Autor 13771 vizualizări


Dintotdeauna, imperiul rus-fie că se numea ţarist, fie sovietic-a însemnat o"închisoare a popoarelor", o închisoare în care erau mutaţi cu forţa dintr-o celulă în alta, după bunul plac al gardienilor;celulele erau gubernii şi mai târziu republici, iar gardienii deveniseră reprezentanţi ai poporului... prin NKVD.

Mişcările de populaţie aveau ca scop, pe de o parte, smulgerea oamenilor din pământul strămoşesc, pentru a-i slaviza, iar pe de alta, colonizarea unor imense teritorii nelocuite, deşertice, de tundră şi zăpezi, din centrul asiatic până dincolo de Cercul Polar. În locul celor dislocaţi, din localităţi cu un anumit grad de civilizaţie, erau împământeniţi ruşi sau rusofoni;desţăraţii erau meniţi să trăiască în lagăre de bordeie şi sârmă ghimpată-sau să moară de frig, foame, boli şi chiar glonţ!-, în vreme ce noii ocupanţi găseau case sănătoase şi ogoare cultivate. Cine nu rezista regimului din marele Gulag era sortit cimitirelor comune...

Recensământul din 1989
Conform datelor recensământului oficial al URSS, din 1989, acolo trăiau 3.352.352 de moldoveni şi 146.071 de români. Iată repartizarea lor în principalele "Tări" sovietice:Moldova=2.794.749+2.477;Ucraina=324.525+134.825 şi Rusia=172.671+5.996. Pe lângă cele 15 republici unionale, sunt numărate 88 de republici, regiuni, districte, ţinuturi autonome şi oraşe din Federaţia Rusă, care în 1979 aveau 102.137 de moldoveni, pentru ca, după un deceniu, moldo-românii să fie cu aproape 170% mai mulţi. Numai din comparaţia cifrelor dintre cele două recensăminte se poate constata că politica de deznaţionalizare a regimului comunist avea să continue şi după stalinism, sub alte forme, în epocile hrusciovisto-gorbacioviste. Iată câteva exemple, care nu mai pot fi puse pe seama deportărilor staliniste, ci sunt datorate acelei politici imperiale de"împrăştiere"a populaţiilor conlocuitoare, începând cu serviciul militar şi terminând cu industrializarea şi desţelenirea pământurilor virgine.

Prezentând un tabel comparativ 1979/1989 al "moldovenilor"din Federaţia Rusă, scriitorul bucovinean-basarabean Mihai Prepeliţă, cu studii la Moscova, avea să afirme că"românii aşa cum i-a dispersat fostul regim totalitar, într-un spaţiu uriaş, preponderent de dincolo de Moscova, până la Murmansk şi până în Sahalin, Kamciatka sau Ciukotca, toţi sunt ai noştri, pentru toţi şi pentru fiecare ne doare depărtarea şi izolarea la care au fost împinşi, dorind ca această memorare să fie pentru ei un semn de solidaritate, de mângâiere şi de întărire"...Asta arată intensificarea măsurilor luate de autorităţile sovietice pentru"transportarea"românilor din locurile lor de baştină (Basarabia, Bucovina de Nord-Cernăuţi, Transcarpatia Maramureşului istoric, Transnistria, sudul Basarabiei-Odessa) a continuat şi după marea deportare/ expulzare din anii 1940, 1945, 1949. Toţi aceştia sunt, actualmente, peste un milion (din cele 5 milioane aflate dincolo de Prut)!

Trenuri oprite în pustiu
Voi exemplifica cele de mai sus, pentru înţelegerea fenomenului deportării/ desţărării românilor în spaţiul sovietic, prin destinul celor ajunşi în Kazahstan, un imens teritoriu asiatic, o ţară eminamente deşertică, dar cu resurse colosale, de care puterea sovietică începuse să-şi dea seama încă din primele decenii ale instaurării bolşevismului. Numai că acolo trăia o populaţie redusă ca număr şi la nivel medieval. Ruşii nu se prea încumetau să ajungă aici, chiar dacă Stalin şi propaganda sovietică declanşaseră, în anii ă30, lupta pentru cucerirea pământurilor înţelenite! Băştinaşii trăiau în iurte, păşteau turmele până se epuiza hrana dată de Dumnezeu şi plecau zeci şi sute de kilometri, pentru un nou repaus, de câtăva vreme.


