Autor 4879 vizualizări


Augustus este cel care a pus bazele puterii imperiale romane, atât din punct de vedere formal prin cele trei calitați fundamentale, şi anume imperium proconsulare maius et infinitum (ingerință nelimitată în toate provinciile), tribunicia potestas (drepturile tribunului plebei, dar nelimitate) şi pontifex maximus (legiferare religioasă), cat şi informal, prin legături matrimoniale, extinderea rețelei clientelare în provincii sau folosirea clemenței în preluarea membrilor diverselor facțiuni.

În timpul dinastiei Iulia-Claudia (14-68) se creează astfel un cerc al puterii, în care rudele şi prietenii împăratului sunt folosiți în posturile cheiei ale armatelor şi conducerii provinciilor. Augustus este cel care inițiază tactica. Contând pe membrii familiei, prieteni, cointeresând persoanele influente şi folosind femeile ca arme politice, Augustus îşi menține puterea răsplătindu-şi propria facțiune cu avantaje variate. Relațiile personale constituie cheia stabilității regimului.

Mai există în timpul acestei dinastii o urmă de opoziție senatorială, dar aceasta nu este îndreptată împotriva regimului, ci împotriva deținătorului puterii la un moment dat. În vremea Iulio-Claudienilor se conturează aspecte importante ale puterii imperiale:este relevant ‘secretul imperiului’, adică relațiile bune cu armata, se respectă senatul pentru a păstra aparența republican (conferindu-i-se prestigiu, dar nu şi autoritate), şi totodată se obsevă o tendință de orientalizare a puterii. Se preiau însemne ale puterii din lumea elenistică care mizează pe sacralitate şi se clădeşte o birocrație care să dea un cadru administrativ imperiului. Cancelaria imperială este definitivată în timpul lui Claudius, iar în birouri sclavii şi liberții imperiali capătă un rol din ce în ce mai mare.

Creşterea autorității

Un rol însemnat îl are şi comportamentul deținătorului puterii în creşterea autorității imperiale, dacă ne gândim la abuzurile lui Caligula sau Nero. Abuzurile altor personaje din anturajul imperial, precum şi obediența senatorilor au contribuit şi ele la ‘regalizarea’ instituției imperiale. Domnia lui Nero este cea care iese cel mai tare în evidență. După o primă perioadă percepută drept o epocă de aur, a doua parte a domniei este perioada neagră a demenței care provoacă acte de cruzime, persecuții şi marele incendiu al Romei. Este o perioadă marcată de primele reprezentări ale unui împărat roman cu coroana radiată încă din timpul vieții, simbol elenistici rezervat împăraților declarați divi şi zeilor. Demența imperial avea insă şi un obiectiv destul de precis:întărirea autoritații imperial în detrimental senatului. Nero, pentru a-şi implini acest scop, se bazează pe armată, dar şi pe plebei şi ordinal ecvestreu. Politica imperială duce însă la o reacție violentă culminând cu impunerea pentru scurt timp a unui membru al senatului pe tron:Galba. Sinuciderea lui Nero ca urmare a campaniei de discreditare este mai importantă, pentru că previne transformarea instituției imperiale într-o monarhie de tip elenistic.

Pe plan extern dinastia respectă principiile augustane de după bătălia de la Pădurea Teutoburgică (9 p.Hr.), renunțând la o politică ofensivă cu o singură excepție:în anul 43 Claudius cucereşte Britannia, dar evenimentul a fost mai mult determinat de necesitatea acestuia de a dobândi calitatea de triumphator, necesară unui Augustus. Victoria militară juca un rol esențial în ideologia imperială. Dacă nu deținea atributul de învingător, împăratul se afla în mare pericol de a-i fi contestată autoritatea, de unde şi decizia de a se înstăpâni asupra unei provincii care era financiar vorbind mai mult o povară pentru stat.

După sinuciderea lui Nero s-a creat o gravă criză dinastică. Statul suferă din cauza lipsei unui succesor si a succedării în numai un an a patru împărați. Pe de altă parte, anul 68 a dat la iveală armatelor un secret care va cântări greu în viitor:împăratul putea fi ales şi în altă parte decât la Roma. Victoria lui Vespasian aduce la tron dinastia Flaviilor, care a urmărit tot creşterea puterii imperiale. Acest fapt se observă de la bun început, când prin lex de imperio Vespasiani i se oferă în bloc toate puterile care lui Augustus îi fuseseră oferite pe rând. Creşterea autorității imperiale este aşadar o consecință a tuturor acțiunilor întreprinse de împărații precedenți. Ceea ce se remarcă la Flavii este accentul pus pe victoria militara, piatră unghiulară a propagandei lor.

Titus şi Domitian au reprezentat două fatete diferite ale puterii. Dacă primul a fost receptat drept model de împărat pentru că a promovat bunele relații cu senatul, al doilea este din categoria cezarilor nebuni, primul care cere sa fie numit dominus. Pe plan extern epoca este marcată de războaiele cu dacii, quazii şi marcomanii. Contrar imaginii defavorabile, Domitian se pare că a fost un bun administrator, din vremea sa datând reorganizarea Moesiilor, în scopul bunei defensive pe limes. Relațiile tensionate cu senatul şi tendințele autocrate sunt cele care determină de obicei categorisirea în rândul cezarilor nebuni. Ascensiunea la putere a lui Nerva in 96 este reactia senatoriala la autocratismul lui Domitian. Perioada antoninilor este în genere considerata perioada de apogeu a imperiului. În timpul lui Traian, prin cucerirea Daciei, Mesopotamiei si Armeniei statul atinge maximul de expansiune. De la Hadrian însă intrăm în politica defensivă, când se observă primele semene ale unei crize care va culmina în secolul al III-lea:conflictele cu parții, invazia costobocilor, războaiele cu quazii şi marcomanii, uzurparea lui Avidius Cassius.

