Autor 3688 vizualizări


Revoluţia română de la 1848 nu numai că a reprezentat triumful ideilor moderne, a idealurilor de libertate şi unitate naţională şi a elementelor progresiste care le propagau, în speţă o intelectualitate cu vederi largi, formată în centrele universitare pariziene, dar a constituit şi un moment istoric fundamental în procesul formării şi afirmării diplomaţiei române moderne.

Revoluţia a cuprins astfel în desfăşurarea ei toate elementele constitutive ale unui veritabil aparat diplomatic: un Minister al Trebilor din Afară, precum şi un corp de diplomaţi dovedind profesionalism şi patriotism incontestabil. La rândul ei, acţiunea diplomatică propriu-zisă a beneficiat de toate elementele specifice: demersuri diplomatice directe către reprezentanţii diplomatici ai unor mari puteri; acţiunea de negociere cu diplomaţii unei puteri ostile, în speţă tratativele cu reprezentanţii Imperiului Otoman; trimiterea peste hotare a unor diplomaţi cu „însărcinări speciale”.


În urma victoriei revoluţiei în Ţara Românească, la 9 şi 11 iunie 1848, Guvernul provizoriu revoluţionar de la Bucureşti, instaurat în urma abdicării şi părăsirii ţării de către domnitorul regulamentar Gheorghe Bibescu, s-a preocupat cu prioritate şi de modernizarea şi perfecţionarea instituţiei de promovare a politicii externe româneşti, de aducerea ei la standarde europene. Secretariatul Statului sau Departamentul Postelniciei, ministerul Afacerilor Străine creat la 1830 şi 1831 prin Regulamentul Organic, a fost transformat în Ministerul (Departamentul) Trebilor din Afară, similar organismelor de resort existente în statele suverane. Pe lângă secretariatul guvernului a luat fiinţă o secţie având ca obiect „relaţiile din afară”, condusă de redutabilul ziarist Constantin A. Rosetti, şi, în sfârşit, a fost instituită şi funcţia de agent diplomatic cu misiuni speciale. Prin aceste canale a fost realizată informarea oficialităţilor şi a opiniei publice internaţionale asupra caracterului noii puteri revoluţionare din Ţara Românească, a programului ei de acţiune, s-au stabilit contacte diplomatice directe cu alte state europene. 

Primele acţiuni – „de la egal la egal”. Astfel, la 13/25 iunie 1848, preluând portofoliul Ministerului (Departamentului) Trebilor din Afară, Nicolae Bălcescu, primul ministru de Externe revoluţionar, s-a adresat consulilor celor trei Mari Puteri la Bucureşti, Jules Hory (Franţa), Robert Colquhoun (Anglia) şi Charles de Kotzebue (Rusia), informându-i în mod oficial despre victoria revoluţiei şi despre instituirea şi intrarea în vigoare a noilor structuri, în special noua Constituţie, care „primise sancţiunea şefului statului”. În calitatea sa oficială, Bălcescu îi asigura că intenţiona să facă tot ceea ce îi stătea în putinţă pentru a menţine în continuare bunele raporturi avute până atunci cu aceştia, „de la egal la egal”.  

A doua zi, la 14/26 iunie, succesorul lui Nicolae Bălcescu, Ion Voinescu II, a continuat demersul predecesorului, informându-i pe consuli asupra abdicării lui Gheorghe Bibescu, asupra structurii noului guvern şi a ministerului de Externe. În aceeaşi zi, Voinescu II i se adresa omologului său francez, Jules Bastide, „de la egal la egal” – formulă preluată de la Bălcescu – informându-l asupra evenimentelor revoluţionare petrecute în Valahia, dar şi asupra protestului consulului Rusiei. În această situaţie, şeful diplomaţiei române revoluţionare nu se dădea în lături de a solicita sprijinul Franţei împotriva unei posibile intervenţii armate a Rusiei ţariste, în vederea înăbuşirii revoluţiei proaspăt victorioase.