Noroc cu războiul şi consecinţele lui. Din lungile trenuri cu bou-vagoane, trimise spre Siberia, în "gări" de nimeni ştiute, erau aruncaţi cei sortiţi pieirii. Era Karaganda, ţinutul nimănui, intrarea într-un deşert al pierzaniei. Mii de basarabeni, bucovineni şi ostaşi ai Armatei Regale Române au fost abandonaţi în acest perimetru inospitalier. Deportările fuseseră făcute după un plan diabolic, însemnând despărţirea familiilor şi condamnarea, din capul locului, a copiilor, bătrânilor şi bolnavilor, care nu puteau munci, la înfometare. Era pusă în practică "marea deportare" din 6 iulie 1949, când 13 mii de familii au fost trimise sub pază înarmată în Siberia, Kazahstan şi alte regiuni îndepărtate ale imperiului. În iunie 2000, s-au comemorat 60 de ani de când primii basarabeni, nord-bucovineni şi herţeni fuseseră obligaţi să-şi părăsească pământurile pe care s-au născut şi au trăit strămoşii lor.

Cu acest prilej, a fost amintit că sovieticii au organizat, între 1944 şi 1950, deportarea şi trimiterea în lagăre a peste 250.000 de români, pentru ca în următorul deceniu să fie strămutaţi alţi 300.000;mai mult în 1965, 380.000 de români au fost constrânşi să părăsească Basarabia, în locul lor fiind aduşi peste o jumătate de milion de colonişti de origine slavă. Astfel, holocaustul românesc se ridică, în teritoriile răpite, la peste două milioane de oameni, adică la aproape 60% din populaţia aflată în stânga Prutului, la începutul războiului. Din zecile de convoaie trimise spre Siberia, aproape jumătate din "călători" ajungeau la destinaţie;transsiberianul făcea escale unde voia el, fie pentru a arunca morţii din vagoane, fie pentru a-i depozita pe cei sortiţi să desţelenească pământurile virgine. Din lună în lună, în imensa Karagandă rămâneau să muncească şi să supravieţuiească sute de români, adică moldoveni şi bucovineni.

Basarabia-pământ românesc-între cer si nisip
La recensământul din 1989, în RSS Kazahă nu s-a înregistrat nici un român;în cel peste un deceniu, în independenta Republică Kazahstan s-au declarat 596 români şi 19.458 moldoveni, din totalul de 15 milioane de locuitori, într-o ţară uriaşă, de peste 2, 7 milioane de kilometri pătraţi (de vreo zece ori mai întinsă decât România), cu două capitale, Alma-Ata (cea veche, în sud)şi Astana (cea nouă, în zona central-nordică). Aici trăiesc reprezentate 120 de naţionalităţi şi 45 de confesiuni religioase, într-un amalgam multietnic şi multicultural, pentru care actualul stat suveran a creat un organism al concordiei social-naţionale intitulat Adunarea Popoarelor din Kazahstan (APK).

Despre existenţa unei populaţii de etnie română, nici nu se punea problema înainte de 1990, deşi se ştia că primii moldoveni veniseră, în câteva zone, la cumpăna veacurilor XIX-XX, pe timpul foametei din guberniile ruseşti Basarabia şi Herson, în căutarea hranei. Despre deportaţii deceniului cinci, nici vorbă. Şi totuşi, tânărul ambasador Vasile Soare, numit la Alma-Ata în februarie 2002 (specialist în limbi mongolo-turanice, din care face parte şi kazaha), s-a hotărât să afle ce-i cu cetăţenii întâlniţi într-o zi în piaţa oraşului, mirându-se că se înţeleg, ei vorbind "moldovineşte", el, româneşte! Aşa a început un lung proces de cunoaştere şi coagulare a celor cărora le era frică să-şi spună români, doar ei între ei glăsuind "moldovineşte", în relaţiile diurne folosind rusa sau kazaha. Pus pe studiu şi călătorind foarte mult în întinderile asire, el avea să afle că înaintea destrămării Uniunii Sovietice, pe această imensă hartă deşertică trăiau cam 33.000 de moldoveni, prin anii ă60-70, unii basarabeni şi bucovineni întorcându-se ulterior în ţinuturile natale. I-a fost de mare folos studiul unui lingvist, cercetător al spaţiului centr-asiatic, scris în 1990, care relata despre populaţiile din perioada hrusciovistă, de la sfârşitul anilor ă50, când se ducea lupta pentru desţelenirea pământurilor din Kazahstan, pentru dezvoltarea agriculturii socialiste.

