Autor 4416 vizualizări


În decembrie 1989, Emilian Traistă avea 32 de ani şi era inginer hidrotehnist la Iaşi. Revoluţia a trăit-o însă la Bucureşti: venise, cu o delegaţie, la Centrul de Calcul al Ministerului Căilor Ferate. Pe 22 decembrie, când Ceauşescu a fugit cu elicopterul, inginerul se afla în mulţimea din faţa Comitetului Central; retrospectiv, are impresia că a participat la o mascaradă.

„Dar, de parcă nu aveam ce face acasă, mi-am luat o delegaţie ca să vin la Bucureşti, la Centrul de Calcul. Eram subordonaţi Centrului de Calcul al Centralei de Construcţii Căi Ferate. Veneam la centrală de câte ori aveam nevoie de programe, de îndrumare, pentru că tot ce făceam era sub coordonarea şi îndrumarea lor. Şi, pur şi simplu... Pentru că aveam de rezolvat ceva, mi-am şi scris delegaţia, în noaptea aia am fost în tren şi dimineaţă, în Bucureşti. [...]

În fine, mi-am terminat treaba şi am ieşit. Eram îndemnat de ei: «Du-te acasă. Ce mai faci aici?». Când am ieşit, s-a întâmplat ceva ce cu greu îmi explic. Dar... aşa s-a întâmplat. Mă îndreptam spre Gara de Nord şi în timpul ăsta veneau coloane. Am văzut coloana cum trecea de colţul Gării de Nord şi aluneca prin faţa gării. Era rumoarea aia produsă de vocile mai multor oameni. Nu strigau tare, dar totuşi strigau, era ca un îndemn «Haideţi cu noi!». Toţi purtau în mână suluri de hârtie albă. Erau bucăţi de lemn, scânduri, ce avea fiecare, înfăşurate în hârtie albă.

Îţi dădea o imagine, era o chestie... era tot ce putuseră ei să ia. Veneau oamenii ăia şi umpleau strada şi înaintau. Îmi aduc aminte numai că mi-a trecut prin cap că trebuie să mă duc acasă. Copiii mă aşteaptă acasă. Dar, în timpul ăsta, îmi venea un gând că şi oamenii ăştia au copii acasă. Şi asta a fost tot. M-am trezit în coloană, mergeam cu ei şi am înaintat cu ei până în Piaţa Palatului. [...]

«A început marea aventură a balconului»

Am mai prins un loc pe gardul Palatului Regal, în partea opusă Palatului CC. Şi, de-acolo, de pe gard, am văzut cu ochii mei scena cum au ieşit ei, cei care erau în Palat, conducătorii, a ieşit şi Ceauşescu, a dat să vorbească, a spus câteva cuvinte şi apoi a făcut gestul ăsta cu care te aperi de ceva care e aruncat înspre tine. Şi, dup-aia, după câteva secunde, s-a retras. Sigur, piaţa vuia de huiduieli de-acum, gata, era declanşată mişcarea. La câteva zeci de minute, dar nu foarte mult, au apărut elicopterele pe colţul Palatului, au plecat, iar din clipa aia s-a declanşat nebunia. «Gataaaaa! Tiranul a fugit! Suntem liberi!»

Atunci cei din faţă au spart uşile, au intrat în Palat... ce- au făcut ei pe-acolo. Apoi, la nu foarte mult timp distanţă, au început să apară cei de la balcon, a început marea aventură a balconului. Ieşeau pe rând şi vorbeau şi încercau să spună... Era nostim atunci... Ieşea câte unul, oare Dinescu sau cine?, ieşea la balcon şi întreba: «Ăla’ vrea să vă vorbească! vrea să vă vorbească!», «Nu vrem! Nu vrem!» Ok. Venea altul: «Ăla vrea să vă vorbească!», «Nu vrem! Nu vrem!». Noi hotăram cine să vorbească şi cine nu.

Exact aşa s-au petrecut lucrurile şi cu Iliescu. Întâi au ieşit şi l-au anunţat. «Vrea să vă vorbească! », «Nu vrem! Să plece! E tot cu escu! Nu e de-al nostru!». Dup-aia, au venit să ne convingă: «Dar ştiţi că el a fost şi a făcut şi a dres... şi, dimpotrivă, a suferit...», «Ei, hai să fie, să ne vorbească!». Şi aşa a fost... cântam, era o nebunie, veselie generală. Ne bucuram cu toţii că am scăpat de tiran, tiranul a fugit, ştiam noi, şi gata, trebuia să aranjăm rostul naţiunii mai departe.

Ne informau din când în când de ce se mai întâmpla, ce se transmitea la radio şi la televizor: «Coloane de oameni se îndreaptă..., coloane de tancuri veneau de nu ştiu unde, militarii opun rezistenţă, în nu ştiu ce oraş nu ştiu ce se petrece...». Lucruri de genul ăsta. Ne ţineau informaţi. Toată bucuria asta a durat până aproape de căderea serii. Până între patru şi cinci, că atunci se întuneca. Atunci a început grozăvia. Îmi aduc aminte cum priveam gloanţele trasoare. Se trăgea din Palatul Regal, din subsol, înspre Palatul CC. A fost primul moment de groază, când au început să tragă.

Zgomotul puştilor, multe puşti, şi trasoarele alea cum luminau... Rememorând acum, pot să depun mărturie că nicio clipă nu s-a tras în noi, cei din piaţă. Eram carne de tun, puteau să tragă liniştiţi. Mii, cine ştie câţi eram acolo... Eram mulţi şi ar fi murit mulţi. Dar, toţi cei care au murit în piaţă în perioada de la cinci şi până a doua zi, toţi au murit din greşeală. Nu s-a tras în noi. Dacă se trăgea în noi, nu mai plecam de acolo. [...]