La 15/27 iunie, ministrul de Externe îşi continua demersurile, scriindu-le lui Ion Ghica, agentul Ţării Româneşti la Constantinopol, ministrului de Externe al Porţii Otomane, Rifaat Paşa, şi generalului Jacques Aupick, ambasadorul Franţei în capitala otomană. Lui Ion Ghica, ministrul de Externe valah i-a trimis nota care urma să îi parvină şi omologului său otoman, în care era prezentată situaţia post-revoluţionară din Ţara Românească în urma abdicării domnitorului Gheorghe Bibescu şi era declarat „devotamentul” poporului român faţă de Înalta Poartă. Generalului Aupick îi era solicitat sprijinul pentru obţinerea din partea Porţii o recunoaşterii noilor autorităţi şi îi era de asemenea expediat un alt exemplar al notei, în acest scop.

Deşi cei doi consuli, francez şi britanic, pe al căror sprijin imediat şi nemijlocit contau revoluţionarii, s-au înţeles să nu facă niciun gest concret de adeziune cu revoluţia şi revoluţionarii până la primirea unor instrucţiuni din partea superiorilor lor, conducerea Ministerului de Externe de la Bucureşti a decis menţinerea unor contacte constante cu ei, informându-i pe tot parcursul asupra evoluţiei situaţiei. Astfel, printr-o circulară adresată reprezentanţilor diplomatici străini în Ţara Românească, la 20 iunie aceştia erau înştiinţaţi asupra acţiunii contrarevoluţionare din ajun, a coloneilor Ion Odobescu şi Ion Solomon, care încercaseră, fără succes, arestarea guvernului revoluţionar.


Relaţiile cu Imperiul Otoman, cultivate atent.

Pentru continuitatea acţiunii diplomatice în raporturile mai ales cu puterile ostile, dar şi cu statele virtual prietene şi posibil aliate, în care revoluţia triumfase, la fel ca în Ţara Românească, însuşi primul ministru de Externe al guvernului revoluţionar provizoriu de la Bucureşti, Nicolae Bălcescu, a înţeles mai bine ca oricine importanţa negocierilor ca mijloc de soluţionare a unei situaţii conflictuale sau posibil conflictuale. Iar în raporturile cu Imperiul Otoman, puterea suzerană a Principatelor, o atare situaţie se putea oricând ivi.

După ce, la 17/29 mai, Comitetul revoluţionar din Ţara Românească îl trimisese pe Ion Ghica, în calitate de „agent confidenţial”, la Constantinopol, cu misiunea de a apăra autonomia ţării în raport cu puterea suzerană — această acţiune avea loc, aşadar, cu trei săptămâni înaintea izbucnirii revoluţiei în Valahia — Nicolae Bălcescu a fost trimis, la 24 iunie, în întâmpinarea comisarului otoman, Talaat Effendi, care sosea de la Iaşi.

Lui Talaat Effendi, binecunoscut pentru atitudinea sa cumpătată, parţial binevoitoare, oricum neduşmănoasă la adresa românilor, i se adresase şi înmânase la Bucureşti, cu câteva zile înaintea declanşării revoluţiei, un amplu şi detaliat memoriu, în care, negându-se ideea înlăturării suzeranităţii otomane, era solicitat sprijinul acestei puteri pentru înfăptuirea de reforme şi înlăturarea protectoratului Rusiei Ţariste. Poarta era totodată recunoscută „ca putere protectoare şi suzerană”.

Legătura cu reprezentanţii puterii suzerane a fost menţinută, la 27 iunie/9 iulie guvernul provizoriu trimiţându-i o adresă sultanului Abdul Medjid, în care îl încunoştinţa asupra adoptării unei „constituţii mai în armonie cu nevoile ţării” şi îi solicita aprobarea pentru promulgarea ei.

Adresă trimisă ţarului.

La 24 iunie/6 iulie, ţarul Nicolae I era destinatarul unei adrese a guvernului provizoriu de la Bucureşti, în care noile autorităţi afirmau cu hotărâre şi îndrăzneală dreptul la „o administraţie dinăuntru independentă”, precizând cu claritate faptul că „poporul român n-a încetat niciodată a protesta împotriva oricărei încercări dinăuntru sau din afară de a-i lua acest drept”.  

În document se afirma că „noua stare a lucrurilor, reclamată şi statornicită de obşteasca dorinţă a poporului român” era „o consecuenţă foarte naturală a independenţei administraţiei… dinăuntru, independenţă care trage cu sine şi neapărat şi dreptul de a modifica şi chiar de a preface legislaţia ţării”.