Trecuse un deceniu de la marile deportări sovietice şi el ajunsese în nordul Kazahstanului, unde moldovenii îşi creaseră propriile aşezări, în plin deşert, spre deosebire de locurile autohtonilor. La sosirea lui, în satul Basarabca, plin de verdeaţă, cu pomi fructiferi, grădini de zarzavat şi muşcate în ferestre, viţă-de-vie şi fântâni la răspântii, s-a adresat în ruseşte, primului bărbat întâlnit, cerându-i o cană cu apă. Omul de lângă fântână s-a adresat în româneşte, vecinului de peste drum:"Hai, măi, moş Niculaie, că ai vint în ospeţie!".Şi l-au poftit la masă şi el a înnoptat în "casa mare", adică odaia de musafiri, cu ştergare, blide şi icoane pe pereţi, cum avea să vadă şi în alte cinci sate din pustietate şi să afle că ei şi părinţii lor fuseseră aruncaţi din bou-vagoane, între cer şi nisip. Mulţi dintre ei n-au rezistat, şi i-au mâncat ciorile, până să-i poată pune într-o groapă fără cruce, cum dispunea NKVD-ul...

Prima "Asociaţie moldo-română" din Kazahstan
Într-un interviu publicat în urmă cu doi ani (Ziua, 2 noiembrie 2004), când E.S. Vasile Soare se afla în concediu, aveam să aflu eforturile pentru înfiinţarea unei organizaţii a etnicilor români, deoarece numai aceştia nu aveau o asociaţie proprie-în cadrul Adunării Popoarelor din Kazahstan-să-şi susţină drepturile, precum celelalte minorităţi (tătari, ucrainieni, polonezi, nemţi, armeni, unguri, coreeni ş.a.). A trebuit, mai întâi să-i descopere, în Karaganda, regiune din extremul nord, cât o ţară, la peste 1000 km Alma-Ata, după o călătorie de-o noapte, cu trenul. A dat de satele moldovenilor, acolo unde fuseseră îngropaţi mii de români, într-unul din lagărele staliniste, în urmă cu o jumătate de secol. Trebuie spus că în acea zonă, de 1000 km/600 km, era o reţea de 24 de lagăre de prizonieri, desfiinţate la sfârşitul anilor ă50, ale căror documente fuseseră arse, rămânând, printr-o minune, cele ale lagărului "Spask 99", cu 67.000 de prizonieri de război, dintre care o zecime era formată din români, soldaţi şi civili. Ambasadorul a identificat locul detenţiei şi dispariţiei acestora, punându-le o piatră de mormânt creştinesc şi stabilind lista cu numele eroilor din zonă.

Aşa i-a cunoscut şi pe urmaşii acestora, supravieţuitori ai holocaustului bolşevic, câţiva trăind şi în capitală:pe Nicolae Toma, octogenarul care le-a recitat "Peneş Curcanul" şi "Codrule, codruţule", pe învăţătorul Mihai Groza, un fel de rapsod al etniei noastre, cu ajutorul căruia a fost înfiinţat Ansamblul ROMÂNAŞUL, punând bazele"Asociaţiei româno-moldovene din Kazahstan"(ARMK), înregistrată juridic în 27 mai 2003. Denumirea poate contraria! Realitatea locului a impus-o:dacă cei ce se declaraseră români ştiau ce sunt şi de unde provin, moldovenii cu greu conştientizau că nu sunt slavi! Era urmarea firească a politicii de deznaţionalizare, începută încă de pe vremea deportărilor şi continuată până azi, în Republica Moldova, unde basarabenilor încearcă să li se impună ideea că sunt cu totul altceva decât români! Prin acţiuni susţinute de ambasada noastră (spectacole la televiziune, conferinţe publice şi întruniri particulare la sediu) s-a ajuns să se ştie, pe de o parte, ce au comun românii cu moldovenii, iar pe de alta, s-a vorbit, pentru prima oară, despre faimosul tratat Ribbentrop-Molotov şi consecinţele lui, tinerilor moldoveni-kazahi li se spusese că părinţii lor au venit acolo în căutarea libertăţii şi bunăstării sovietice, după ce fuseseră supuşi regimului burghezo-moşieresc românesc...

Pregătind acest articol-documentar, i-am telefonat tânărului nostru ambasador, pentru a afla noutăţi despre cei pe care cu adevărat îi păstoreşte, el fiind trimisul României şi în republicile Kîrgîstan şi Tadjikistan, din acelaşi spaţiu geografic şi etnolingvistic. Am primit o fişă despre înfiinţarea celei de-a doua asociaţii a românilor din Kazahstan-"Societatea Culturală Română DACIA", la Karaganda, unde trăieşte o comunitate importantă de români, deschisă la 29 aprilie 2005. Şi, în premieră pentru presa din ţară, relatarea despre o comunitate mică de români din Kîrgîstan, deportaţi şi urmaşii acestora, în 1949 din Basarabia şi Bucovina în Siberia, de unde, în 1965, au fost eliberaţi. Culmea este că acestora nu li s-a comunicat, că după moartea lui Stalin, fuseseră scoşi din captivitate, decât după un deceniu şi ceva, permiţându-le să se stabilească oriunde în URSS, numai în Basarabia şi Bucovina nu!