Aşa... ăsta a fost primul moment de groază, când au început să tragă dinspre Palatul Regal, iar al doilea moment... În timp ce stăteam la pământ, din când în când, când se înteţeau mitralierele dinspre Palatul Regal, ne culcam, să ne păzim, să nu tragă în noi. Dar nu plecam, din când în când ieşeau de la balcon şi strigau: «Nu plecaţi! Nu plecaţi! Rămâneţi aici! Trebuie să rezistăm! Noi suntem... Voi ţineţi revoluţia!» şi altele de genul ăsta. Cândva, mai târziu, în timp ce stăteam cu toţii la pământ am simţit dintr-odată – mai întâi am simţit mişcare, dar nu am auzit zgomot – cum ceva mă saltă de la pământ. Apoi am auzit bubuitura. Începuseră să tragă cu tancurile în Palatul Regal. Şocul ăla care era de..., încărcătura, ne-a făcut să ne ţintim la pământ.


Însemnele Partidului Comunist Român, îndepărtate de revoluţionari

Nu pot să uit asta, oamenii din jurul meu, situaţia asta... După momentele astea de groază..., eram ca într-un mare festival. Din când în când, se mai prindea câte un mare terorist, îl prindeau şi îl duceau cu mare fast până în Palatul CC... Era câte un bărbat îmbrăcat obişnuit, cum putea fi îmbrăcat un om pe vreme de iarnă, deşi ger nu a fost, nu a fost rece. [...]

Că şi eu am fost în grupul care a prins un terorist şi când s-a stârnit rumoarea pe lângă mine pe-acolo şi a apărut ăla, de unde- o fi apărut!, toţi pe el, să îl ducem la uşa de intrare de sub balcon. N-am intrat nicio clipă în clădire, nici nu mi-a trecut prin cap să intru. Deşi s-a intrat tot timpul cât am fost acolo. Noi trebuia să rămânem afară, să apărăm revoluţia. Asta era în mintea noastră.

«Noi am luptat ca să schimbăm şi ăştia nici măcar steagurile nu le-au dat jos»

A durat asta toată noaptea, s-a tras cu intermitenţe din subsolul Palatului Regal, apoi, de la o vreme, s-au aşezat cuiburi de mitraliere în piaţă, înspre Palatul Regal, deci, practic s-a eliberat jumătate din piaţă, am mai rămas doar câţiva sub balcon sau în zona balconului, pentru că eram protejaţi, noi apăram revoluţia. Şi, după ce s-a făcut dimineaţă, după ce s-a luminat, gata, au început să ne îndemne să plecăm.

Ne-au spus că lucrurile s-au liniştit, toate sunt sub control, putem să mergem la casele noastre. Şi ne-am împrăştiat. Veneau şi îţi spuneau de două, trei ori să pleci şi te mai şi îndemnau, «Uite, în partea aia e sigur să mergeţi», şi ne-au scos din piaţă. În drum spre gară, că înspre gară mă îndreptam, am mai participat la prinderea câtorva terorişti. Se trăgea din blocuri, noi stăteam la scara blocului, la uşă, să nu iasă cumva teroristul. Mi-amintesc de un domn cu un trenci care a ieşit agitat, aproape în fugă, de pe uşa unui bloc, repede au tăbărât pe el cu toţii, să îl imobilizăm, să îl ducem să îl predăm...

Şi am ajuns la gară. Am luat trenul la prânz. Ţin minte că am stat mult în tren... După ce am ieşit din gară ne-am oprit pentru că se trăgea de pe Podul Grant şi nu putea trece trenul. În fine, am plecat, am ajuns acasă. Şi acolo am fost foarte revoltat, foarte revoltat am fost, că, adică cum, eu vin de la revoluţie, am fost acolo şi ei au văzut revoluţia la televizor...

Am mers pe jos până acasă. Şi treceam prin Piaţa Unirii şi am văzut steagurile. Erau trei blocuri cu steaguri, erau puse steaguri de sus până jos. Şi am fost foarte revoltat, cum de-au lăsat steagurile acolo. Cum aşa?! Noi am luptat ca să schimbăm şi ăştia nici măcar steagurile nu le-au dat jos. Şi le-am spus celor de lângă mine că trebuie să dăm steagurile alea jos. Au pornit unii, s-au dus, am fost eu foarte mulţumit că s-au dus să dea steagurile jos, şi am plecat spre casă. [...]

Nu am mai povestit de mult momentele astea... E ca şi cum aş fi vrut să le uit... Acum simt că am participat mai degrabă la o mascaradă, la un festival, decât că am fost la un moment cu adevărat important pentru istorie. Sigur că el aşa se arăta, a fost un moment de cotitură, de schimbare, dar ceea ce am făcut noi acolo a fost o mascaradă sau ce ne-au spus alţii să facem. Ne-am dus acolo din proprie voinţă şi acolo le-am făcut jocul, am îmbrăcat într-o formă acceptabilă ceea ce au făcut ei. Mă socotesc fericit că m-am întors acasă întreg şi sănătos”.

Acest text este un fragment  interviul cu Emilian Traistă, realizat în noiembrie 2009 de către Irena Antohi şi publicat în lucrarea „Tânăr student caut revoluţionar, volumul I , „La început a fost frica” (coordonatori: Zoltán Rostás, Florentina Ţone, Curtea Veche Publishing, Bucureşti , 2011), apărut în numărul 215 al revistei Historia, disponibil la toate punctele de distribuţie a presei, dar şi în format digital, pe paydemic.com


 Cumpără Acum

 Cumpără Acum