În încheiere, autorităţile revoluţionare îşi exprimau „deplina încredere” că ţarul „nu va refuza a recunoaşte această faptă de pacinică regeneraţie, care este singura şi adevărata expresie a obştii (sublinierea noastră – s.n.)”. Guvernul provizoriu îl aviza pe ţar că, în cazul în care nu recunoştea noua stare de lucruri, nu va ezita să facă apel „către toată Europa”, punându-se astfel „sub a ei de-a dreptul protecţie şi invocând ajutorul ei”.

Negocierile de la Giurgiu.

Acţiunea diplomatică propriu-zisă în forma ei concretă, specifică, tratativele, precum şi triumful părţii române la finalul lor reies cu claritate din negocierile derulate la Giurgiu între reprezentanţii guvernului revoluţionar şi trimisul oficial al Porţii, Soliman Paşa. 

Sosirea trimisului special al Porţii la Giurgiu, la 19/31 iulie, a fost precedată de cele cinci zile petrecute de acesta la Rusciuk, 13-18 iulie, perioadă în care s-a întâlnit cu ministrul român al Trebilor Străine, Ion Voinescu II. Între cei doi a avut loc o singură întrevedere, cu caracter neoficial la solicitarea expresă a comisarului Porţii. În conformitate cu raportul întocmit de şeful diplomaţiei române, comisarul otoman l-a primit cu multă bunăvoinţă – „primirea cea plină de afabilitate şi amenitate” – specificând de la bun început condiţia ca întrevederea „să nu aibă un caracter oficial”, Voinescu II netrebuind să poarte „semnele slujbii”, cocarda şi eşarfa.

Din păcate, ministrul de Externe revoluţionar nu şi-a putut atinge scopul propus în cursul audienţei, acela de a împiedica intrarea trupelor otomane pe teritoriul Valahiei. Apoi, Voinescu II a solicitat şi a fost primit în audienţă de comandantul trupelor otomane care îl însoţeau pe comisarul Porţii, Omer Paşa, dar nici aici nu a avut succes. O a doua audienţă la Soliman Paşa, solicitată cu insistenţă de Ion Voinescu II la 17 iulie, va fi respinsă de trimisul Imperiului Otoman.

Emisarul oficial otoman a luat decizia de a trece Dunărea, în Ţara Românească, după cum îi comunica, la 19 iulie, într-o scrisoare, administratorului judeţului Vlaşca, „cu oştile imperiale”, însă „nu cu cuget vrăjmăşesc”, ci pentru „a protegui anticile drepturi şi instituţii ale ţării” – era clar vorba despre Regulamentul Organic – şi „de a restabili ordinea legală”. Intenţiile trimisului special al Porţii erau, aşadar, destul de clare.

20 iulie: marea adunare populară de la Filaret.

Reacţia guvernului provizoriu de la Bucureşti a fost fermă şi fără echivoc. În aceeaşi zi, la 19 iulie, a publicat un comunicat în care a protestat împotriva atingerii „dreptului de inviolabilitate a teritoriului”, fiind totodată statuat dreptul Ţării Româneşti la „întreaga şi desăvârşita independenţă pentru cele din întru”.  

A urmat o perioadă de negocieri între cele două părţi care s-au desfăşurat în paralel cu mari manifestaţii populare, organizate la Bucureşti şi în toată Valahia, în sprijinul apărării realizărilor revoluţiei. Astfel, chiar a doua zi de la trecerea Dunării de către trupele otomane şi pătrunderea lor pe teritoriul Ţării Româneşti, la 20 iulie/1 august, la Bucureşti, „adunarea poporului român pe câmpul libertăţii” de la Filaret, într-un număr impresionant de 30.000 de oameni, a protestat împotriva faptului că „armatele turceşti trecură Dunărea şi intrară pe pământul românesc, fără nici un manifest, fără nici un motiv, împotriva tuturor tractatelor şi împotriva dreptului neamurilor ”.


La rândul ei, partea otomană a început şi ea acţiunea diplomatică, concretizată în scrisoarea trimisă de Soliman-Paşa boierilor Ţării Româneşti şi adusă la Bucureşti de secretarul său, Tinghir Effendi. În respectiva scrisoare, după ce se declara de la bun început Valahia ca „parte integrantă a Imperiului Otoman”, care însă „nu încetase niciodată de a beneficia de numeroase privilegii şi instituţii avantajoase”, erau calificate evenimentele revoluţionare drept „acte ilegale”, comise de „un anumit număr de indivizi, care, dându-şi numele de români, au apărut în mod inopinat în acest Principat şi... au răsturnat guvernul!”.

