Autor 4884 vizualizări


La 100 de ani de la încheierea Primului Război Mondial încununat cu realizarea statului naţional unitar român, acest eveniment istoric de o importanţă crucială pentru destinele poporului nostru continuă să releve aspecte mai puţin cunoscute şi, totodată, cu reţinere în apreciere, mai puţin plăcute. Din spirit de recunoştinţă pentru efortul uriaş al naţiunii române şi al sacrificiilor îndurate de cei pe care gloria i-a ocolit este necesar să ne îndreptăm atenţia şi asupra aspectelor ingrate ale războiului. Suferinţele şi nedreptăţile suportate de categorii defavorizate precum femeile, bătrânii şi copiii din teritoriile invadate de duşmani, urmate de umilinţele şi abuzurile la care au fost supuşi combatanţii români căzuţi în prizonierat, fac parte din preţul plătit de reprezentanţi ai poporului nostru pentru atingerea idealului unităţii naţionale.

„Nici soarta Belgiei n-a fost mai grea”

Pierderile economice în valoare de miliarde de lei aur aduse de armate ale Puterilor Centrale în anii 1916-1918 au fost demult evaluate, lor adăugându-li-se dramele fizi-ce şi psihice cauzate de atitudinea deliberată a ocupantului, orori de război ce nu pot fi cuantificate. Din respect pentru adevărul istoric aducem la lumină fapte existente în evidenţa Marelui Cartier General al armatei române şi în corespondenţa unor persoane implicate direct în evenimente. Ziarul englez, , Times” aprecia la vremea respectivă că, , La ocuparea Munteniei, germanii s-au grăbit să înlăture numaidecât pe toţi martorii neplăcuţi ai purtării lor în teritoriul cotropit. A doua zi după ocuparea Bucureştilor, au înştiinţat pe reprezentanţii Americii şi Olandei să părăsească Bucureştiul…Nici soarta Belgiei n-a fost mai grea ca aceea a Munteniei.” Sunt legi înscrise în sufletul omului peste care nu se poate trece, fără a te prăbuşi în mijlocul fiarelor. Intrarea soldaţilor şi ofiţerilor germani şi unguri în localităţile româneşti a pricinuit acte de sălbăticie printre locuitori:jefuirea produselor alimentare şi articolelor de îmbrăcăminte, siluirea femeilor şi a fetelor, rechiziţionarea forţată a locuinţelor. În puţinele case rămase proprietarilor români ajungeau să locuiască şi câte 4-5 familii. Vechilor autorităţi comunale li s-au adăugat, , poliţişti”, ca agenţi de execuţie ai comandamentului militar german, ce puneau în aplicare jaful organizat.

Jaf în toată regula

Animalele vii mari, porumbul şi grâul, fasolea şi cartofii, brânza şi untura ţăranilor ro-mâni au fost predate obligatoriu, lăsându-li-se raţia de, , hrană pentru o lună socotită cu gramul”. Cantităţi însemnate de alimente erau destinate armatelor ocupante, atât pentru consumul intern, cât şi pentru a fi transportate în ţările lor. Pentru tot ce s-a luat nu s-a dat aproape nici un ban. Rareori se plăteau 30 de bani pe decalitrul de vin. Uneori se ofereau bieţilor oameni, , bonuri nemţeşti” în care preţul indicat era ironic, câteva, , perechi de palme”. Oamenii necesari la corvezi erau ridicaţi de la domiciliu şi trimişi cu forţa la muncă, iar cei care se opuneau erau închişi şi bătuţi. Cultura porumbului se făcea de-a valma. Nu se ţinea cont al cui era pământul şi nimănui nu îi era permis să-şi ridice roadele muncii de pe terenul lucrat. Nu s-a lăsat locuitorilor pentru folosul lor decât ogrăzile. Pentru că în zilele de Paşte oamenii n-au vrut să iasă la munca câmpului, comuna Câmpurile a fost amendată cu 500 de lei şi suma a fost încasată de perceptorul fiscal în 24 de ore.2 Toţi locuitorii au fost obligaţi să se prezinte la apel de trei ori pe zi. În aceeaşi localitate s-au făcut şi deportări, ridicându-se treptat peste o sută de persoane de la vârsta de 14 ani în sus pentru a fi trimise la muncă. De soarta lor nu s-a mai aflat nimic, ele nu au mai revenit acasă.

