Autor 4388 vizualizări


Jean-Baptiste Duroselle (1917-1994), profesor emerit de istorie a relațiilor internaționale la Sorbona, a introdus în anii ’60 ai secolului trecut primele noțiuni de istorie recentă, într-o lume a istoricilor blocată în materialismul documentar și barată în accesul la informație de legile restrictive ale arhivelor. Duroselle consideră că atunci „când istoria se raportează la evenimente atât de apropiate de noi, încât un număr de actori ai lor încă trăiesc, este o datorie pentru istoric să-i interogheze” (Quand l’histoire se rapporte a des événements si proches de nous que nombre d’acteurs vivent encore, c’est un devoir pour l’historien de les interroger) [1]. 

Tendințe memorialistice

Într-adevăr, cea mai calificată persoană să lase urme despre personalități și evenimente istorice este istoricul. Contemporaneitatea istoricului cu evenimentul este un mare avantaj, deși mulți istorici sunt paralizați de ideea de a aplica principiile metodologiei istoriei la oameni vii și la faptele lor imediate. Ei uită că „Războiul peloponesiac” este o lucrare de istorie recentă și că istoria Celui De-al Doilea Război Mondial nu se putea scrie în anii ’60-’70 fără mărturiile unor actori principali sau secundari, supraviețuitori ai conflagrației. Credem că cel mai elocvent răspuns a venit din partea Franței, unde, în martie 1982 și în aprilie 1988, au fost emise două decrete care „au impus predarea istoriei imediate (mai întâi din 1939 până în zilele noastre, apoi din 1945 până în zilele noastre), în clasele terminale de liceu” [2].

Critica izvoarelor recente se bazează atât pe capacitatea emitentului de a oferi o versiune onestă, cât și pe bunul renume al istoricului, situație care se obține numai prin aplicarea corectă a metodologiei oferite de știința istoriei. Interviul cu actorii principali ai evenimentelor este esențial, dar el trebuie luat în condiții de profesionalism extrem, deoarece izvorul recent (sau imediat, cum îl numește Soulet), este plin de capcane. Când este vorba de personalități politice marcante, istoricul se va lovi de cel puțin patru tendințe memorialistice:

  • 1. Mărturia ideologică, prin care personajul istoric dorește să sublinieze angajamentul său în evenimente din motivații politice și cauze doctrinare, la care se adaugă, de foarte multe ori, cauza publică;
  • 2. Mărturia structurată, prin care personajul istoric încearcă să lase în amintirea contemporanilor și în istorie un traseu bine definit, bine organizat cauzal și acțional, sprijinit cu argumente și documente, adică un scenariu bine pus la punct în care sunt ocolite sau ocultate părțile nefavorabile personajului.
  • 3. Mărturia axială, care provine de cele mai multe ori de la personaje secundare, care au tendința de a se pune în centrul istoriei sau de a sublinia importanța lor pentru o anumită decizie sau cotitură luată de cursul evenimentelor.
  • 4. Mărturia falsă, cu scopul de a-l proteja pe emitent de consecințele imediate de natură politică, socială sau juridică, sau pentru a atinge scopuri personale obscure.

În fața acestor pericole și având în vedere responsabilitatea enormă pe care o are, de a nu transmite mai departe, pe temeiul autorității sale științifice, informații deformate și neconforme cu realitatea, istoricul trebuie să adopte nu numai un scepticism istoric, ci să facă și un efort substanțial de documentare și de pregătire a interviului. Ca principiu general de lucru, interviul cu un actor al evenimentului recent trebuie să urmărească fie confirmarea, fie lămurirea sau infirmarea unor informații pe care istoricul le are deja din izvoarele directe, pe care le-a filtrat prin criteriile metodologiei istorice, și totodată să obțină opinia, poziția acelui personaj față de evenimentul în cauză. După aceste operații, urmează verificarea lor și căutarea de noi izvoare, pornite din noile indicii obținute de la personajul intervievat.