Misiunea comisarului extraordinar al Porţii era, prin urmare, aceea de a consilia mai întâi reintrarea „pe drumul supunerii”, în caz contrar el fiind nevoit să treacă la „măsuri coercitive”. Erau expuse apoi cererile concrete ale Porţii: dizolvarea guvernului provizoriu şi înlocuirea lui cu o locotenenţă domnească şi, bineînţeles, abrogarea tuturor măsurilor cu caracter revoluţionar adoptate. Abia după revenirea ţării la „starea sa anterioară” era dispusă Poarta să reia dialogul. Soliman Paşa cerea în încheierea scrisorii un act de supunere pe care să îl înainteze sultanului.

Manifestarea populară de la 20 iulie a zdruncinat însă tonul şi conţinutul respectivei scrisori. „Diplomaţia de mase” a fost mai puternică decât diplomaţia oficială, a elitelor conducătoare. Sub presiunea poporului entuziast, Tinghir Effendi a solicitat steagul tricolor al revoluţiei, pe care apoi l-a îmbrăţişat.

Locotenenţa domnească.

Nu numai partea otomană s-a arătat dispusă la tratative şi cedări, dar şi autorităţile revoluţionare de la Bucureşti. La 23 iulie, o proclamaţie a guvernului provizoriu anunţa depunerea puterii acestuia „în mâinile poporului”, astfel încât acesta din urmă era rugat „să aleagă îndată alt guvern, căruia îi va da numele de locotenenţa domnească a Ţării Româneşti şi carele, după regulă, va fi recunoscut de către Înalta Poartă”.  

Aşadar, guvernul revoluţionar de la Bucureşti a acceptat înlocuirea lui cu o Locotenenţă domnească, alcătuită la început din şase, apoi, la solicitarea expresă a comisarului otoman, din trei membri (în fapt, foşti membri ai guvernului).

Locotenenţa domnească a fost aleasă de o mare adunare populară şi recunoscută de comisarul Porţii otomane, împreună cu Constituţia, la 29 iulie 1848. În ziua următoare, la 30 iulie, Tinghir Effendi îi felicita pe noii locotenenţi domneşti, Nicolae Golescu, Ion Eliade Rădulescu şi Christian Tell, asigurându-i că „oştile împărăteşti venite la Giurgiu sunt destinate spre a asigura liniştea şi locotenenţa domnească, oricând va cere trebuinţa, se va putea sprijini pe aceste oştiri”.

La sfatul lui Soliman Paşa, şi în urma unor discuţii avute de acesta cu Nicolae Golescu, a fost alcătuită o delegaţie, o deputăţie, formată din cinci membri, Nicolae Bălcescu, Dimitrie Brătianu, Ştefan Golescu, Grigore Grădişteanu şi Jean Honoré Ubicini Abdolonyme, ultimul în calitate de secretar, cu misiunea de a se deplasa la Constantinopol şi a obţine acolo recunoaşterea noilor autorităţi de la Bucureşti, a programului revoluţiei şi a noii Constituţii.

Evenimentele se vor derula apoi cu rapiditate. La 2/14 august, Soliman Paşa i-a invitat pe consulii străini să recunoască Locotenenţa domnească şi să stabilească cu ea relaţii oficiale normale. La 4 şi 7 august, consulii Marii Britanii, Prusiei şi Greciei s-au prezentat la reşedinţa locotenenţei domneşti, pentru a o felicita. La 4 august, comisarul Porţii se adresa direct poporului român, cerându-i să sprijine şi să se supună Locotenenţei domneşti. În sfârşit, la 8 august, Soliman Paşa îşi făcea intrarea în Bucureşti pe Podul Mogoşoaiei, fiind primit la Şosea, cu aclamaţii şi entuziasm, de o populaţie de cca 40.000 de oameni.

Înalta Poartă cedează presiunilor Rusiei.

Din păcate, nu tot cu succes se va încheia misiunea deputăţiei române la Constantinopol. Delegaţia va sosi în capitala Imperiului Otoman la 10 august, având asupra ei următoarele documente oficiale: un mandat de acreditare, o adresă oficială din partea Locotenenţei domneşti către sultan, precum şi o adresă specială, conţinând programul revoluţionar în 22 de puncte din 11 iunie.  