Atât nemţii, cât şi ungurii împuşcau întâi câinii, apoi confiscau animalele (porci, gâşte, raţe, găini), transportându-le în căruţe. De la cârciumari strângeau tot tutunul, băuturile şi produsele de hrană. Oamenii, ca să mai scape câte ceva din lucrurile pe care le aveau, le mai îngropau, dar nici aşa nu erau în prea mare siguranţă, , , deoarece nemţii scormoneau până şi pământul împrejurul caselor.”, , Într-un sat dincolo de Schitul Ciolanului – se arată într-o relatare – am văzut cum un ofiţer german umbla din casă în casă, cu patru soldaţi şi cu doi câini dresaţi, căutând după alimente;câinii indicau locul unde bieţii oameni îşi în gro paseră în pământ anumite articole de hrană, haine, rufe, etc.” Bonurile de rechiziţie, după cum s-a putut constata deja, erau o adevărată bătaie de joc. Traduse din limba germană, ele glăsuiau:, , Dumnezeu să pedepsească pe englezi şi să ajute bieţilor valahi.” Sau, , Am luat un porc de la acest valah, contra 3 palme. Comandamentul păduchilor.” Casele din localităţile rurale părăsite de românii plecaţi în refugiu în Moldova, au fost, , cu totul devastate”. În sate aproape că nu mai exista biserică care să nu fi fost transformată în grajd pentru caii ofiţerilor de trupă, căci grajdurile propriu-zise au fost, , puse pe foc de soldaţii inami ci”. Aceştia au dat dovadă de un comportament păgân:, , toate altarele sunt dărâmate şi icoanele puse pe foc, iar pe masa sfântă au făcut spurcăciuni.” „Năvălitorii” unguri, turci, bulgari… Armata ungară avea o procedură clară de operare pe care trebuia să o aplice în teritoriile ocupate. Aceasta era prevăzută în, , Instrucţiunile asupra chipului de procedare al oricărui element de trupă la ocuparea unei localităţi sau regiuni”, documentaţie cu care Marele Stat Major al armatei române era la curent. Articolele instrucţiunilor prevedeau blocarea tuturor ieşirilor din localitate, ocuparea oficiilor telegrafo-poştale şi telefonice, confiscarea corespondenţei, registrelor, dosarelor şi caselor de bani, dezafectarea şinelor de cale ferată din gările ocupate. Dispoziţiile făceau referire şi la raporturile dintre ocupanţi şi populaţia autohtonă, articolul 18 precizând că, , în efectuarea rechiziţiilor se va cruţa, pe cât va fi cu putinţă, populaţia românească şi cea sasă.”

Că nu a fost vorba de manifestare unei atitudini mai reţinute faţă de români, motivată de pregătirea terenului pentru o posibilă conciliere a raporturilor româno-maghiare, s-a putut vedea din desfăşurarea evenimentelor în localităţile cotropite de armata ungară. Astfel, litera regulamentelor era una, iar punerea lor în practică alta, generându-se abuzuri nepedepsite. În comuna Soveja ocupanţii unguri au decimat turmele de animale. Din 4900 vite mari (bovine, cabaline), 1000 de porci şi 5oo de oi câte existau la ocuparea localităţii, au mai rămas 283 vaci cu viţei, 2 boi, 21 de cai, 2 scroafe cu 6 purcei şi 38 de oi, adică doar 5% din efectivul iniţial. Din cele 850 de căruţe de fier şi 250 căruţe din lemn n-a mai rămas nici una. “Li se ia sătenilor totul... – se arată într-una dintre mărturii – fără nici o plată, ignorând cu totul protestările, ţipetele femeilor şi copiilor. Am văzut o biată femeie, care cu cei 8 copii ai săi s-a pus în genunchi înaintea ungurului, ca să nu o lase să moară de foame. Ungurul a lovit-o cu piciorul! I-am văzut în Buzău oprind o femeie cu căruţa, deshă mându-i calul şi prinzându-l la căruţa lor;femeia a rămas bocindu-se cu căruţa în drum.”

