Romani, bizantini, musulmani în cursa pentru Siria

Autor 3687 vizualizări


Înainte ca Siria să devină provincie romană în 64 a.Hr., liderii seleucizi îşi stabiliseră reşedinţa la Antiohia, iar după consolidarea stăpânirii a început un lung şir de conflicte pentru supremaţie.

Se luptau cu dinastia ptolemeilor, diverse facţiuni rebele, năvălitori asiatici. Au reuşit cu toate acestea să se menţină pe poziţii aproape trei secole. Romanii, odată cu înfrângerea lui Antiohus al III-lea, au impus prin tratatul de la Apamea o serie de condiţii pentru liderii seleucizi, cum ar fi cedarea periodică a 20 de ostatici regali, plata unui tribut şi interdicţia recrutării de mercenari din teritoriile romane. Asta se întâmpla deja în 188 a.Hr. In tranziţia de la republică la imperiu, Pompei a luat decizia de a anexa Siria şi de a o transforma într-o parte permanentă a imperiului, pentru că teritoriul era totuşi independent şi Roma trebuia să se bazeze pe aliaţi pentru a se asigura de respectarea tratatului.

Aşadar, Pompei a aranjat uciderea regelui Antiochus al XIII-lea Asiaticus, ceea ce a pus capăt dinastiei seleucide. Siria beneficia de o importanţă strategică deosebită, fiind un teritoriu tampon care proteja imperiul de atacurile parţilor şi a altor forţe estice. Importanţa strategică se reflecta şi pe plan comercial, multe regate şi imperii folosindu-se de rutele comerciale siriene. Din momentul anexării, comunităţile şi-au continuat traiul obişnuit, dar s-au amestecat şi cu grecii care se stabiliseră în regiune şi au adoptat unele obiceiuri romane. Militarii sirieni erau foarte apreciaţi pentru eficienţă, jucând un rol fundamental în bătălia de la Beth Horon din 66 împotriva rebelilor iudei şi apoi în 132-136 la înăbuşirea revoltei lui Bar-Kokhba. În acest moment, împăratul hadrian a exilat evreii din zonă şi a reorganizat provincia în Siria Palestina, mutând una din legiuni în Palestina după ce guvernatorul Siriei se bucurase multă vreme de întâietate în toată Asia.

Septimius Severus este cel care i-a retras guvernatorului rangul cel mai înalt din ierarhia militară, suprimând tendinţele rebele şi dorinţa provinciei de a-l impune pe Niger împărat, după cum s-a întâmplat cu guvernatorul Vespasian. În plus, a împărţit provincia într-o provincie nordică, Siria-Coele, şi una sudică, Siria-Fenicia, menţinând însă şi Siria Palestina.  De menţionat este şi că împăraţii Elagabal, Alexander Severus şi Filip Arabul erau de origine siriană. Siria romană a fost invadată în 252 de perşii lui Shapur I, un eveniment similar petrecându-se şi în 259, când regele l-a capturat chiar pe împăratul Valerian. Tot în secolul al III-lea s-a remarcat şi ascensiunea Palmyrei, un puternic şi bogat stat care o scurtă vreme a rivalizat cu Roma.

Ca urmare a reformelor lui Diocletian, Siria Coele a devenit parte din dioceza orientală, iar undeva prin 330 a fost creată provincia Euphratensis, de-a lungul malului vestic al Eufratului. Diviziunea a continuat după 400, cu Siria Prima şi Siria Secunda, iar Iustinian a creat mica zonă de coastă Theodorias din fâşii din ambele părţi. În imperiul bizantin Siria şi-a păstrat importanţa comercială, dar în acelaşi timp regiunea şi-a continuat istoria tumultoasă:ocupată de sassanizi între 609 şi 628, a fost recuperată de împăratul Heraclius, dar pierdută iarăşi,  de data asta în favoarea musulmanilor care i-au învins pe bizantini la Yarmouk şi au cucerit Antiohia.

Majoritatea populaţiei nu a fost afectată de schimbările în guvernare. Musulmanii din califatul Rashidun au menţinut toleranţă faţă de alte religii şi au permis continuitatea practicilor creştine. Non-musulmanii insă nu aveau dreptul de a servi în armată, şi cum oferea posturi stabile, o parte a populaţiei s-a convertit din acest motiv. De fapt, Islamul s-a răspândit treptat, iar printre alte evoluţii mai putem menţiona transformarea oraşului Damasc în capitală, ceea ce a dus la prosperitate regională. Dinastia omeyadă a fost însă înlocuită de cea abbasidă, care a mutat capitala la Baghdad, cauzând declinul economic din regiune. Araba a fost proclamată limba oficială şi greaca sau aramaica au ieşit din uz. Oraşele romane au fost abandonate.

Antiohia a revenit bizantinilor totuşi, în 963, alături de alte bucăţi de teritoriu, pentru puţin timp însă, căci califatul fatimid a recuperat mai tot ce câştigaseră bizantinii. Deşi Vasile al II-lea a izbutit încă o dată să readucă Siria sub control bizantin, revoltele frecvente au slăbit puterea imperiului, aşa că la 1045 doar Antiohia mai era bizantină. Cucerită de turcii selgiucizi în secolul al XI-lea, cetatea nu mai făcea totuşi parte la acea vreme din Siria, ci din Asia Minor. Haosul a continuat pe tot parcurcul cruciadelor:bucăţi din Siria au revenit comitatului de Edessa, Principatului Antiohiei şi comitatului de Tripoli, dar Saladin  cucerise majoritatea zonei în 1175-85. Şi mongolii au făcut raiduri pe aici, iar retragerea lor i-a încurajat pe mamelucii egipteni să invadeze Siria. Liderul Baibars a optat tot pentru Damasc drept capitală provinciala şi a eliminat ultimele garnizoane cruciate.

Nici acest succes nu a fost de lungă durată, căci Timur Lenk i-a învins pe mameluci la Aleppo şi a masacrat populaţia, creştinii suferind ulterior persecuţii. Până la finele secolului al XV-lea s-a descoperit o rută maritimă din Europa către Orientul îndepărtat, aşa că nevoia unei rute pe uscat care străbătea Siria s-a diminuat. În 1516 începea o nouă eră pentru regiune:sultanul Selim I a cucerit Siria după ce i-a înfrânt pe mameluci în bătălia de la Marj Dabiq, lângă Aleppo.

De-a lungul secolelor aşadar, populaţia din străvechea Eber Nari s-a confruntat cu nenumărate invazii şi lupte dintre facţiunile politice pentru controlul asupra resurselor, o situaţie tensionată care s-a perpetuat până în ziua de azi. 

""