Modificări în ideologie

Puterea imperială cunoaşte şi ea transformări importante. Pe plan ideologic se asociază împăratul cu o divinitate protectoare (conservator), idee de influență elenistică şi propagată odată cu ascensiunea cultelor orientale. Conceptul de mimesis capătă preeminență. Conform acestuia, imperiul nu este altceva decât imaginea în oglindă a lumii divine. Împăratul, omolog al zeului, se apropie din ce în ce mai mult de imaginea de dominus al supuşilor. Acesta este de altfel şi sensul titlului de Optimus Princeps al lui Traian, care nu se referă atât la bunele relații cu senatul, cât la împărat ca proiecția pe pământ a lui Iupiter Optimus Maximus. Şi Caligula se proclamase Optimus Maximus Caesar mai înainte, titlu ce apare şi într-o inscripție de pe vremea lui Claudius.

Accentul pe superioritatea împăratului va ajunge până intr-acolo încât Commodus se va proclama divusîn timpul vieții. Această divinizare a împăratului are legătură şi cu mitul bunului păstor vehiculat în lumea elenistică, o calitate de intermediar între lumea divina şi cea terestră. Împăratul primeşte în acest sens titluri sugestive precum cel de Pius, asumat de Caligula şi devenit regula de la Antoninus Pius;sau Felix, preluat de Commodus şi foosit şi de către Sulla. Felicitas devine un element predominant al propagandei care proclama venirea epocii de aur.

Perioada Antoninilor înregistrează mutații majore, precum promovarea împăraților de origine provincială şi scăderea importanței Italiei care ajunge să aibă acelaşi statut ca restul provinciilor. Schimbarea este legată de recrutarea trupelor, care începând de la Hadrian, se face din provincii, în contextul extinderii cetățeniei. În plus, transformarea împăratului în dominus, stăpân, face inutilă o favorizare a Italiei. Transferul termenului din domeniul privat la cel public, precum şi asaltul cultelor şi al tradițiilor politice orientale, contribuie la modificări în ceea ce privețe caracterul puterii imperiale.

După ce se practică îndeosebi adopția la tron, Marcus Aurelius încearca instituirea unie dinastii, dar comportamentul abuziv al lui Commodus duce la asasinarea sa şi la o nouă criză dinastică ce îi va propulsa in centru pe Severi. Epoca Severilor este considerată cea care face tranziția între principat şi antichitatea târzie. Dar transformările deja au loc, ce se întâmplă fiind doar o accelerare a lor. Dintre aspectele definitorii emnționăm sacralizarea puterii imperiale şi promovarea militarilor ca factor decisiv în proclamarea şi menținerea la putere a împăratului.

De la Septimius Severus puterea militarilor ia un avânt fără precendent. Acesta multiplică distribuțiile către soldați, le oferă dreptul de a se căsători în timpul stagiului, le măreşte solda la 500 de denari, iar în cohortele pretoriene sunt promovați cei mai buni legionari. Pe termen lung măsurile vor transforma militarii într-o veritabilă castă. Dacă septimius Severus şi Caracalla au fost ataşați de militari, Heliogabalus şi Alexander Severus au contribuit la sacralizarea instituției imperiale. Heliogabalus, inițial preot al zeului Baal din Emessa, încearcă impunerea cultului său, care împreună cu comportamentul efemniat îl transformă şi pe el într-un cezar nebun. Ce încearca el să facă este să creeze o religie de stat şi să aplice modelul monarhiei de tip oriental, dar societatea romană încă tradiționalistă nu poate accepta încă aşa ceva. În antichitatea târzie însă, dacă ne referim la Constantius al II-lea, un astfel de comportament nu mai este considerat aberant. Severus Alexander se concentrează, în schimb, pe sincretismul religios, aspect care va câştiga teren un secol mai târziu.

Privind ideologia imperială, Severii se asociază fictiv cu antoninii, dacă ne gândim mai ales la Caracalla, Marcus Aurelius Antoninus, şi la Constitutio Antoniana, edictul său din 212 care acordă cetățenie romană tuturor peregrinilor cu scopul de a încasa taxa pe moşteniri şi a mări numărul fidelilor zeilor. Însemnele puterii sunt iarăşi în curs de orientalizare:tot la Caracalla, diadema apare pe o camee oficială, dar va fi adoptattă definitiv de Constantin cel Mare, alternând până atunci cu coroana radiată, simboluri ale divinităților solare precum Sol Invictus. Tot pe plan ideologic propaganda se axează pe victoria asupra barbarilor şi pe venirea secolului de aur. Epoca Severilor este insă apusul păcii romane, pentru că odată cu asasinarea lui Alexabder Severus în 235 intrăm în ceea ce se numeşte ‚anarhia militară’.