De un comportament brutal şi re probabil au avut parte şi locuitorii din raza de acţiune a ocupantului turc şi bulgar. În satul Nazâru din judeţul Brăila un sergent şi zece cavalerişti turci, după ce au încercat să siluiască trei fete, care au scăpat fugind pe o fereastră dosnică, au violat două bătrâne rămase în casă, în faţa soţului uneia dintre ele. Conform relatării acestui martor, după ce au luat banii găsiţi asupra lor, împricinaţii, , au în-cărcat toate hainele, încălţămintea, rufăria şi au plecat lăsând oamenii desculţi, aproape dezbrăcaţi!” În ceea ce priveşte sălbăticiile la care s-au dedat soldaţii bulgari, există mărturia arendaşului unei moşii şi a refugiaţi din satul Cotul Mihalea din judeţul Brăila:, , Trupele bulgare au intrat în sat în ziua de 23 decembrie <1916>, unde au stat numai 24 de ore, după care venind trupe ruseşti au fost respinse iar aproape din sat. În aceste 24 de ore soldaţii bulgari au violat aproape toate fetele şi femeile din sat, pe multe din ele chiar în faţa bărbaţilor;au luat tot ce au găsit:încălţăminte bani şi hrană. Pe mulţi i-au lăsat completamente dezbrăcaţi şi desculţi, pe mulţi i-au bătut spre ai face să scoată banii ascunşi!”

Nici în Bucureşti situaţia nu era mai bună. Centrul oraşului era oarecum mai cruţat, dar cartierele de la periferie erau la cheremul armatelor ocupante care se dedau la acelaşi gen de fapte descrise mai sus. După aprecierea locuitorilor de sex feminin, , cei mai bestiali sunt bulgarii şi ungurii, apoi turcii;nu sunt mult mai buni însă nici nemţii care scotocesc pretutindeni şi jefuiesc populaţia…”Faptele descrise mai sus au fost cercetate şi confirmate de o comisie româno-rusă în comunele eliberate după victoriile obţinute în vara anului 1917. O atitudine aparte a avut-o pe timpul ocupaţiei militare una dintre mi-norităţile naţionale, şi anume evreii. Aprecierile Marelui Cartier General al armatei române nu sunt deloc măgulitoare la adresa acestora. Repre zentanţii acestei etnii nu au împărtăşit aceleaşi suferinţe cu românii căci, , în timpurile de pace s-au împărtăşit de multe favoruri, iar acum s-au aruncat fără pic de ruşine în braţele duşmanului, uitând ţara…”

Aproape toţi evreii s-au pus în serviciul germanilor ca interpreţi, informatori sau în serviciul poliţiei civile, calitate în care, , nu cruţamai ales casele bunilor români.” Conform aceleiaşi surse, , atât în Buzău, cât şi în Bucureşti, unul din martori a văzut mulţi evrei care, după ce au dezertat din armata română, aduc servicii duşmanilor.”

Propaganda germană

Pentru a frânge rezistenţa în luptă a românilor, armatele Puterilor Centrale au recurs şi la arma persuasiunii, dând frâu liber promisiunilor false. Se spera ca dârzenia combatanţilor, în cea mai mare parte provenind din rândul micilor agricultori, să fie înmuiată prin zvonurile de împărţire a pământului la ţărani şi oferire a libertăţii în schimbul predării fără luptă. Aceste promisiuni demagogice erau răspândite, , în cursul luptelor de retragere (referire la a doua fază a campaniei din 1916, n.n.) printre rândurile soldaţilor de către emisari ai duşmanului sub diverse forme!” La 7 iunie 1917, înaintea marilor bătălii din vara acelui an, Biroul Informaţiunilor din cadrul Marelui Cartier General al armatei române a intrat în posesia unui document secret, „Ordin de divizie”, emis de comandantul Brigăzii nr. 62 infanterie germană, generalul Kreyensberg, menit dezvoltării, , activităţii de propagandă pe frontul românesc”. Conform documentului scopul propagandei era de a dezorganiza armata română şi în special Armata I de pe frontul moldovean.