Bălcescu îl va anunţa imediat după sosire pe Ion Ghica, agentul diplomatic al autorităţilor revoluţionare de la Bucureşti în capitala otomană, care se va strădui să obţină o primire în audienţă a delegaţiei române la sultan şi la marii dregători otomani. Strădanii şi eforturi zadarnice, deoarece acest lucru nu se va întâmpla. Mai mult, diplomaţia ţaristă va lua… ofensiva. Într-o notă oficială adresată sultanului Abdul Medjid, ambasada Rusiei ţariste la Constantinopol îi solicita nici mai mult nici mai puţin decât dezavuarea revoluţiei, intrarea trupelor otomane în Bucureşti şi înlăturarea autorităţilor revoluţionare şi înlocuirea lui Soliman Paşa cu intransigentul şi necruţătorul Fuad Effendi.

Iar lucrurile se vor petrece întocmai. Sprijinul aşteptat de revoluţionarii români din partea ambasadorilor Franţei şi Marii Britanii la Constantinopol, generalul Jacques Aupick şi contele Stratford Canning, lord Redcliffe, nu a existat, iar Înalta Poartă a cedat în cele din urmă presiunilor Rusiei ţarului Nicolae I, acceptând înlocuirea Locotenenţei domneşti de la Bucureşti cu un caimacam şi a lui Soliman Paşa cu Fuad Effendi, sultanul şi înalţii demnitari refuzând cu obstinaţie primirea deputăţiei române. Deputăţie care, în urma acestui eşec al misiunii ei, va părăsi, la începutul lunii septembrie, capitala Imperiului Otoman.

Dar, dincolo de eşec, observăm o continuitate şi consecvenţă a acţiunii diplomatice române în raport cu Poarta Otomană, vreme de aproape două luni, de la sosirea comisarului Porţii la Rusciuk până la plecarea de la Constantinopol a delegaţiei române.

Ion Ghica e realist: „Când Rusia va vorbi tare, vom fi abandonaţi”.

Un alt segment esenţial al acţiunii diplomatice complexe a revoluţionarilor români a constat în trimiterea peste hotare a unor diplomaţi ai revoluţiei cu „misiuni şi însărcinări speciale”, în vederea obţinerii sprijinului unor state în care revoluţia învinsese, la fel ca şi în Principate. 

Diplomaţii paşoptişti porneau în acea vară fierbinte spre marile capitale europene, spre a pleda pentru legitimitatea idealurilor naţionale ale românilor şi înfăptuirea lor cu sprijinul puterilor occidentale. După ce, la 17/29 mai, Comitetul revoluţionar din Ţara Românească îl trimisese pe Ion Ghica, în calitate de „agent confidenţial”, la Constantinopol, cu misiunea de a apăra autonomia ţării în raport cu puterea suzerană, în chiar ziua izbucnirii revoluţiei la Bucureşti, 11/23 iunie, Dimitrie Brătianu era acreditat agent diplomatic al Ţării Româneşti pe lângă cabinetele din Pesta şi Viena, pentru a reprezenta noile autorităţi pe lângă revoluţionarii din Imperiul Habsburgic.

Începem cu Ion Ghica: odată ajuns la Constantinopol, a luat imediat legătura cu autorităţile otomane, dar şi cu reprezentanţii diplomatici ai unor puteri străine. Având asupra sa scrisori de recomandare către lord Stratford Canning de Redcliffe, ambasadorul Marii Britanii, din partea consulului acestei ţări la Bucureşti, Robert Colquhoun, şi către ambasadorul Franţei, Jacques Aupick, din partea trimisului lui Alphonse de Lamartine, ministrul de Externe al Franţei revoluţionare, în Principate, dr. Mandl, Ghica a avut întrevederi cu aceşti diplomaţi, însă se va întâlni şi cu Cor, prim interpret al ambasadei Franţei, şi Czaikovski, reprezentantul prinţului Adam Czartoryski, şeful emigraţiei revoluţionare poloneze. Ultimii doi îi vor oferi lui Ghica oportunitatea unor contacte cu Emin Effendi, primul dragoman (interpret) al Divanului, şi cu Riza Paşa, ministrul de Război al Imperiului Otoman. Situaţia şi statutul diplomatic al lui Ion Ghica se vor îmbunătăţi şi consolida după victoria revoluţiei la Bucureşti.

