Rezistenţa anticomunistă prin intermediul rugăciunii



Una din temele care nasc cele mai multe controverse în cercetarea istoriei recente o reprezintă statutul Bisericii Ortodoxe Române şi mai ales modul în care s-a raportat la regimul politic existent în 1945 – 1989 în România. Demersul este unul dificil, datorat într-o semnificativă măsură inaccesibilităţii arhivelor ecleziastice, dar şi a reacţiilor diferite pe care realitatea comunismului le-a creat în interiorul BOR. Astfel, relaţia dintre instituţia religioasă şi regimul instaurat la Bucureşti la finele celui de-al Doilea Război Mondial, a fost catalogată fie drept ambiguă (Dennis Deletan), fie drept complexă (George Enache).

Având de a face cu o societate puternic religioasă, autorităţile comuniste şi-au modelat discursul propangandistic pentru a putea să îşi subordoneze cea mai influentă şi poate cea mai independentă instituţie din România – Biserica Ortodoxă Română. Fără să renunţe la concepţia materialistă şi la viziunea atee, liderii de la Bucureşti au găsit o soluţie de mijloc:”pentru popor religia nu a fost niciodată instrument de speculă sau oprimare. Pentru popor, religia a fost întotdeauna mijloc de pace, mijloc de împăcare a omului cu viaţa şi cu semenii săi. Religia ca un instrument de diversiuni şi vrajbă între oameni a fost o invenţie a claselor exploatatoare. Cu toate acestea, teama faţă de credinţă, de biserică şi de oamenii săi, a rămas în atenţia liderilor de partid. În primul rând, exista temerea că în mânăstiri ar putea intra diferiţi foşti sau actuali membri ai Mişcării Legionare care sub protecţia statutului de monah ar organiza diferite ”activităţi duşmănoase îndreptate împotriva regimului de democraţie populară”. Al doilea pericol în ochii autorităţilor îl reprezenta aşa numitul ”misticism”, o formă considerată dezvoltare fanatică a sentimentului religios. Această religiozitate se dezvolta cu precădere în mediul obştilor mănăstireşti şi, prin focalizarea totală către divinitate, sustrăgea indivizii de la viaţa în noua lume sovietizată. Existenţa unor astfel de enclave de independenţă reprezenta un pericol care nu putea fi trecut cu vederea.

Grupul religios Rugul Aprins

Rugul Aprins a fost poate cel mai elocvent exemplu de rezistenţă imaterială în faţa dictaturii proletariatului, ducând lupta pe un teren aproape incomprehensibil pentru oamenii Securităţii. Existenţa acestei organizaţii (ca asociaţie înscrisă juridic a funcţionat numai între 1946 – 1948, dar activitatea sa a durat între 1944 – 1948, la care s-au adăugat anii 1955-1958)este strâns legată de personalitetea excepţională a lui Alexandru Teodorescu. Beneficiind de un remarcabil talent gazetăresc, sub pseudonimul literar Sandu Tudor fondează în perioada interbelică două publicaţii – săptămânalul Floarea de Foc (1932-1936) şi cotidianul Credinţa (1933-1938) – prin care a combătut public cele două extremisme ale secolului XX, fascismul şi comunismul. Un lucru pe care Sandu Tudor va încerca apoi să îl fructifice în favoarea sa în timpul anchetei din 1958 a fost faptul că la cele două publicaţii au colaborat şi scriitori cu convingeri comuniste, precum Alexandru Sahia, Ion Călugăru, Eugen Jebeleanu sau Zaharia Stancu. Din nefericire pentru monah, toate acestea nu au avut niciun efect atenuant în condamnarea sa, mai ales că la proces, cu toate că îl citase pe Zaharia Stancu în caletate de martor al apărării, acesta din urmă a refuzat să se prezinte.