În perioada 2003-2006 am luat interviuri de lucru principalilor actori ai evenimentelor din 1989-1990 din România: Ion Iliescu, președinte CFSN, apoi președinte al statului; Petre Roman, prim-ministru; Virgil Măgureanu, primul director al Serviciului Român de Informații; Gelu Voican Voiculescu, viceprim-ministru al primului guvern postcomunist; Sergiu Nicolaescu, senator și președinte al Comisiei senatoriale pentru cercetarea evenimentelor din decembrie 1989; general (r) Victor Athanasie Stănculescu, ultimul ministru al Apărării sub regimul Ceaușescu și autor al loviturii militare din dimineața de 22 decembrie 1989; general (r) Romeo Câmpeanu, ultimul șef al IGM; general (r) Constantin Olteanu, ultimul șef al Secției legături externe din CC al PCR, revoluționarii Cazimir Ionescu, Dan Iosif, Daniel Păcuraru, Alexa Visarion ș.a.

De la Ion Iliescu nu se pot obține decât mărturii ideologice, limitate la nivelul său de înțelegere a istoriei, ca știință. Petre Roman va oferi întotdeauna mărturii structurate, scenarii foarte bine articulate acțional și argumentate logic sau pe bază de documente, mărturii din care vor lipsi mereu detaliile asupra decidenților și ale deciziilor la care a participat. Cazimir Ionescu și Sergiu Nicolaescu se vor considera mereu autori ai unor decizii-cheie, toți ofițerii de Securitate vor căuta să sublinieze neimplicarea Securități în represiune, dar fără a insista pe rolul Securității în menținerea regimului Ceaușescu. Cu foarte rare excepții, revoluționarii vor accentua caracterul dramatic al evenimentului, eroismul și grandoarea unor fapte minore sau izolate, la fel cum vor nega sau ignora importanța unor acțiuni în care n-au fost implicați sau care i-au condus fără să știe. 

Adevărul cu orice risc

Problema cea mai mare a istoriei recente este totuși capacitatea de disimulare a personalității istorice. Istoricul se află de cele mai multe ori în fața unui om care dorește să scoată în evidență anumite informații, să le ascundă pe altele sau să încredințeze informații cu caracter confidențial, cu cererea expresă ca acestea să nu ajungă la public. Acest ultim fapt este în contradicție totală cu scopurile istoriei.

Nu odată, în cazul unor clase politice lipsite de experiență și a unor politicieni improvizați, istoricul se poate întâlni frecvent cu negarea declarațiilor făcute anterior și cu distorsionarea informațiilor furnizate, pentru a se proteja de consecințe pe care nu le-a intuit. De asemenea, deși multe dintre personalitățile intervievate doresc să ocupe un loc în istorie, acestea sunt inculte, nu au nimic din cultura înțelegerii istoriei și a rigorilor sale profesionale, confundând totul cu o operațiune jurnalistică.

La rândul lor, mulți istorici au reticențe în ce privește consemnarea la zi a opiniilor și mărturiilor actorilor unor evenimente recente, deoarece nu sunt familiarizați sau nu acceptă calitatea de izvor a înregistrării audio sau video. Ei sunt prizonierii documentului. În cazul înregistrărilor audio-video pentru istoria recentă, situația respingerii calității de izvor istoric este și puțin comică, pentru că, în aspectele sale cele mai materiale, mărturia orală se transferă până la urmă pe suport hârtie, fie ca stenogramă, fie ca interviu, fie ca pasaj al manuscrisului cărții de istorie, ceea ce înseamnă că devine document.

Cu atât mai mult în cazul interviurilor pentru istoria recentă, interpretarea izvorului este fundamentală. Istoricul se află într-o stare maximă de risc, dând credit unei versiuni sau alteia, neavând la dispoziție posibilitățile documentare de a verifica informația. În mod inevitabil, anumite informații subiective sau aproximative vor rămâne peste timp și vor figura în cărțile de istorie ale viitorului. Mai ales atunci când există distrugeri voite de documente – cum este cazul documentelor militare ale represiunii din decembrie 1989 –, istoricul va fi nevoit să apeleze la surse incerte și mărturii subiective, analizând evenimentele prin prisma consecințelor sau folosind intens aparatul logic.