Metodele folosite erau aruncarea în liniile româneşti a unor materiale de propagandă (gazete, manifeste), precum şi influenţarea maselor prin viu grai pentru, , câştigarea unor oameni de încredere”, adică virtual trădători, dezertori. Posturile de cercetare de pe front stabileau puncte favorabile desfăşurării întrevederilor (, , rendezvous”) unde urmau să intre în acţiune interpreţii pentru a momi pe cei creduli sau mai slabi de înger. Se făcea apel la chemări liniştite şi camaradereşti, făgăduiala că nu se va trage sau bombarda zona, depunerea de tutun, totul cu scopul de a câştiga încrederea militarilor români. Poziţiile unde erau constatate observatoare de artilerie erau evitate, nefiind propice propagandei germane, întrucât se presupunea prezenţa ofiţerilor şi instructorilor francezi.

Era recomandată evitarea strigătelor tari, care, , ar îngrozi şi mai mult pe un duşman atât de fricos (sic!) ca românul şi ar da naştere, poate, la alarmarea întregii poziţii.” Desconsiderarea militarului român denumit, , fals şi necinstit” făcea parte din campania de denigrare a inamicului în încercarea de a obţine un ascendent moral asupra unui popor care lupta pentru o cauză dreaptă. Ordinul atrăgea atenţia asupra pericolului punerii de, , curse în scop de a captura sau împuşca organele noastre care duc propaganda” şi impunea instruirea acestora, , asupra repartiţiei pretinse a forţelor noastre.”18 Pentru contracararea propagandei române se ordona ca, , scrisorile şi imprimatele pe care le-ar trimite duşmanul în rândurile noastre să se ia fără să ajungă în mâinile trupei, dându-se neatinse şi nedesfăcute şefului Biroului Informaţiilor” germane. Aflate în cunoştinţă de cauză, autorităţile militare române au putut lua măsuri de contracarare corespunzătoare, anihilând activitatea propagandei germane. Rezultatele s-au văzut în iulie-august 1917, când armata română a triumfat în crâncenele bă-tălii de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. La cauza unităţii naţionale şi-au adus contribuţia atât românii din Vechiul Regat, cât şi cei din provinciile ce urmau a fi eliberate de sub dominaţia străină.

 Unii luptaseră ca voluntari şi după încheierea Păcii de la Bucureşti din mai 1918 cu Puterile Centrale au fost demobilizaţi, temându-se să nu fie remobilizaţi de armata Imperiului Austro-Ungar. De exemplu, un anume Petrescu Corneliu originar din Transilvania, a luat parte în cadrul armatei române la întreaga campanie în intervalul 15 august 1916 – 24 iunie 1918. Dorind să evite posibilitatea încorporării de Consulatul austro-ungar din Bucureşti, el s-a adresat autorităţilor din cadrul armatei române pe care cu cinste o slujise pentru a-i elibera, , un certificat doveditor” de satisfacere a legii de recrutare în România. Petrescu îşi motiva cererea prin faptul că, , deşi născut dincolo … eu am renunţat definitiv la supuşenia străină.” Asemenea lui erau numeroşi alţi patrioţi români şi, în mod firesc, I s-a eliberat un certificat de participare la război, el, , achitându-se bine de toate însărcinările ce a avut.” În unele oraşe ocupate, precum Bucureşti şi Buzău, prin afişe se aducea la cunoştinţă populaţiei că toţi bărbaţii români între 16 şi 46 de ani cu serviciul militar satisfăcut sau nu, trebuiau să se prezinte în faţa autorităţilor militare germane. Circula zvonul că urmau să fie transportaţi în Germania pentru diverse munci în scopul suplinirii bărbaţilor trimişi pe front.