Sandu Tudor era cunoscut drept o fire vulcanică, având un deosebit spirit combativ, manifestat cu precădere în articolele sale din epocă. Încă din 1928 se apropie de latura profundă a ortodoxiei, prin numirea sa ca subdirector la Institutul Teologic de la Chişinău, nou înfiinţat la acea vreme. Un an mai târziu va pleca la Muntele Athos pentru a realiza câteva reportaje gazetăreşti, dar experienţa avută acolo ca cântări decisiv în transformarea sa interioară care se va finaliza apoi prin tunderea în monahism. Ajuns în 1929 în acel focar de religiozitatea, i-a fost hărăzită o întâlnire neaşteptată cu un călugăr care i-a recomandat să îşi lase barbă, să poarte pantaloni lungi şi îl urmeze îndeaproape, dacă vrea să fie bine primit în comunitatea călugărilor de la sfântul munte (ceea ce s-a şi întâmplat). În cele 8 luni petrecute în acel mediu, Sandu Tudor află pentru prima dată de taina Rugăciunii Inimii, o formă superioară de rugăciune practicată de monahii isihaşti din răsăritul Europei, care prin practicarea acesteia încercau să-şi ”unească” mintea cu inima. Un moment esenţial al acestui pelerinaj îl constituie una din nopţile de rugăciune de la schitul Sfânta Ana, când pătruns de credinţa simţită în acel loc, Sandu Tudor şi-a dat frâu liber trăirilor şi a început să plângă. Văzându-l, stareţul i s-a adresat, lansându-i o replica ce îl va marca pentru tot restul vieţii pe ziarist:”Frate Sandule, spune-mi, ce făceai dumneata în lume, la ora aceasta din noapte?”. Revenit în ţară, Alexandru Teodorescu, a început să aprofundeze studiile religioase şi, în special, pe cele filocalice. Cu toate acestea, nu a renunţat întru totul la stilul său exuberant de viaţă, dar şi în acest aspect, o întâmplare care era aproape să-l coste viaţa l-a apropiat şi mai mult de Dumnezeu. Pilotând un avion, a încercat să facă o manevră periculoasă care nu i-a reuşit, iar aparatul de zbor s-a îndreptat vertiginos spre pământ. În ultima clipă, relata părintele Andrei Scrima, unul din discipolii săi, Sandu Tudor a strigat Rugăciunea Inimii şi, ca prin minune, a scăpat teafăr, cu toate că avionul a fost distrus complet. La toate aceste evenimente marcante au contribuit şi cele 3 mariaje eşuate, având drept rezultat o apropiere totală faţă de viaţa monahală, Sandu Tudor începând din 1944 (după lăsarea la vatră) să frecventeze zilnic mânăstirea Antim din Bucureşti.

Cu toate că Alexandru Teodorescu a reprezentat motorul acestei mişcări religioase în oceanul ateismului sovietic, povestea Rugului Aprins începe mai devreme şi mult mai departe de capitala României. În timpul ofensive pe frontul de est, armatele române eliberează deţinuţii dintr-un lagăr de concentrare de apropierea oraşului Rostov, printre care se aflau şi mitropolitul Nicolae al Kievului şi duhovnicul său, călugărul Ivan Culigîn. Aceştia se vor retrage o dată cu forţele româno-germane şi s-au stabilit la Mânăstirea Cernica, prin bunăvoinţa Patriarhului Nicodim. Cu puţină vreme înainte de moartea mitropolitului Nicolae, duhovnicul său, cei doi s-au stabilit la Bucureşti, la Mânăstirea Antim. Pe lângă două manuscrise (”Sbornicul” şi ”Pelerinul rus”), monahul cunoscut mai ales sub numele de Ioan Străinul, a adus cu el şi o icoană care ”o înfăţişa pe Sfânta Fecioară deasupra unui Rug aprins, ca purtătoare a lui Dumnezeu Celui întrupat, Foc nemistuit, Foc mântuitor. De persoana lui Ioan Străinul s-a legat şi destinul unui anume soldat Leontie, din armata sovietică. Acesta din urmă, întâlnindu-se într-un tramvai cu călugărul Ivan, renunţă pe loc la statutul său şi îl urmează, atât ca translator (fiind un basarabean care ştia atât româna, cât şi rusa), cât şi ca discipol.

