Roma carnavalescă jpeg

Roma carnavalescă

📁 Antichitate
Autor: Zoe Petre

Chiar la începutul anului 2000, o descoperire senzaţională mobiliza presa americană şi, prin reflex, pe cea europeană. Nu era vorba nici de un scandal politic, nici de vreo inovaţie ştiinţifică, ci de o variantă până atunci inedită a romanului lui Scott Fitzgerald, "Marele Gatsby".

Redactat în vara anului 1924, expediat editorului în octombrie al aceluiaşi an, manuscrisul – intitulat Trimalchio– continuă să-l obsedeze pe romancier, care îl reface în chiar timpul tipăririi primei variante şi impune editarea acestei ultime forme, care poartă, de altfel, chiar şi un titlu nou:Marele Gatsby.

Poate mai cunoscut cinefililor de ieri şi de azi în varianta suprarealistă a lui Federico Fellini, romanul antic Satyricon, pe care Fitzgerald îl citise după toate probabilităţile la Princeton în timpul studiilor universitare, conţine un episod celebru între toate, Cina lui Trimalchio, în care personajul narator al romanului, tânărul Encolpius, însoţit de iubitul său, adolescentul Giton, sunt oaspeţii libertului Trimalchio, un parvenit de cea mai vulgară specie.

Aventurile lui Encolpius

Nu voi lua aici în discuţie relaţia dintre personajul antic şi eroul lui Scott Fitzgerald, cu atât mai mult cu cât autorul american a revenit asupra unei comparaţii care i s-a părut probabil prea directă şi umbrind dimensiunea mai degrabă tragică a „Marelui Gatsby”. Opera intitulată Satyricon– cu un titlu derivat din numele grec al însoţitorilor lui Dionysos, satyroi, sau, poate, Satiricon, de la latinescul satura, satira, o specie literară relativ arhaică îmbinând liber diferite modalităţi de expresie literară – este adesea calificată drept roman, dar are de fapt un caracter compozit, care amestecă proza narativă cu poezia, latina literară cu latina vorbită, şi naraţiunea centrală – aventurile lui Encolpius – cu episoade diverse care par a fi fost scrise de un Boccacio mizantrop, cum ar fi cel al Efebului de la Pergamsau al Matroanei din Efes.

Naraţiunea-cadru istoriseşte aventurile a doi tineri rivali, Encolpius şi Asclytus, ambii râvnind amorul adolescentului Giton. O răzbunare a zeului Priap îl privează însă pe Encolpius de plăcerile iubirii, pe care le regăseşte abia spre sfârşitul naraţiunii aşa cum ne-a parvenit ea. În cursul peregrinărilor, Encolpius şi Giton sunt invitaţi la un ospăţ în casa libertului Trimalchio, prilej pentru autor de a pune în scenă un episod deosebit de amuzant, dar şi de revelator, atât pentru compoziţia literară foarte sofisticată a operei, cât şi pentru intenţiile satirice ale acesteia.

Book iulie historia ipad 79 jpg jpeg

Nu doar sensul ironiei autorului, ci însăşi identitatea acestuia face obiectul a nenumărate presupoziţii. Ediţia princepsa romanului apare la Milano în 1482 avându-l drept autor pe „Petronius Arbiter”. Bogat şi rafinat – personajul Caius Petronius Arbiter joacă un rol aparte în romanul lui H. Sienkiewicz, Quo vadis– Petronius ar fi fost o vreme intim al împăratului Nero. În taină însă, Petronius ar fi scris opera intitulată Satyriconpentru a-şi bate joc de curtea imperială şi de Nero însuşi, atât de dependent de liberţii săi încât poate fi confundat, la limită, cu unul dintre ei, sub masca parvenitului Trimalchio. Împăratul l-ar fi silit pe Petronius să se sinucidă ca să-i moştenească averea, şi Tacitus evocă acest episod ca pe o supremă formă de rafinat hedonism.

 În ultima vreme însă, prezumtivul autor a fost identificat în persoana altui Petronius din preajma lui Nero, anume Titus Petronius Niger, originar din Massalia, consul suffectusîn 66 p. Chr.[1]

Un Pirgu antic?

