Autor 22199 vizualizări


Aşa-zisa bãtãlie de la Masada din anul 74, eroizatã şi mitizatã într-un eveniment glorios prin excelenţã, nu a avut de departe importanţa atribuitã în general de istoria oficialã. Romanii se luptã cu evreii, relatarea o avem la Flavius Iosephus, dar textul sãu se dovedeşte adesea problematic şi problematizant. Şi în acelaşi timp uşor de manevrat. Ce s-a întâmplat la Masada şi cum a fost perceput ulterior evenimentul?

Între evrei şi romani au avut loc mai multe confruntãri:

·         Pompei supune Iudeea în 63 a.Hr., care devine regat clientelar

·         Augustus îl depune pe regele Archaelaus în 6 p.Hr. şi guvernatorul Siriei, Quirinus, stabileşte provincia Iudeea, care devine o prefecturã.

·         În 66 are loc o revoltã serioasã care are drept consecinţã distrugerea templului în septembrie 70, a cãrei relatare ne-o oferã Flavius Iosephus

·         Puţin mai târziu romanii iau fortãreaţa de la Masada, în 74

·         În 115 evreii levantini se rãscoalã împotriva lui Traian

·         Când împãratul Hadrian interzice circumcizia, Simon bar Kochba începe un ”rãzboi mesianic”, care dureazã pânã în 136 şi înseamnã sfârşitul iudaismului multiform din primul secol.

Cãderea Masadei

În 70 p. Hr. romanii distruseserã Ierusalimul dupã un rãzboi care a durat patru ani. Vechiul oras devine baza legiunii X FRetensis şi nu a fost reconstruit ca aşezare civilã decât abia 60 de ani mai târziu. Acesta era sfârşitul rãzboiului, dar nu şi al violenţei.

Sicarii, extremişti zeloţi, ocupã fortãreaţa de la Masada din deşertul evreiesc, o citadelã (asta înseamnã de fapt şi numele) situata pe un platou solitar înconjurat de stânci abrupte pe toate pãrţile, cu vedere spre Marea Moartã. Liderul sicarilor era Eleasar, fiul lui Yair, o rudã a învãţatului  Menahem şi Iuda Galileanul. Se spune cã pe platou se aflau 966 de oameni, femei şi bãrbaţi deopotrivã, şi aceşti oameni, din perspectiva romanã, nu erau periculoşi. Masada era localizatã la mile depãrtare de orice altã aşezare, simpla trimiterea unor patrule prin oraşe ar fi fost suficientã pentru asigurarea securitãţii împotriva bandiţilor care vor fi nevoiţi mai devreme sau mai târziu sã îşi gãseascã altã bazã.  

Pe de altã parte, revolta evreilor, rãzboiul civil din 69 şi o revoltã contemporanã a batavilor pe Rin au contribuit considerabil la subminarea prestigiului roman. Pentru a-l reface era imperativã o victorie impresionantã. Sicarii erau o ţintã uşoarã, drept urmare romanii le atacã fortãreaţa în 74. Unii cercetãtori proun date mai târzii, dar arheologii au descoperit monede din 73 pe platou, ceea ce face dãţile ulterioare imposibile.

În primãvarã, guvernatorul Iudeii, Lucius Flavius Silva, ordonã legiunii a X-la Fretrensis sã ridicã tabere în jurul fortãretei şi sã construiascã o rampã de asediu. Când turnul de asediu este împins spre ziduri şi legionarii pãtrund în citadela, aceştia îşi dau seama cã aproape toţi apãrãtorii sunt morţi. Cercetând clãdirile, gãsesc doar o femeie cu cinci copii, care le spune soldaţilor cã ceilalţi au decis sã comitã un suicid în grup pentru a evita capturarea de inamic.

Aceasta este în mare povestea transmisã de Flavius Iosephus, actul final al tragediei descrise în cele şapte cãrţi ale lucrãrii despre rãzboaiele iudaice. În opinia sa, sicarii erau doar nişte fanatici religioşi, care aparţineau mişcãrii zelote pe care o considera responsabilã de izbucnirea rãzboiului şi devastarea Ierusalimului. Pentru a accentua acest aspect, a compus un discurs în care Eleasar, fiul lui Yair, se debaraseazã de ideile sale timpurii despre folosirea violenţei. Cam atât despre Iosephus.

Adevãrul mai puţin captivant este cã cei care au ocupat Masada nu erau nici dogmatici religioşi implacabili, nici soldaţi îndoctrinaţi. Asediul nu este menţionat în sursele evreieşti pentru cã evreii nu recunoşteau cãderea Masadei drept o un fragment din istoria lor. Iosephus însuşi admite cã sicarii nu erau toţi de origine evreiascã (în ”Antichitãţi iudaice”), fapt confirmat de arheologii care au gãsit şi oase de porc pe platformã. Sicarii nu erau aşadar prea aatşaţi de religia iudaicã. Arheologic este doveditã şi prezenţa unor oameni care au încercat sã fugã din faţa violentei. Pe de altã parte, copii ale unor texte descoperite pe platforma de la Masada se gãsesc şi la Qumran, care, depinzând de viziunea asupra naturii sectare a manuscriselor de la Marea Moartã, , pot sau nu pot dovedi prezenţa printre soldaţi a unui grup de fanatici.