Întâlnirea providenţială a avut loc în chilia lui Ioan Străinul, când, în toamna lui 1944, în faţa sa au venit 4 credincioşi care vor forma mai apoi nucleul Rugului Aprins:ziaristul Sandu Tudor, profesorul Alexandru Mironescu, poetul Vasile Voiculesc şi Sofian Boghiul, asistent la Facultatea de Teologie din Bucureşti. Pe lângă binecuvântarea primită, celor 4 li s-a vorbit despre taina Rugăciunii Inimii şi despre Rugul Aprins al Maicii Domnului, taine despre care doar Sandu Tudor mai auzise, în pelerinajul său la Muntele Athos. În jurul lui Ioan Străinul se va forma un grup de rugăciune şi de aprofundare a ortodoxiei isihaste, care avea să-i pregătească pe cei care participau la aceste reuniuni pentru anii întunericului comunist. Întâlnirile aveau loc duminca (uneori şi joia) după-amiază, iniţial în chilia călugărului, apoi, datorită afluxului de oameni, să se mute în biblioteca mânăstirii care la rândul ei avea să se dovedească neîncăpătoare, audienţii stând uneori şi pe treptele clădirii. Activitatea grupului era una exclusiv religioasă, în ciuda tentativelor unor agenţi ai Siguranţei (apoi Securităţii) de a pune întrebări incomode (legate de realităţile politice ale vremii). Părintele Sofian Boghiu rememora după 1989 sensul întâlnirilor ce au început în 1944:”adevărul este că principalele probleme despre care se vorbea, din punct de vedere practic, istoric şi mistic, au fost Sfânta Liturghie şi viaţa liturgică din Sfântul Altar, precum şi Rugăciunea lui Iisus. Aşadar, de la Sfântul Altar la altarul inimii.

Comunismul şi Rugul Aprins

Rolul lui Ioan Străinul a fost de a aprinde flacăra isihasmului la mânăstirea Antim şi de a canaliza energia şi credinţa celor din jurul său spre însuşirea Rugăciunii Inimii, deoarece, aşa cum le spunea deseori în cadrul întâlnirilor duminicale, nu peste mult timp urma să dispară. Întâi a fost arestat ucenicul său Leontie, sub acuzaţia de dezertare din arma sovietică, iar la puţină vreme şi Ioan Culigîn avea să ia drumul gulagului comunist, fiind considerat trădător care pactizase cu duşmanul fascist. Ridicat în octombrie 1946 de către un grup de soldaţi ai Armatei Roşii, Ioan Străinul a reuşit totuşi să-şi avertizeze discipolii că ”toate convorbirile de la Antim sunt clasate în categoria acţiunilor subversive împotriva Sovietelor”. În lipsa sa, liderul şi mentorul grupului a rămas Sandu Tudor, care practic avusese şi înainte această funcţie deoarece Ioan Străinul a fost mai degrabă un duhovnic, un îndrumător spiritual.

Pe lângă această imagine de independenţă pe care o dădea grupul, un alt motiv de teamă îl reprezenta însăşi denumirea sa, după cum se va dovedi în timpul procesului din 1958. Poate cea mai elocventă mărturie a imposibilităţi autorităţilor comuniste de a înţelege dimensiunea religioasă a existenţei a fost însăşi replica aruncată lui Sandu Tudor, în timpul procesului, de către anchetator:”Ai vrut să dai foc la comunism, cu Rugul tău Aprins!”. În fond, numele sub care se reuneau aceşti intelectuali şi studenţi credincioşi avea mai multe origini. O primă sursă este însăşi Biblia care în Vechiul Testament aminteşte de un episod în care Dumnezeu i se arată lui Moise sub forma unui rug aprins şi care nu mistuie. O a doua rădăcină o constituie însăşi icoana cu care venise monahul rus, cea în care Maica Domnului este reprezentată deasupra unui Rug Aprins, reprezentare care şi-a lăsat puternic amprenta asupra memoriei celor ce au văzut-o. Şi, paradoxal, o a treia semnificaţie este tangentă la opinia anchetatorului comunist, dar nu are o formă agresivă, distructivă, ci mai degrabă este manifestarea unei stări defensive, de revenire la valorile primare ale creştinismului. Semnificativă în acest sens este declaraţia dată de Alexandru Făgeţeanu (unul din discipolii lui Sandu Tudor) în timpul anchetei din 1958. Referindu-se la concepţia lui Sandu Tudor, afirma că a acesta din urmă i-a declarat că ”toate redutele sunt cucerite, singura posibilitate de a lupta[împotriva comunismului]este în cadrul Bisericii”. Aşadar, fără a se manifesta în mod public şi explicit împotriva comunismului, Rugul Aprins, prin practicarea Rugăciunii Inimii, contribuia la o rupere a individului de societatea materialistă, de lumea socialistă, fapt evident de neacceptat pentru autorităţile de la Bucureşti. Iar această situaţie era cu atât mai gravă pentru regimul de democraţie populară cu cât Sandu Tudor (devenit între timp monahul Agaton, iar mai târziu ieroschimonahul Daniil) încuraja pe tinerii studenţi să intre în călugărie, privând astfel regimul de ”elemente valoroase” sub aspect intelectual.