Femeile românce erau folosite la spălatul lenjeriei armatei duşmane în cazurile fericite. În satele aflate în vecinătatea tranşeelor germane, precum Crucea de Jos, Satul Nou şi Dumbrava, localnicele erau nevoite să aducă mâncare inamicului şi să muncească în tranşee în linia de foc, ca scuturi umane, aplicându-li-se deviza:, , dacă nu mor de chinuri şi necinstite, atunci să moară de gloanţele noastre.” Situaţia prizonierilor din Germania

Soarta cea mai grea au avut-o militarii români căzuţi prizonieri ai armatelor de ocupaţie, ei fiind supuşi la un tratament degradant şi la îndurarea unor suferinţe cumplite. În septembrie 1917 Marele Cartier General al armatei române a sintetizat datele la care a avut acces în raportul, , Informaţiuni asupra suferinţelor îndurate de prizonierii români în taberele duşmane şi de populaţia rămasă în teritoriul invadat”. Relatări sfâşietoare, de un mare dramatism, ne prezintă tragedia a nu puţini militari români supuşi unei politici de exterminare, dusă împotriva tuturor legilor războiului şi tuturor drepturilor omului. În ţară tabere cu prizonieri români erau la Focşani şi Râmnicu-Sărat. Ei erau folosiţi la săparea tranşeelor şi adăposturilor pentru armata ocupantă, la transportul muniţiei şi a hranei, la trasul căruţelor, fiind adesea insultaţi şi loviţi. În tabăra de la Râmnicu-Sărat din peste 5 000 de prizonieri au supravieţuit mai puţin de 2 .24

Un soldat din regimentul nr. 27 infanterie luat prizonier în apropiere de Bucureşti şi care a reuşit să evadeze după 12 zile de captivitate declara:„Am fost închis în clădirea Cercului Militar, unde mai erau vreo 700 de prizonieri români. Aici am stat vreo trei zile în care timp unica mâncare ne-a fost 1Kg de pâine (1/3Kg pe zi) neagră şi amară de tot. După trei zile s-a format o corvoadă (convoi pentru muncă silită, n.n.) de 50 de oameni, printre care m-am vârât şi eu, doar voi avea prilejul să scap cumva. Corvoada fu condusă la gara Obor, unde a trebuit să descărcăm muniţii din nişte camioane şi să le aşezăm în magazie. Am stat aici 6 zile;eram trataţi foarte barbar de către nemţi, în plus trebuia să ridicăm poveri ce treceau peste puterile omeneşti, iar de mâncare nu primeam decât 1/2 Kg pâine neagră şi uscată pe zi. În ziua a şasea fusei somat să ridic o ladă mare şi fiindcă n-am putut neamţul mi-a aplicat o lovitură în coastă, care m-a doborât la pământ.” Soarta acestui soldat a fost una fericită faţă de a majorităţii prizonierilor, căci şansa i-a surâs să evadeze repede. Prizonierii români erau, în general, subalimentaţi, foarte rău trataţi şi cu şansa de a-şi ameliora condiţia doar în schimbul, , cooperării” cu ocupantul şi al defăimării propriei sale armate. Duşmanul încerca să-i corupă în schimbul unor, , servicii”, lucru, , pentru care s-au oferit fără nici o rezervă aproape toţi evreii, fie foşti soldaţi români, fie civili”. Un inginer român din Dolj surprins în Bucureşti de ocupanţi relata că prizonierii au avut de sufe rit din partea evreilor şi a servitoarelor unguroaice, care îi batjocoreau la trecerea pe străzi.

Prizonierii români fără deosebire de grad, inclusiv răniţii, erau purtaţi pe drumuri lungi, flămânzi şi în zdrenţe până la locul de tortură numit tabără. În aceste, , colţuri de iad” primeau 250 de grame de pâine făcută din făină de paie, amestecată cu rumeguş şi o brumă de făină adevărată. La amiază porţia consta între supă din sfecle mai totdeauna putre de, , , adevărate lături”. În astfel de condiţii erau puşi la muncile cele mai gre le, loviţi, schin giuiţi şi noaptea legaţi la stâlp.