În alte circumstante Roma poate cã nu s-ar fi obosit cu problema Masadei. Totuşi suferise umilinţe accentuate în prima fazã a rãzboiului, când legiunea a X-a Fretensis şi-a pierdut stindardul şi imperiul suferise deja tensiunea rãzboiului civil. Defensorii de la Masada trebuiau sã fie omorâţi pentru a reîmprospata reputaţia invincibilitãţii superputerii antice. Din punct de vedere militar, campania de la Masada era o acţiune insignifiantã ca strategie sau efort. Schatzman remarcã în 1993 ca asediul era destul de standard.

Construcţia unui mit

Interesant de observat este mitul care s-a construit în jurul acestui eveniment. Ce ne spune de fapt Iosephus? Cã Masada era doar o parte a unei revolte mai îndelungate împotriva romanilor. Revolta cuprindea mai multe grupãri relgioase, dintre care sicarii, angajaţi în atât de multe activitãţi teroriste încât mulţi evrei pãrãsiserã Ierusalimul înainte de rãzboi. Asediul Masadei urmase cuceririi fortãreţelor de la Herodium şi Machaerus şi durase câteva luni, conform unui studiu minuţios din 1995 al lui Roth. Ce este poate cel mai remarcabil la Iosephus este cã nu menţioneazã acte eroice din timpul asediului, cum face în legãturã cu alte evenimente. Nu exostase în viziunea lui nicio ”bãtãlie” acolo. Într-adevãr, din relatarea sa reise cã suicidul comun i-a stârnit un respect anume, dar nu face trecerea de la respect la eroism, care este un construct social ulterior. Cele dpuã discursuri ale lui Eleasar şi impresia generalã neplãcutã a istoricului despre sicari conduc la ideea cã aceştia erau mai degrabã luptãtori slabi care au fost persuadaţi sã comitã actul. Imaginea eşecului este mai puternicã decât cea a revoltei eroice.

Dacã examinãm apoi mişcãrile tineretului evreu, folosirea mitului Masadei de cãtre grupurile underground din Israelul prestatal, felul în care este prezentat asediul în manuale, în media sau turiştilor, reprezentarea în artã, constatãm cã existã o mare discrepanţã între imaginarul colectiv şi relatarea lui Iosephus. Sunt pãstrate drept elemente mitice principale:rebelii care au luat parte la revolta antiromanã sunt de gãsit şi la Masada;romanii doreau capturarea rebelilor:evreii au ales moartea eroicã în locul sclaviei romane. Celelate elemente din naraţiune sunt omise complet sau mai rãu, înlocuite de informaţii fictive.

Nu este dovedit cã revolta dezastruoasã a culminat cu evenimentul de la Masada şi cã rebelii au venit aici dupã distrugerea Ierusalimului, rebeli mitizaţi în oameni sãraci care luptã din greu pentru a scãpa de asuprirea romanã. Complet omis este faptul cã sicarii sunt forţaţi sã fugã din Ierusalim chiar de cãtre evrei. Ignorate sunt şi raidurile pe care aceştia le-au întreprins în satele din vecinãtate. În plus, durata asediului este suspect de scurtã şi nu este acompaniatã de nicio altã bãtãlie în zonã. Mistificarea naraţiunii pune accent pe existenţa unei batãlii autentice, în care Masada are rol de centru de operatiuni. Nu existã nicio dovadã arheologicã a unei lupte autentice sau a vreunei opoziţii. Se mai sustine uneori cã nu a fost vorba de suicid, ci de o moarte eroicã provocatã chiar de unii altora, sau se omite ezitarea rebelilor puşi în faţa opţiunii pentru sincidere. Menţiunea despre existenta unor supravieţuitori nu se încadreazã nici ea în logica mitului. Nu se discutã nici despre o alternativã de luptã, despre o concentrare de forte sau o diversiune. Numãrul soldaţilor romani este şi el exagerat intenţionat. Totul pentru a crea o poveste consistentã de eroism bazatã pe un eveniment fabricat, o poveste foarte prezentã în educaţia evreilor.

Mitul a fost creat la cumpãna veacurilor XIX-XX, primind un impuls considerabil începând cu 1920. Sionismul secular este cel care a promovat şi instrumentalizat povestea Masadei (Shmaria Guttman, Yoseph Klosner), o mişcare care cãuta cu disperare mituri eroice pentru a contracara viziunea europeanã anti-eroicã, pentru a contura o nouã identitate evreiascã şi pentru a stabili o legãtura incontestabilã a evreilor cu Palestina şi Israel, lucruri necesare în momentul ascensiunii nazismului. Scopul mitului este deci unul funcţional, de adjuvant al identitãţii şi naţionalismului, iar conexiunea emoţionalã cu istoria deformatã este una care s-a perpetuat, în ciuda sãpturilor recente care au atins oarecum statutul de sanctuar al fortãreţei.

Referinţe:

Duncan Campbell, "Capturing a Desert Fortress. Flavius Silva and the Siege of Masada", in Ancient Warfare, 4.2 (2010), 28-35;

Ben-Yehuda, Nachman. 1995). The Masada Myth:Collective Memory And Mythmaking In Israel. Madison:The University of Wisconsin Press;

Paine, Robert. 1994. "Masada: A History Of A Memory" History And Anthropology, 6(#4):371-409;

Roth, Jonathan. 1995. "The Length of the Siege of Masada" Scripta Classica Israelica, 14:87-110;

Shatzman, Israel. 1993. "The Roman Siege On Masada" Pp. 105-120 in Hurvitz, Gila (ed.) The Story Of Masada:Discoveries From The Excavations. Jerusalem:Hebrew University;Antiquities authority;the Society for Studying Eretz Israel and Its Antiquities.