Rugul Aprins continua să ardă în mijlocul unei capitale din ce în ce mai adâncită în comunism, care îşi abandona drumul său istoric firesc pentru întunericul sovietic. În timpul şedinţelor duminicale, aproape fiecare membru îşi aducea contribuţia sa, în domeniul în care era specializat. Sandu Tudor şi doctorul Vasile Voiculescu prezentau ultimile lor poezii, supunându-le dezbaterii ca într-un veritabil cenaclu, Mircea Vulcănescu realiza expozeuri pe teme de filozofie creştină, profesorul Anton Dumitru ţinea prelegeri despre diferite subiecte de logică şi filozofie, iar lista ar putea continua. Activitatea Rugului Aprins a continuat să se dezvolte, depăşind încet sufletele participanţilor şi zidurile Antimului. Ultimii 2 ani de existenţă au fost marcaţi de diferite activităţi exclusiv culturale, finanţate de multe ori din banii lui Sandu Tudor. Părintele Vasile Vasilachi, stareţul mânăstirii la acea vreme, rememora după 1989:”am avut astfel bucuria să dăm un premiu de mai multe milioane compozitorului Paul Constantinescu pentru Oratoriile sale Bizantine, creaţii unice nu numai în muzicologia românească, dar şi în întreaga Ortodoxie. (...) Odată s-a organizat un concurs pentru cei mai buni cântăreţi bisericeşti de la mânăstiri şi din parohii, cărora li s-au dat premii pentru frumoasa lor pregătire şi prezentare. Altădată s-a ţinut concurs pentru icoane ortodoxe (...).

Autorităţile reacţionează

Puterea comunistă, după acapararea puterii, a început să elimine fiecare oază de independenţă, orice simbol care nu se înscria în linia dorită de autorităţi sau care ar fi putut să deraieze din drumul către o societate socialistă perfectă. Iar Rugul Aprins, prin caracterul său religios, sau ”mistico-legionar”(dacă acuzaţia de ”mistic” era ceva comun pentru sfera religioasă, cea de ”legionar” era o învinuire închipuită, pentru a da greutate dosarului) cum avea să i se pună eticheta în 1958, era un astfel de bastion şi trebuia înlăturat cât mai curând. Prilejul a venit în primăvara anului 1948, când patriarhul Nicodim (cel care îi protejase pe mitropolitul Nicolae al Kievului şi pe Ioan Străinul) a murit, în locul său fiind ales controversatul patriarh Justinian. Conform părintelui Sofian Boghiu, pe atunci tânăr preot, la scurtă vreme după această schimbare la cel mai înalt nivel din BOR, stareţul mânăstiri Antim, Vasile Vasilachi (cel care permisese şi încurajase activitatea Rugului Aprins), a fost înlocuit cu Valerian Zaharia, un fost legionar trecut în slujba noului regim. În spatele acestei decizii, conform lui Vasile Vasilachi, s-ar fi aflat însuşi patriarhul Justinian (greu de precizat dacă această ipoteză este şi cea reală, mai ales că patriarhul Justinian va avea mai târziu dispute cu autorităţile comuniste pentru îmbunătăţirea carierei unora din foştii membri ai Rugului Aprins, cum ar fi de exemplu părintele Benedict Ghiuş).

Încetarea activităţii Rugului Aprins a însemnat o schimbare în viaţa fiecăruia dintre participanţi, mai accentuată în rândul clericilor care s-au răspândit apoi în mai multe centre monahale. Mai mult decât atât, Sandu Tudor s-a călugărit sub numele de Agaton, rămânând încă 2 ani la mânăstirea Antim, până când va fi arestat, pe baza unei mărturii îndoielnice, pentru presupuse instigări la violenţă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. În ciuda dovezilor prezentate de un avocat evreu care l-a apărat pro bono, Sandu Tudor, figura centrală a Rugului Aprins, a fost condamnat la 16 luni de muncă la Canal. După eliberarea sa, s-a retras la schitul Crasna din Gorj, împreună cu Adrian Făgeţeanu şi Antonie Plămădeală, doi dintre ucenicii săi din timpul întâlnirilor de la mânăstirea Antim. Aflând că este din nou urmărit de Securitate, Sandu Tudor va pleca apoi în Bucovina, la schitul Sihla, unde va deveni ieroschomonahul Daniil, înainte de a pleca în 1955 la schitul Rarău, ultima sa destinaţie înainte de temniţă. La Rarău, vulcanicul călugăr îşi va relua nişte planuri mai vechi de creare a unei obşti monahale formată din intelectuali care, prin activitatea lor creştinească, să reprezinte o formă de rezistenţă la proletcultismul şi ateismul din societate. Astfel, va polariza în jurul său mai mulţi studenţi precum George Văsâi, Şerban Mironescu, Nicolae Rădulescu pe care îi va iniţia în tainele rugăciunii inimii.