Spirit lucid şi realist, în urma unei întrevederi avute cu Rifaat Paşa, ministrul de Externe al Porţii Otomane, Ghica le comunica noilor autorităţi, în speţă înştiinţa Ministerul Trebilor din Afară al Ţării Româneşti: „Poarta ne vrea binele; sfaturile Franţei şi Angliei în favoarea noastră nu-i vor lipsi, dar când afacerea va deveni serioasă şi când Rusia va vorbi tare, vom fi abandonaţi”. Quod erat demonstrandum! Eşecul misiunii deputăţiei române la Constantinopol va ilustra, după trei luni, aceste cuvinte profetice. Ghica vedea însă şi un „antidot” împotriva acestei posibilităţi: unirea revoluţionarilor români în acţiunea lor cu cei din Ungaria şi Polonia, fapt care ar determina, după preconizările şi calculele sale, din păcate nerealiste, intrarea Imperiului Otoman în război împotriva Rusiei ţariste.

În ceea ce priveşte misiunea lui Dimitrie Brătianu la Viena şi Pesta, aceasta nu a avut rezultatele scontate, deşi era vorba despre două capitale în care revoluţia triumfase, la mijlocul lunii martie 1848. Doar tineretul vienez i-a făcut lui Brătianu o primire caldă, sinceră şi binevoitoare. Luna următoare, iulie, îl va găsi pe Dimitrie Brătianu la Bucureşti, participând la tratativele cu reprezentanţii Porţii şi pregătindu-se să plece la Constantinopol în calitate de membru al deputăţiei. Şi August Treboniu Laurian va sluji revoluţia cu armele diplomaţiei, la Pesta, în această primă fază a ei – iunie 1848. Din Pesta, el îi scria lui Nicolae Bălcescu la 17 iunie că „făcuse pasul” pe care acesta îl însărcinase să-l facă „în cauza Principatelor”.

Dezamăgiri, lipsă de informaţie, prognoze utopice.

Dar cele mai importante misiuni diplomatice ale revoluţionarilor români peste hotare au fost acelea desfăşurate în luna iulie 1848 – iar cei doi protagonişti au fost Alecu G. Golescu-Negru la Viena şi Paris şi Ioan Maiorescu în Germania, „pe lângă onorabila Dietă germanică”.  

În drumul său spre Viena, la jumătatea lunii iulie, Alecu G. Golescu-Negru a trecut prin Transilvania, purtând la Braşov şi Sibiu discuţii cu conducătorii ardeleni ai revoluţiei. În cadrul acestor întrevederi, el a încercat să-şi convingă interlocutorii de necesitatea strângerii legăturilor cu revoluţionarii din Valahia, prin deplasarea acolo a unor tineri şi entuziaşti revoluţionari ardeleni. Purtând o corespondenţă activă cu guvernul provizoriu, la 17 iulie, Golescu-Negru scria un raport în care sublinia necesitatea trimiterii unei deputăţii la Constantinopol şi a întocmirii unui manifest „către popoarele Europei”.

Odată ajuns la Viena, diplomatul român îi scria lui Nicolae Bălcescu cu amărăciune, la 19 iulie, despre dezamăgirea produsă la trecerea prin Pesta. El nu găsise sprijin, colaborare şi înţelegere la liderii revoluţiei maghiare, care nu doreau sub nici o formă să coopereze cu revoluţionarii români. Concret, ei nu au permis trecerea pe teritoriul Ungariei a armelor destinate revoluţionarilor din Ţara Românească.

La Viena, el a avut întrevederi cu oficialităţi, miniştri şi diplomaţi. Între aceştia s-au numărat ministrul de Interne, Doblhoff, şi ministrul de Război, Latour. Dacă primul l-a primit şi l-a ascultat, afabil, răbdător şi politicos, fără însă a se angaja cu ceva, cel de-al doilea s-a arătat destul de puţin curtenitor, aproape rece. Concluzia nu era decât una singură: foarte slabe speranţe, aproape nule, de dobândire de sprijin.