Prizonierii îndură foamea şi frigul

Cei care au reuşit cu mari riscuri să scape din taberele militare duşmane au făcut declaraţii zguduitoare. De exemplu soldaţii Neagu Ştefan şi Stan Ioan din Regimentul nr. 67 au fost făcuţi prizonieri pe Valea Sălătungu de pe apa Topologului la 4 noiembrie 1916. Au fost porniţi pe jos până la Sibiu, apoi urcaţi în vagoane de vite, câte 75 într-un vagon. Prin gările din Ardeal, româncele auzindu-i ţipând de foame vroiau să le dea câte ceva de mâncare, dar santinelele le îndepărtau, iar pe prizonierii de la ferestre îi loveau cu patul puştii. Timp de opt zile au fost transportaţi spre destinaţia Tuhel în Prusia. Numai la două zile primeau câte o bucată de pâine, ori puţin borş, dar niciodată amândouă în acelaşi timp. Pentru necesităţi erau debarcaţi din vagoane tot numai la două zile. Din cauza înghesuielii şi a foamei mulţi camarazi s-au prăpădit. La Tuhel prizonierii români au fost internaţi în tabere:câte 130 de oameni îngrămădiţi în barăci înguste, dormind pe scânduri şi pe jos în frig. Mâncarea era cât se poate de rea:200 de grame de pâine vânătă făcută din coji de cartofi, tărâţe din rumeguş şi alte amestecături. Dimineaţa li se da un fel de apă încălzită numită ceai, la prânz doar zeama unor legume fierte şi seara „tot un fel de apă caldă”.

Subnutriţi, prizonierii au ajuns în curând adevărate schelete. De frig şi de foame zilnic mureau între 20 şi 40 de inşi. La 2-3 săptămâni erau duşi la baie, stând în frig şi vânt peste o oră aşteptând să le vină rândul. La 9 ianuarie 1917 prizonierii au fost duşi la muncă pe frontul francez. Echipa lui Stan a fost urcată pe munte şi aşezată într-o baracă de scânduri putrede lipsită de încălzire. În prima noapte au degerat 20 din cei 130 de oameni. Iniţial prizonierii au fost utilizaţi la lucrări de cale ferată şi la construirea de tranşee săpate în piatră. Lucrul greu şi hrana proastă au făcut ca în trei luni echipa să fie de patru ori completată, iar din 130 au mai rămas în viaţă doar 7, adică 5%, din care doi au evadat. Ca să-şi potolească foamea prizonierii mâncau seara, pe furiş, coajă de brad. Ea le pricinuia moartea. La autopsia mai multor cadavre s-au găsit cojile nemistuite în stomac. Neagu şi Stan s-au hotărât să fugă. Noaptea mergeau prin pădure, iar ziua stăteau ascunşi prin brădet. Prin greutăţi neînchipuite ei au ajuns în liniile franceze, unde, aflându-se că sunt români, au fost îmbrăţişaţi, trataţi bine şi ţinuţi în spital până la întremare. La Paris au fost decoraţi, apoi au pornit spre Arhanghelsk îmbarcaţi pe un vapor şi prin Petrograd au sosit în ţară.   

„În acest chip jalnic s-au prăpădit atâţia din flăcăii noştri…”

Ziarul, , Temps” scria:, , După mai multe mărturisiri primite de la bolnavi şi greu răniţi ce s-au întors din Germania în Franţa, soarta prizonierilor români din Germania e dintre cele mai nenorocite. Ei sunt torturaţi în chipul cel mai neomenos.” Dintr-un convoi de 2 550 de prizonieri purtaţi timp de trei luni dintr-o localitate în alta, au supravieţuit doar 45029, adică sub 18%! Din statisticile germane deţinute în timpul războiului de autorităţile mili-tare române reiese că până în septembrie 1917 în Germania s-au aflat 53 000 de prizonieri români, din care 19 526 (37% din total) au murit, iar 16 645 (31%) erau bolnavi în spitale. Concluzia Marelui Cartier General era categorică:, , În ţara care ştie să se laude cu starea ei sanitară, aceste exterminări în masă se datoresc nu-mai foamei şi tratamentului mizerabil… În acest chip jalnic s-au prăpădit atâţia din flăcăii noştri, câţi n-am pierdut în bătăliile mari.”