Nici acest nou demers nu a avut însă o finalitate aşteptată de iniţiatorul ei, deoarece evenimentele politice din lagărul socialist aveau să aducă o schimbare radicală în viziunea forţelor represive din România. În 1958, o dată cu retragerea Armatei Roşii din ţară, autorităţile de la Bucureşti simţeau nevoia unei demonstraţii de forţă care să asigure Moskova de capacitatea guvernului Gheorghiu Dej de a gestiona lupta de clasă şi de a continua demascarea ”duşmanilor poporului”. În fond, nici amintirea revoluţiei maghiare din 1956 nu îşi pierduse intensitatea. Adăugând la acestea şi intenţia autorităţilor de a relua în forţă colectivizarea şi de a porni ofensiva împotriva bisericii creştin-ortodoxe pe care comuniştii credeau că o pot controla întru totul, brutalitatea şi forţa cu care Securitatea a acţionat tocmai acum împotriva Rugului Aprins capătă sens. Regimul comunist s-a mai folosit şi de întâlnirile din perioada 1955 – 1958 care aveau loc în casa profesorului Mironescu, majoritatea având loc când Sandu Tudor venea în Bucureşti. În ciuda faptului că discuţiile se axau doar pe subiecte culturale şi religioase, Securitatea le-a încadrat la acţiuni duşmănoase faţă de regimul de democraţie populară.

Presimţind ceea ce avea să vină, Sandu Tudor a început să îşi împartă cărţile şi icoanele pe care le avea în chilia sa. Inevitabilul s-a produs în noaptea de 14 spre 15 iunie 1958, când au fost făcute primele arestări în cazul ”Teodorescu Alex. şi alţii”:Sandu Tudor, Benedict Ghiuş, Roman Braga, Sofian Boghiu, Felix Dubneac, Arsenie Papacioc, Alexandru Mironescu şi fiul său Şerban, George Văsâi. Au urmat în săptămânile următoare şi Nicolae Rădulescu, Adrian Făgeţeanu, Grigore Pistol, Gheorghe Dabija, Emanoil Mihăilescu, Vasile Voiculescu. O notă aparte o constituie arestarea şi încadrarea în acest lot a părintelui Dumitru Stăniloaie, care, în ciuda unor prelegeri susţinute cu mai bine de un deceniu în urmă la Antim, nu făcuse parte propriu-zis din Rugul Aprins. Arestarea sa pentru apartenenţă la acest grup a fost numai un pretext, intenţia comuniştilor fiind de a elimina acest potenţial oponent al regimului (care căpătase un semnificativ capital de popularitate prin activitatea sa profesorală) şi de a da un semnal patriarhului Justinian.

Acuzaţii sunt încadraţi la infracţiunile de uneltire contra ordinii sociale (art. 209 pct. 1 al codului penal) şi la diferite ale articole adiacente. Anchetele urmează schema tip a Securităţii, prin care anchetatorii cereau mărturisirea întregii ”activităţi duşmănoase” pe care inculpaţii ar fi desfăşurat-o. Sandu Tudor rezistă acestor presiuni iniţiale, dar va avea un şoc în momentul în care Securitatea recurge la tactica sa de confruntare a celor care manifestă împotrivire cu cei care acceptă să declare versiunea ”corectă”. Declaraţiile date împotriva lui Sandu Tudor de către George Văsâi, Şerban şi Alexandru Mironescu (acestea fiind induse prin ”metode specifice” de către Securitate), au efectul de a-l tulbura pe călugăr, fapt aflat de Securitate prin intermediul unui delator introdus în celula sa. Un alt scop urmărit de către comunişti era încadrarea tuturor membrilor Rugului Aprins sub cea mai gravă acuzaţie din acele vremuri şi anume cea de legionar. Este adevărat că unii din cei anchetaţi avuseseră în trecut legături cu Garda de Fier (exemple în acest sens fiind Adrian Făgeţeanusau Arsenie Papacioc), dar activitatea propriu–zisă a Rugului Aprins nu avea nicio legătură cu doctrina legionară. Mai mult decât atât, Sandu Tudor chiar recomanda foştilor legionari să renunţe la acest mod de rezistenţă anticomunistă şi să lupte împotriva comunismului prin credinţă şi viaţă duhovnicească. Dar eticheta de legionar, aplicată până şi părintelui Dumitru Stăniloaie, însemna automat condamnarea la temniţă grea.