"Premieră" în Karaganda şi Kîrgîstan
Din miile de români deportaţi în Karaganda, acum mai vieţuiesc acolo peste 3500 de personae. De subliniat că "DACIA"a fost creată în jurul unui grup de tineri originari din Basarabia, cu legături de rudenie în România (bunici care au luptat în Armata Regală Română, în anii ă40, ca urmare a anexării Basarabiei la URSS). Referitor la cifra de 3.500, adevărul este că sunt mult mai mulţi, însă în perioada sovietică numeroşi români s-au declarat bulgari, ruşi, ucrainieni etc, pentru a nu fi persecutaţi că provin din ţara duşmană sovietelor...

Prin constituirea acestei Societăţi în Karaganda s-a realizat eliminarea disjuncţiei români/ moldoveni şi în alte regiuni ale Kazahstanului, unde trăiesc peste 20.000 de etnici români. Prin apariţia sa, promovând limba, cultura şi tradiţiile româneşti autentice, prin amintirea atrocităţilor la care au fost supuşi deportaţii, prin acţiunile iniţiate de ambasadă, etnicii români au posibilitatea să se manifeste ca entitate culturală distinctă, alături de alte naţionalităţi din regiune. Totodată se poate contracara şi elimina, în timp, teoria care persista din perioada sovietică, potrivit căreia "moldovenii sunt de origine rromă", adică ţigani fără patrie!

Acreditat ca ambasador şi în Kîrgîstan, Vasile Soare a descoperit, în vara anului 2005, existenţa unei comunităţi de circa o mie de persoane de origine "moldovenească" şi 46 de români. Premieră absolută. Au ajuns acolo, venind din Siberia, unde fuseseră deportaţi în 1949 şi 1952 (regiunile Tomsk, Kurgan, Irkuţsk ş.a.), până în 1965, deşi fuseseră "eliberaţi" în perioada 1956-1958. La eliberare, majorităţii basarabenilor li s-a interzis să se întoarcă în RSS Moldovenească şi au fost forţaţi să semneze declaraţii că nu au pretenţii şi revendicări de la statul sovietic, pentru ceea ce li s-a confiscat în momentul deportării. Câteva mii de basarabeni au hotărât să se stabilească în Kîrgîstan, având în vedere climatul blând şi pământul roditor, asemănătoare Moldovei. După destrămarea URSS, mulţi români basarabeni şi bucovineni s-au întors în locurile natale, însă peste o mie de persoane au rămas să trăiască în Kîrgîstan, pentru că în Republica Moldova şi nordul Bucovinei (Ucraina) nu mai aveau pe nimeni şi nici mijloace de a se strămuta. Aşa se explică faptul că în câteva localităţi de aici (Bishkek, Belovodskoe, Sukuluk, Gheorghievka-fostă Moldovanovka-şi altele) trăiesc compact zeci de familii de etnici români.

Acum un an, ambasadorul nostru s-a deplasat în localitatea Belovodskoe, situată la circa 40 km de capitala Bishkek, căutându-i pe români:"Am fost plăcut surprins, zice el, să găsesc pe o stradă cinci familii Gorciuc - tata (94 ani) şi patru fraţi (între 55 şi 70 de ani). Locuiesc în case mari, impunătoare, care se deosebesc de cele ale kîrgîzilor, au viţă-de-vie şi nuci la poartă, pomi fructiferi pe lângă case, grădini îngrijit lucrate, stupi de albine - semne după care am ştiut că sunt basarabeni. Am constatat că ei vorbesc o frumoasă limbă română în grai moldovenesc, după aproape şase decenii de trai atât de departe de ţinuturile natale. Este impresionant, că se are în vedere că majoritatea celor de vârstă medie (50 ani) s-au născut în Siberia, pe timpul marilor deportări, şi au învăţat româneşte în familie, deşi urmau şcoli ruseşti".
Scriitorul Vasile Tărâţeanu, din Bucovina de Nord, a amintit, la recenta Conferinţă a comunităţilor româneşti din Europa (13-15 octombrie 2006) din Bucureşti, despre deportaţii din jurul Cercului Polar, unde iarna, morţii erau "îngropaţi" în nămeţii de zăpadă, la minus 50 de grade Celsius. Primăvara, trupurile acestora erau devorate de animalele sălbatice şi păsările de pradă, rămânând acolo o Siberie albă, dar nu de zăpadă, ci de oasele împrăştiate ale românilor desţăraţi...

Acum, când se împlinesc 65 de ani de la primele mari deportări din Basarabia şi Bucovina de Nord, este necesar să ne amintim şi de urmaşii celor rămaşi în viaţă.