În lume, mai ales în Statele Unite, excluderea aparatului logic din cercetarea istorică este considerată o eroare sau o formă de misologie (misology) – ură antilogică, provenită de la ideea că istoria este condusă de hazard. Profesorul Marcelo Mustè semnalează faptul că „descoperirea unui fals, de altfel, nu anulează importanța unui izvor, dar, pentru a spune așa, nu modifică ordinea serială, dând posibilitatea efectuării altor cercetări” (La scoperta di un falso, insomma, non annulla l’importanza di una fonte, ma, per cosi dire, ne trasferisce l’ordine seriale, rendendo possibili altre ricerche) [3].

În fața unui fals descoperit, istoricul va porni cercetarea motivațiilor și condițiilor în care s-a produs acel fals – „De ce minte personajul X?”, încercând să identifice adevărul ascuns pe care îl obturează. Al doilea mare risc la care se supune cercetătorul de Istorie Recentă provine din faptul că informația falsă are un succes fulgerător atunci când întâlnește o stare de așteptare exagerată. În decembrie 1989, la București, fiecare activist de partid care condusese țara la dezastru până atunci, fiecare procuror și judecător care aplicase legile dictaturii împotriva cetățenilor, fiecare comandant militar care executase ordinele ilegale ale lui Ceaușescu și trăsese asupra oamenilor, cei câțiva revoluționari din stradă, care tot mai sperau ca gloanțele să fi venit de la o forță ocultă, nu de la frații lor din Armată, zecile de mii de cetățeni care au ieșit în stradă, după ce îndepărtarea lui Ceaușescu se consumase, toți aceștia aveau nevoie de un vinovat care să le ia locul. În acel moment, conspiratorii și Armata le-au oferit un vinovat general pentru toate lașitățile și crimele lor, sub numele „Securitatea”.

Această diversiune a făcut 942 de victime, oameni nevinovați omorâți după ce dictatorul fusese îndepărtat. Ulterior, vinovatul general „Securitatea” a devenit „poliția politică”, deși fostul Departament al Securității Statului era doar un instrument executiv al întregului sistem de putere comunist: „Miliția politică”, „Procuratura politică”, „Justiția politică”, conduse toate direct și imperativ de Partidul Comunist Român. Când forțele americane intrau în Bagdad, posturile de televiziune încă mai transmiteau că gărzile personale ale lui Saddam luptă în secret, la fel ca „Securitatea” lui Ceaușescu.

A demonstra că în decembrie 1989 Securitatea a fost singura instituție de forță care nu s-a implicat în represalii, iar gărzile lui Saddam au fugit primele este aproape inutil, în fața forței pe care o are informația falsă cuplată cu așteptarea mulțimilor. Istoricul însă trebuie să spună adevărul cu orice risc. Astfel explic de ce mi-am asumat riscul de a fi catalogat ca „securist”, apărător al Securității, instrumentul unor forțe oculte etc., pentru a demonstra, potrivit principiilor cauzalității istorice, că la originea fenomenului de concentrare a vinovăției pe Securitate se află fenomenul de supraviețuire în noul regim politic revoluționar a celorlați vinovați.

Foto: Ion Iliescu și Nicolae Ceaușescu, în vara anului 1976. © „Fototeca online a comunismului românesc”, Fotografia #F019. 

NOTE

1 J.-B. Duroselle, L’Europe de 1815 a nos jours. Vie politique et relations internationales, Ed. Presses Universitaires de France, Paris, 1964, p. 12.
2 Jean-François Soulet, Istoria imediată, Ed. Corint, București, 2000, p. 40.
3 Marcello Mustè, op. cit., p. 29