La 26 iulie, din capitala Imperiului Habsburgic, Golescu-Negru îi scria din nou lui Nicolae Bălcescu, plângându-se între altele de lipsa ştirilor din ţară; cerea în consecinţă în mod imperios organizarea unei comisii pentru corespondenţa străină, care să-i informeze pe diplomaţii români din străinătate despre „toate evenimentele, chiar şi faptele cele mici sau vorbele ce se fac despre revoluţia noastră”, şi care, la rândul lor, să informeze la vreme ziarele de acolo binevoitoare cauzei revoluţiei române.

De asemenea, el solicita cu aceeaşi urgenţă alcătuirea unei comisii „pentru tractaturi” şi sugera dezbaterea pe larg în presă a tuturor tratatelor referitoare la români. În această scrisoare, diplomatul făcea două prognoze, fie ele şi utopice: posibilitatea unirii Principatelor Române cu Austria, el precizând că „nu mai este vorba de o Austrie stat confederal, ci de o confederaţie de mai multe staturi, sub numele Austria”, şi speranţa – irealizabilă – că noile autorităţi de la Viena „vor îndemna cu energie pe Poartă ca să nu intre deloc în ţară (Ţara Românească – n.n.)”. De o atare unire între cele două state nici n-ar fi putut fi vorba, iar turcii intraseră lejer şi fără probleme în Ţara Românească la 19 iulie, nefiind nici o clipă cazul ca Austria să le ceară să nu o facă.

„Proclamaţia de la Izlaz”, afişată în Viena.

O chestiune importantă avută în vedere de Alecu G. Golescu-Negru în perioada misiunii sale la Viena şi Paris a fost aceea a propagandei revoluţiei în străinătate. El a avut astfel în vedere „europenizarea” şi „internaţionalizarea” chestiunii româneşti.  

În perioada activităţii sale diplomatice la Viena, un ziar vienez semnala, de pildă, că la colţurile de stradă putea fi afişată şi citită, în limba germană evident, „Proclamaţia de la Izlaz”, document tradus şi tipărit prin strădania lui Golescu-Negru. Tot prin sârguinţa şi îngrijirea lui s-a editat o broşură „atingătoare de tractaturile şi protectoratul rusesc”, difuzată ulterior în toată Austria şi în întreaga Germanie.

Seria întrevederilor şi convorbirilor oficiale ale diplomatului român a continuat cu ambasadorul Imperiului Otoman la Viena. După ce l-a ascultat cu atenţie, acesta i-a mărturisit cu cea mai deplină sinceritate regretul de a nu fi cunoscut mai devreme situaţia reală din Principate, pentru a putea interveni la Constantinopol în favoarea cauzei luptei românilor. A adăugat totuşi cu luciditate că Poarta nu era dispusă să provoace un conflict armat cu Rusia „pentru simpatia românilor”. În acelaşi raport, Golescu-Negru înştiinţa centrala Ministerului Trebilor din Afară că nu putea întreprinde nimic în chestiunea armelor şi materialelor militare din lipsă de fonduri.

Mandatul lui Golescu-Negru la Paris.

Dar cea mai însemnată rămâne activitatea sa diplomatică desfăşurată la Paris. La 1/13 august 1848, în numele Locotenenţei domneşti, ministrul român de Externe, Ion Voinescu II, îi adresa ministrului de Externe al Franţei, Jules Bastide, o scrisoare în care îi cerea acreditarea lui Alecu G. Golescu-Negru în capitala Franţei, precum şi acordarea întregului sprijin posibil spre a-şi duce la bun sfârşit misiunea încredinţată.  

Instrucţiunile transmise agentului român în capitala Franţei erau cât se poate de clare şi prevedeau: 1. clarificarea în rândul guvernului şi a opiniei publice franceze a „chestiunii româneşti”; 2. intervenţia pe lângă parlament şi guvern pentru a examina această chestiune; 3. tratative cu autorităţile franceze de resort în vederea obţinerii de arme şi ofiţeri instructori; 4. intervenţia directă şi nemijlocită a Franţei în favoarea cauzei româneşti.

La rândul său, vărul lui Golescu-Negru, Alexandru C. Golescu-Albu, îi scria că revoluţionarii din Ţara Românească sperau să poată achiziţiona nu mai puţin de 50.000 de puşti şi intenţionau să pună pe picioare o bancă naţională cu capital francez.