Despre sălbăticia cu care se purtau germanii cu prizonierii a relatat şi medicul francez dr. Fortune Cresson, fost captiv la inamic:, , Germania a făcut un sistem deosebit faţă de prizonieri, spre a-i distruge în cât mai mare număr.” Prizonierii erau înfometaţi în toată accepţiunea cuvântului. Ei căutau în lăzile de murdărie după cojile de cartofi cruzi şi stricaţi. Culegeau tot ce găseau şi sentimentul de dezgust era atât de desfiinţat în ei, încât nenorociţii dezgropau corpurile de animale moarte şi cu această carne otrăvită încercau să-şi potolească foamea., , Prizonierii suferă şi moral;se simt lipsiţi de orice apărare şi pe de-a-ntregul lăsaţi duşmanilor lor, iar inamicul îl face într-una să înţeleagă că prizonierul nu este un om, ci un animal, de a cărui viaţă esta nevoie atât, cât poate să fie de folos Germaniei”, conchidea Cresson.

Prizonierii din Bulgaria

De un tratament la fel de câinesc aveau parte prizonierii români deţinuţi în Bulgaria., , Bulgarii ţin recordul în dezlănţuirea sălbăticiei”33, alături de soldaţi, ofiţerii superiori, până şi cei bătrâni chiar, fiind puşi să muncească la amenajarea drumurilor în insulte şi chiar în bătăi. În sudul ţării vecine, în apropierea Munţilor Rodopi se aflau două lagăre de prizonieri, iar cel de-al treilea în partea central estică, lângă Munţii Balcani. Asupra tratamentului degradant suportat de ofiţeri şi soldaţi ai armatei române face lumină o scri-soare strecurată cine ştie cum prin cenzura militară a statului sud dună rean. Documentul aflat sub forma dactilografiată în arhiva omului politic Alexandru Marghiloman prezintă un grad mare de obiectivitate, fiind emis de sublocotenentul Alexandru Filipescu, unul din numeroşii deţinuţi. Destinatarul tulburătoarelor rânduri nu este cunoscut cu exactitate, posibil o rudă apropiată, o persoană din anturajul lui A. Marghiloman, sau poate chiar el însuşi. Stilul echilibrat şi maniera de abordare realistă fac să transpară conştiinţa faptului că prizonierii erau condamnaţi la o moarte lentă. Autorul însuşi nu a supravieţuit decât două luni propriei mărturii. Datoria istoriei este de a nu-şi condamna eroii la uitare, fapt pentru care redăm mai jos relatarea în mod integral.

