Rezistenţa anticomunistă pe teritoriul României

În timpul lui Dej, acţiunile împotriva regimului comunist au fost rare şi niciuna nu a ameninţat să-l răstoarne;din acest motiv, românii au fost acuzaţi pe nedrept de slăbiciune sau timorare. Acuzaţiile se bazau pe faptul că părea să lipsească orice urmă de opoziţie faţă de regimul comunist din România, în comparaţie cu revoltele din Polonia, RDG şi Ungaria.

Practic, în Occident nu s-a ştiut nimic despe lupta din Munţii Carpaţi a micilor grupuri de partizani conduse de Gheorghe Arsenescu, Toma Arnăuţoiu şi Ion Gavrilă-Ogoranu.

Sprijinul americanilor

Mişcarea partizanilor era destul de importantă pentru ca CIA să încerce să o exploateze. La începutul anului 1949, Oficiul de Coordonare Politică (OPC) condus de Frank Wisner a început să recruteze români din lagărele de refugiaţi din sudul Germaniei, Austria şi Iugoslavia.

OPC-ul a înfiinţat şcoli de pregătire în Franţa, Italia şi Grecia. Recrutaţii erau instruiţi să sară cu paraşuta şi să utilizeze radio-emiţătoare. Printre românii recrutaţi la începutul anului 1951 s-au aflat Constantin Săplăcan, Wilhem Spidler, Ghergher Bârsan, Matias Bohm şi Ilie Puiu. Din anchetarea lor de către Securitate, după ce au fost capturaţi, a reieşit că fuseseră recrutaţi în Italia de către un fost pilot român şi prezentaţi pentru codificarea mesajelor la o mănăstire franciscană din Roma, de unde au fost duşi mai întâi în Olanda şi apoi la Frankfurt, la o bază americană, unde s-au antrenat pentru sărituri cu paraşuta. După ce au încheiat acest stagiu, au fost duşi la Atena, de unde au plecat spre România. Au fost paraşutaţi pe Muntele Negoiu, în Făgăraş, în noaptea de 18-19 octombrie 1951, într-o zonă stabilită anterior. Au încercat să realizeze contactul radio, dar aparatele n-au funcţionat, iar după o lună au fost capturaţi. Bârsan s-a sinucis în momentul arestării, iar colegii săi au fost executaţi în 1951. Guvernul român a înaintat americanilor o notă de protest, pe baza mărturisirii a doi dintre ei conform căreia au fost „trimişi să îndeplinească acte de terorism şi spionaj împotriva armatei romane”. Guvernul american a negat orice legătură cu Spindler şi Saplacan, dar foşti ofiţeri CIA au recunoscut ulterior ca grupul respectiv era format din agenţi americani.

Componenţa grupărilor

Această „rezistenţă armată anticomunistă”, cum a fost denumită, era un fenomen spontan şi nu au existat legături între grupuri, chiar dacă aveau acelaşi ţel, şi anume să nu accepte consecinţele comunizării ţării lor. Grupurile erau alcătuite dintr-un număr variat de persoane, în medie între 20 şi 40.

Din punct de vedere al afilierii politice a celor care făceau parte din aceste „bande din munţi”, un raport al Direcţiei Generale a Securităţii Poporului din 1951 dovedeşte că nu era omogenă. Astfel, dintre 804 persoane arestate pentru că făceau parte din 17 „bande”, 88 erau foşti membri ai Partidului Naţional Ţărănesc al lui Iuliu Maniu, 79 membri ai Frontului Plugarilor, 73 foşti legionari, 42 foşti membri ai Partidului Comunist, 15 membri ai Partidului Naţional Liberal şi alţii. Potrivit unui alt raport al Securităţii, datat septembrie 1949, existau „bande teroriste” active în regiunile Craiova, Braşov, Sibiu, Ploieşti, Suceava, Galaţi, Oradea, Cluj, Timişoara şi Constanţa. Niciunul dintre aceste grupuri nu avea mai mult de 25 de persoane, iar majoritatea număra mai puţin de 10 membri.

Haiducii Muscelului

Grupul care a rezistat cel mai mult a fost „Haiducii Muscelului”. Grupul a numărat doar 30-40 de persoane, a fost organizat de doi foşti ofiţeri de armată, Gheorghe Arsenescu şi Toma Arnăuţoiu, în judeţul lor de baştină, Muscel, la poalele Carpaţilor. La 20 mai 1958, după lupte succesive cu ofiţerii ai Securităţii, Toma Arnăuţoiu şi fratele său Petre, au fost ademeniţi de un localnic să bea alcool amestecat cu medicamente, iar după ce au intrat în comă, au fost arestaţi. Procesul celor doi fraţi a avut loc în anul următor, ei fiind condamnaţi la moarte şi executaţi prin împuşcare, la închisoarea Jilava, la 18 octombrie 1959.

Procesul celuilalt conducător al „Haiducilor Muscelului”, Gheorghe Arsenescu, a avut loc în februarie 1962, la doi ani după capturarea sa. A împărtăşit soarta tovarăşilor săi, fiind executat la Jilava, pe data de 29 mai 1962.

Gruparea condusă de Ion Gavrilă-Ogoranu(foto)

Un al grup de rezistenţă important a fost cel condus de Ion Gavrilă-Ogoranu, în Munţii Făgăraş, format în 1948. Această organizaţie cuprindea 11 studenţi ai universităţii din Cluj. Timp de şapte ani au ţinut în şah câteva companii de trupe de securitate, până când au fost capturaţi şi condamnaţi la moarte, în 1957. Gavrila-Ogoranu a izbutit să scape şi, cu ajutorul unor prieteni, a stat ascuns până în iunie 1976, când a fost arestat, în cele din urmă, la Cluj. Însă, el a scăpat de pedeapsa cu moartea şi a supravieţuit epocii comuniste.

Graiul Sângelui

Membri altei organizaţii de rezistenţă, „Graiul Sângelui”, înfiinţată în 1944 din iniţiativa lui Ion Vulcănescu, se întrebau retoric „Dacă naţionalismul este o utopie, de ce URSS, în momentele de grele încercări, a apelat la naţionalismul luptătorilor şi a prăbuşit frontul german de răsărit în numele naţionalismului rus?”.

În ciuda faptului că rezistenţa anticomunistă a existat şi pe teritoriul României, ea nu a fost atât de largă sau de puternică pentru a ameninţa răsturnarea regimului comunist. În aceste condiţii, activităţile şi curajul „ilegaliştilor” ne apar ca fiind demne de admirat.