Autor 8379 vizualizări


În decembrie 1989, Horia Bălăşoiu avea 40 de ani şi era cercetător principal gradul III la Centrul de Chimie Fizică al Academiei Române. Fragmentul de mai jos are în centrul său momentele critice din seara lui 21 decembrie în Piaţa Universităţii, când a început să se tragă în manifestanţi. Horia Bălăşoiu se afla la Universitate alături de Mihai, băiatul de 19 ani.

„Important este că ne-au stropit ăia cu apă şi, la coadă, a început pe la 11 să se tragă şi am făcut pirueta să fug... şi eram la rondul de la Universitate. Spiritul de apărare şi de conservare îţi domina şi cele mai tari momente de adrenalină, ce să mai vorbesc de stofa de erou pe care, să fiu sincer, nu cred că o are mai nimeni. Cred că eroii sunt făcuţi de grupuri care sacrifică câte un om şi declară apoi că a fost de un curaj nebunesc şi că ăla e un erou şi aşa mai departe, fiindcă oamenilor le place să-şi îndoape mintea cu himere. Dar să nu uit o chestie definitivă, când eu am vrut să mă întorc pe picioare s-o iau la fugă este fiindcă am văzut două lucruri. Pe de o parte, că s-a tras în primul rând şi că oamenii au căzut seceraţi, o chestiune în care zgomotul gloanţelor a fost altfel. Că am auzit şi cum s-a tras şi cum a fost recepţionat de masă. Până atunci, treceau gloanţele şuierând or, acum, am avut senzaţia că au tras ca nişte perne. Deci, acea chestiune mi-a zguduit creierul, m-a apucat o groază infernală, mi-am dat seama că s-a tras în plin şi am văzut oameni care au apucat să mai ţipe «Au!» sau ceva, alţii care n-au mai apucat să zică nimic. Au murit în foc, cum moare vânatul la vânătoare, când trece câte un cârd de raţe, de ceva, şi, când a împuşcat-o, cade pe verticală ca şi când ar fi o piatră, nu o zburătoare.

Aşa le-au retezat picioarele şi au căzut, iar în spate au pornit TAB-urile care au început să treacă peste morţi, peste vii, peste tot. În momentul ăla, am făcut pirueta şi am luat-o printre Palatul Suţu, pe lângă Inter, pe lângă Biserica Rusă. Am luat-o la fugă pe strada Poliţiei Capitalei, pe unde este pasajul Eforie, coboram pe unde e Cinemateca, care era o traiectorie foarte nefericită, dar întâmplător pustie, nici ţipenie nu era. Nu îmi huruiau în cap decât aceste mitraliere care omorâseră oamenii şi zgomotul ăla înfundat al şenilelor, al roţilor de TAB-uri care călcau peste lume. Am început să fug şi să vomit şi m-am oprit din fugă numai la statuia lui Kogălniceanu. În timp ce fugeam vomitam. Într-adevăr îmi era foarte rău, foarte frică şi aveam conştiinţa faptului că fusesem şi filmat şi făcusem şi foarte mult scandal şi ţipasem şi ceva parca împotriva lui Dan Iosif în seara aia, «Luaţi-l pe nebunul ăla de acolo că face numai pe grozavul», ceva de genul ăsta. Ceva care îmi dădea o frică îngrozitoare şi pe care nu puteam s-o traduc. Şi mi-am dat seama stând pe rond, pe bordură, şi vomitând – şi încercam să mă şterg şi mi-era o scârbă de toate, de mine, mi-era silă de toate ce mi s-au întâmplat – mi-am dat seama că am făcut ceva foarte rău. Şi atunci mi-am dat seama ce făcusem foarte rău. Eram singur. Plecasem cu copilul de acasă şi eu nu mai eram cu nimeni. Am stat acolo în popou, am fumat o ţigară şi am stat să mă gândesc ce fac. N-am avut curajul să mă întorc ca să-l caut. Mi s-a părut că de sus se aud nişte vaiere îngrozitoare. Ştiam că în piaţă începuse să se împuşte şi că deja a pornit măcelul.

Măcelul a continuat şi s-a desfăşurat cumplit din ce mi-a povestit fi-miu, care era cu mine când eu m-am întors pe călcâie, dar eu am luat-o către vale de la Universitate, el a luat-o în sens invers către Rosetti, că era cu un prieten care stătea la Rosetti, şi m-a prins de haină de mi-a rupt cusătura de la umăr, dar eu m-am smucit şi am fugit şi am strigat «Hai!». El atunci m-a lăsat şi s-a dus în direcţia ailaltă, îngrozit la rândul lui, şi a scăpat de gloanţele răpăind pe uşa de metal pe un gang. Apoi au intrat în apartamentul unde îl aşteptau pe fi-su aceşti părinţi ai prietenului lui şi a rămas cu ei până dimineaţă. Dar a avut inspiraţia ca să dea telefon – şi încă mai mergeau telefoanele, că pe vremea aceea nu exista telefon mobil – acasă la nevastă-mea, să-i spună că e acolo şi că e în viaţă şi că eu am fugit către vale, către Cişmigiu.

Eu am rămas încă o oră după aia, gândindu-mă ce să fac, şi când am văzut că de la Universitate începe sa coboare de data asta miliţia, nu mai era armata, am înţeles că e groasă. Şi am zis:«N-am ce face. E precis că băiatul s-a prăpădit». Şi am venit aşa, numai eu ştiu în ce stare de spirit, acasă. Eram şi într-o relaţie foarte proastă cu nevastă-mea. Eram în ajun de divorţ şi m-am întors aşa, împleticit. Am ajuns în Piaţa Operei, am luat Listerul la picior. Lister e strada pe care stăteam pe vremea aia. Am ajuns acasă, aşa, cu capu’-n pământ. Nevastă-mea, care ştia despre ce e vorba, a fost totuşi destul de ok că nu m-a jucat că «unde-i copilul». Mi-a zis «Ştiu că eşti speriat. Stai liniştit. Mihai a dat telefon. E bine»”.

 

Interviul cu Horia Bălăşoiu a fost realizat în noiembrie 2009 de cătreAndreea Alina Rusoiuşi a fost publicat în lucrarea Tânăr student caut revoluţionar, volumul I – „La început a fost frica” (coordonatori:Zoltán Rostás, Florentina Ţone, Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2011)