„Sliven (Bulgaria), 3/16 VII 1917 Este poate a douăzecea scrisoare pe care ţi-o trimet şi a o suta pe care o scriu pentru Bucureşti de când sunt prizonier şi totuşi mă îndoiesc că voi primi un răspuns, fiindcă sunt sigur că nu va pătrunde în ţară, cum n-au pătruns nici cele de până acum. Nouă, prizonierilor români din Bulgaria ni s-a suprimat dreptul de a comunica cu ai noştri. Nu oficial, ai dreptul de a comunica cu ai tăi şi să expediezi câte 6 scrisori pe lună, nici una nu ajunge la destinaţie. Şi nici la noi nu pătrunde din ţară nici o veste, nici un rând. Iată de ce va trebui să mă consider ca cel mai norocos dintre oameni, dacă soldatului bulgar căruia îi încredinţez scrisoarea ţi-o va aduce, nu pentru a mă servi, ci pentru dorinţa unui bacşiş. Va ajunge astfel la D-tale un glas din mormântul în care sunt închise 60 000 vieţi de atâta vreme, sau mai exact au fost închise, căci mai bine de jumătate din prizonierii români din Bulgaria s-au prăpădit şi mulţi alţii vor pieri până la sfârşitul acestei nebunii sângeroase. Puţini sunt cei care pot să reziste la o foame perpetuă în intemperiile cele mai capricioase, terorizaţi zi cu zi. E destul să-ţi expun prin câteva cuvinte tratamentul la care suntem expuşi noi ofiţerii ca să-ţi dai seama cât de ticăloasă e viaţa celorlalţi. Cei 700 prizonieri români ofiţeri din Bulgaria suntem ţinuţi în trei lagăre:250 (toţi de la Turtucia) în lagărul de la Kirdjali, 350 (majoritatea tot de la Turtucaia) în lagărul de la Hascovo, iar ceilalţi 150 (prinşi toţi între Dunăre şi Bucureşti) în lagărul de la Sliven. Un lagăr e o puşcărie. Cel de la Sliven, unde sunt eu de la 25 martie, cuprinde în afară de 150 ofiţeri şi 50 plutonieri români, iar alţi 2000 soldaţi români, sârbi şi ruşi care fac aci numai un stagiu de câteva zile (căci sunt trimişi de la o muncă la alta) şi vreo 4-5000 de ostateci sârbi:bătrâni, femei şi copii. Tot acest furnicar omenesc e în-grămădit în vreo 2-3-4 pogoane de teren, înconjurat de santinele la câţiva paşi una de alta. Noi, ofiţerii şi plutonierii locuim 200 într-o baracă. Dormim jos pe saltele de paie. La Hascovo, unde am fost până la 25 martie nu aveam nici aceste saltele şi dormeam pe podeaua goală, fără foc şi aveam pe noi numai hainele cu care fusesem prinşi. Drept hrană ni se dă pâine de mălai 500 gr. Şi un fel de boabe de grâu fierte. Săptămâni întregi am primit numai o jumătate pâine fără alt adaos. În şapte luni nu am primit nici haine, nici rufe, nici ghete. Cei mai mulţi erau cu zdrenţe şi încălţămintea obişnuită o formează tărligişi sandalede lemn. Ca soldă avem 30 leva lunar, căci restul până la 70 leva ni se reţinea pentru hrana arătată mai sus. Baie nu am făcut deloc în timpul captivităţii mele şi neavând rufe ca să ne schimbăm am fost invadaţi de păduchi, cu care luptăm zilnic dar fără succes definitiv. Aci, la Sliven cel puţin avem apă. La Hascovo lipsea şi asta, aşa că umblam săptămâni întregi nespălaţi. Ziar nu avem voie să citim. În contact cu altă lume decât a lagărului nu avem voie să fim niciodată. Ofiţeriii de la Turtucaia au fost duşi în Munţii Rodopi, puşi să sfărâme pietre şi să care bolovani pentru şosele, apoi bătuţi oficial cu ciomagul, pe pieţele publice. Soldaţii sunt reduşi la un regim de distrugere sistematică istoviţi de muncă la tranşee, mine şi şosele, nehrăniţi cu săptămânile, lăsaţi să degere iarna, sunt duşi în lagăre pentru a se întrema. Degeraţii de astă iarnă, flămânzi, murdari şi goi, se întind la soare şi mor. E un popă sârb care îi prohodeşte. Uneori prohodeşte câte un convoi de morţi şi vii la un loc, pentru că ştie că şi celor vii le va veni în curând timpul să moară. Ţi-am scris mai întâi aceste rânduri pentru a-ţi face o icoană a traiului prizonierilor români din Bulgaria. Iartă-mă dacă scrisoarea mea e incorectă:e scrisă în fugă, la marginea unui şanţ, pe genunchi, căci nu mai avem voie să avem scaune şi mese;dacă le văd le confiscă. S.S. Sub-Locotenent ALEX. FILIPESCU Reg.45 Inf. Sliven, Bulgaria (Mort în lagărul Sliven în septembrie 1917)

Articolul nu este îndreptat împotriva nici unuia din popoarele sau etniile incriminate şi nu trebuie să stârnească resentimente la adresa acestora. Faptele au fost prezentate fără ură şi părtinire din raţiunea de a clarifica aspecte mai puţin cunoscute şi de a servi ca avertisment a ceea ce înseamnă ororile oricărui război.

 

 

""