSS –n.r.). Rogozin a ajuns atunci mai devreme şi am avut o discuţie în aeroportul Otopeni, în timp ce aşteptam să aterizeze preşedintele Vladimir Putin. Sigur că n-am discutat aspecte istorice, dar cât de cât mi-am dat seama de opinia pe care domnul Rogozin o are cu privire la NATO. Or, în aceste condiţii ale unui dialog politic destul de firav şi în condiţiile percepţiei pe care o are Moscova cu privire la NATO, este firesc, într-un fel, să se reproşeze această participare a României la atacul împotriva Uniunii Sovietice. Totdeauna învingătorul are de reproşat învinsului. În bătălia pentru Uniunea Sovietică, pentru Moscova, pentru Stalingrad, Armata Română a fost de partea învinsului, drept pentru care reproşurile vor continua. Acesta este un dat al istoriei:întotdeauna învingătorul are mai multe reproşuri de făcut învinsului decât invers. Rămâne să tragem fiecare concluziile din istoria care se află în spatele nostru. Lucru valabil şi pentru România, şi pentru Rusia de azi. Şi, sigur, aceste episoade nu trebuie să greveze asupra prezentului;teoretic, nu trebuie. Ştiu însă că practic e destul de greu, dată fiind fragilitatea dialogului politic de care vorbeam dintre România şi Rusia de astăzi. În contextul în care Rusia vede în NATO un adversar, e puţin probabil ca istoricii ruşii să cadă de acord cu cei români asupra unor episoade cum ar fi Al Doilea Război Mondial sau problema tezaurului. În opinia mea, problemele ar trebui disociate. Corect ar fi să discutăm tezaurul fără să aducem în discuţie Al Doilea Război Mondial. Sunt probleme total diferite, momente istorice total diferite. Sunt dosare separate şi ar trebui discutate cu calm şi cu detaşare. Dar probabil n-a venit încă momentul pentru calmul şi detaşarea despre care vorbim...