Procesul

Procesul propriu-zis a început la Bucureşti, pe 29 octombrie 1958, la Tribunalul Militar, fiind prezidat de locotenent-colonelul Emil Hirsch. Cu toate că în actele oficiale figurează ca un proces public, în realitate acesta s-a desfăşurat cu uşile închise, invocându-se în acest sens ”securitatea statului”. Caracterul său a fost de la bun început unul îndoielnic, autorităţile concluzionând că au de a face nu cu un simplu complot (aşa cum se întâmplase în anii de democraţie populară), ci cu un ”complot mistic”. Acuzaţii erau văzuţi ca nişte fanatici ai credinţei, care sub protecţia bisericii duceau o politică îndreptată împotriva regimului comunist. Aşa cum era de aşteptat, mascarada juridică s-a terminat cu condamnări pentru toţi inculpaţii, cea mai grea sentinţă fiind cea a lui Sandu Tudor – 25 de ani de temniţă grea. De la tribunal, inculpaţii au fost transferaţi la temutul fort 13 de la Jilavaunde au luat prima dată contact cu mediul carceral în profunzimea cinismului său. Apoi membrii Rugului Aprins au fost dispersaţi în mai multe închisori din ţară, cei mai mulţi fiind repartizaţi la Aiud (printre cei ajunşi acolo au fost şi Vasile Voiculescu şi Sandu Tudor). Dacă majoritatea din cei condamnaţi vor supravieţui experienţei carcerale, fiind eliberaţi în 1963-1964, nu acelaşi lucru poate fi spus despre Alexandru Teodorescu care, conform procesului verbal nr. 0078458, în noaptea de 16 / 17 octombrie 1962, a murit în urma unei hemoragii cerebrale. A doua zi a fost dus la cimitirul Trei Plopi, dar înainte de a părăsi penitenciarul, un gardian a avut grijă să înfigă o suliţă de fier în cadavrul călugărului pentru a se asigura că ”banditul” nu părăseşte viu temniţa Aiudului.

Activitatea Rugului Aprins nu a fost una de durată, care să afecteze în vreun fel regimul comunist din România, însă a arătat una din feţele ideologiei totalitare din acele vremuri:teama pe care creştinismul o poate induce unui regim criminal. Dacă împotriva partizanilor din munţi se putea răspunde cu gloanţe, împotriva călugărilor şi celor care practicau rugăciunea adusă de rusul Culigîn autorităţile nu aveau niciun fel de ripostă, ci numai teamă şi neînţelegere a fenomenului. În ciuda morţii liderului Sandu Tudor în temniţa de la Aiud, se poate afirma că Rugul Aprins nu a putut fi stins într-o Românie întunecată de bolşevism, rezistenţa prin credinţă fiind ultima redută şi poate singura care nu a căzut în acea jumătate neagră de veac din istoria recentă a ţării.

 

Bibliografie

 

  • Marius Oprea – Adevărata călătorie a lui Zahei, Humanitas, Bucureşti, 2008
  • George Enache – Ortodoxie şi putere politică în România contemporană, Bucureşti, ed. Nemira, 2005
  • Dennis Deletant – Ceauşescu şi Securitatea. Constrângere şi dizidenţă în România anilor 1965 – 1989, tr. de Georgeta Ciocâltea, Bucureşti, 1998
  • Comisia prezidenţială pentru analiza dictaturii comuniste din România – Raport final, Bucureşti, 2006
  • Revista ROST, 2003 – 2007
  • Antonie Plămădeală – Rugul Aprins, ed. Arhipiscopiei Sibiului, Sibiu, 2002

""