Indiferent însă de identitatea publică a autorului, identitatea lui literară rămâne una de excepţie, probă a unei culturi de mare rafinament, dar şi a unei sensibilităţi aparte pentru o Romă în genere neştiută, Roma mahalalelor, a amestecului respingător şi fecund al unui oraş-carnaval al simţurilor dezlănţuite. Cititorul român poate îşi aminteşte în acest punct de Gore Pirgu şi de Craii de Curte Vechesau de mucegaiurile argheziene, şi nu greşeşte prea mult.

Cum spuneam, unul dintre momentele centrale în evocarea acestei Rome prea puţin edificatoare este Cena Trimalchionis, Cina lui Trimalchio, care ocupă capitolele 26-78 ale romanului. Trimalchio, al cărui nume înseamnă de trei ori stăpân/binecuvântat de zei, este un libert, adică un sclav eliberat;la Roma, sclavii eliberaţi devin cetăţeni romani, dar păstrează urmele fostei lor dependenţe şi în numele oficial, şi în drepturile ştirbite de condiţia lor socială. Asta nu îi împiedică însă să fie oricât de bogaţi ar putea, şi Trimalchio este unul dintre aceştia;de altfel, pe soţia lui o cheamă Fortunata– „Înzestrata”, „Norocita”, „Bogata” am zice noi.

Doamna şi intendentul

Doar că nu zestrea Fortunatei se află la originea averilor lui Trimalchio. În copilărie, acesta – copil găsit sau vândut de prea multă sărăcie – ajunge la Roma şi e cumpărat de un cetăţean roman de vază, care îl îndrăgeşte peste poate:„Am devenit adevăratul stăpân al casei”(76, 1). Banalitatea acestui început de biografie este completată de un amănunt destul de important:„Am fost, de la vârsta de paisprezece ani, deliciul stăpânului:nu e nici o ruşine să faci ce-ţi porunceşte stăpânul. Dar eu o mulţumeam şi pe stăpână în acest timp”(75, 11;cf. 69, 3). Acest context erotic e destul de banal în antichitate:într-un articol celebru consacrat lui Trimalchio, Paul Veyne compară relaţia intendentului şi a stăpânei/stăpânului cu frecventa relaţie dintre patron şi secretară din zilele noastre[2].

Trimalchio obţine astfel cel mai înalt rang pe care îl putea atinge un sclav în casa stăpânului său, cel de intendent şi trezorier, dispensator– cel care ţine toate socotelile şi plăteşte toate cheltuielile casei. La moartea stăpânului, Trimalchio primeşte o avere demnă de un senator, treizeci de milioane de sesterţi (71, 12;76, 1-4). Pentru a percepe valoarea acestei moşteniri, să spunem că un sestertiusera preţul pentru două pâini mari, sau pentru o jumătate de litru de vin destul de bun;la Pompei, înainte de erupţia Vezuviului, un măgar costa 500 sestertii.Cel mai bogatsenator al Romei republicane, M. Licinius Crassus, avea o avere estimată la 200 milioane de sesterţi.

Nume şi posteritate

Unul dintre cele mai evidente motive pentru această generozitate a stăpânului este, în opinia lui Paul Veyne, faptul că acesta nu avea urmaşi. Pentru un cetăţean roman, absenţa urmaşilor era o mare nefericire, dar ea putea fi suplinită prin adopţie, sau măcar prin transmiterea numelui pe calea eliberării unor sclavi, ori a conferirii calităţii de cetăţean roman unor peregrini – locuitori ai imperiului lipsiţi de cetăţenia romană. În toate aceste cazuri, tria nomina, numele oficial al celui care era responsabil de trecerea unei persoane în categoria cetăţenilor, era preluat de cei care îi datorau acest privilegiu deloc neînsemnat, astfel că libertul Trimalchio se va fi numit oficial Сaius Pompeius, Caii libertus, Trimalchio Maecenatianus(71, 12).

Note

[1]G. Pugliese Carratelli, in Parola del Passato, 3, 1946, p. 381, susţinut de R. Syme, Tacitus, Oxford, 1958,   I, p. 387, n. 6 şi II, p. 538, n. 6.

[2]P. Veyne, “Vie de Trimalcion”, Annales ESC\6, 1961, 2, p. 3-4l=id.,  La société romaine, Paris 1991, pp. 13-56., citând Satyr., 45, 8;L. Robert, Etudes Epigraphiques et philologiques, p. 86;Tacit, Ann., 12, 53;Plin, N. H., XXXIV, 11;I. L. S. nr. 1924.