Diplomatul român s-a achitat cu dăruire şi abnegaţie de sarcinile primite. El va fi primit în audienţă de şeful diplomaţiei franceze, Jules Bastide, şi va provoca o interpelare în Parlament pe tema revoluţiei din Ţara Românească. Activitatea sa în capitala Franţei va fi în mod detaliat expusă în amplul raport adresat lui Ion Voinescu II la 4 septembrie.

Revenind la o mai veche chestiune, pentru care pledase şi în perioada misiunii la Viena – problema presei şi propagandei revoluţionare în străinătate –, Golescu-Negru menţiona că publicistul francez filoromân Paul Bataillard scrisese o lucrare despre problema românească, pe care agentul român avea intenţia să o tipărească în nu mai puţin de 2.000 de exemplare, pentru a o distribui membrilor Adunării Naţionale a Franţei. Neoprindu-se aici, el intenţiona traducerea ei în limbile germană şi engleză şi expedierea ei peste hotare. De asemenea, diplomatul român pleda cu stăruinţă pentru angajarea de redactori români, cunoscători ai limbii franceze, pe termen nedeterminat, permanent, în presa franceză, pentru a servi cauza revoluţiei române. Şi dădea chiar câteva nume în această direcţie: francezii Bataillard şi Desprez, dar şi românul Coradini.

5.000 de puşti de la Paris – „un antecedent fericit”.

Cât priveşte audienţa acordată de şeful diplomaţiei franceze, Jules Bastide, Golescu arăta că interlocutorul său era adeptul dreptului la viaţă a tuturor naţiunilor şi al sprijinului acordat „naţiunilor încă tinere din Europa Orientală”, acestea plasate fiind sub protecţia dreptului public european. În altă ordine de idei, Jules Bastide îi făgăduise numai 5.000 de puşti, acest gest constituind, în viziunea lui, „un antecedent fericit”, numărul acestora putând creşte periodic.  

De asemenea, ambasadorului Franţei la Constantinopol, generalul Jacques Aupick, i se trasau instrucţiuni exprese să sprijine cauza revoluţiei, programul revoluţionar în 22 de puncte şi Unirea Principatelor. Totodată, ministrul de Externe al Franţei revoluţionare s-a arătat extrem de binevoitor în găsirea unor specialişti în finanţe care să fie trimişi în Valahia şi să acţioneze acolo.

În încheierea raportului, diplomatul pleda pentru necesitatea întocmirii cât mai grabnice a „adresei poporului din Ţara Românească”, care trebuia să fie trimisă popoarelor Europei şi care trebuia semnată de un număr cât mai mare de oameni sau ca cel puţin acest document să fie înlocuit prin adrese expediate parlamentelor din Viena, Paris, Frankfurt sau Londra, din partea Locotenenţei domneşti. Golescu-Negru mai solicita trimiterea a câte unui agent în sus-menţionatele capitale, în special la Londra.

După cinci zile, Golescu-Negru expedia un nou raport, de data aceasta Locotenenţei domneşti, în care, după ce critica întârzierea cu care se acţionase în plan diplomatic, sfătuia continuarea cu orice preţ a negocierilor cu Imperiul Otoman, partea română urmând a accepta noile cedări impuse, cu excepţia problemei mănăstirilor „închinate” şi aceea a gărzilor naţionale. Precizând că 5.000 de puşti fuseseră deja expediate de la Paris spre Bucureşti, agentul anunţa numirea unui nou consul al Franţei la Bucureşti, Ségur de Peyron, diplomat caracterizat ca având multă bunăvoinţă faţă de revoluţia din Ţara Românească. De asemenea, el readucea în discuţie problema adreselor numai către guvernele acum – parlamentele nu mai erau menţionate – din Viena, Paris, Frankfurt, Londra, cărora li se adăugau Constantinopol şi Sankt Petersburg. Golescu-Negru îşi continua şi pledoaria pentru intensificarea acţiunii de propagandă prin presa străină, sugerând trimiterea lui Ion Ghica la Londra, ca unul care cunoştea foarte bine realităţile din acea ţară, mediul politico-diplomatic şi poporul englez.


Direcţie-cheie: „A familiariza pe oameni cu ideea unei Românii întregi”.

La rândul său, Ion Maiorescu fusese acreditat, după cum am văzut, agent „pe lângă onorabila Dietă germanică”, fiind autorizat „de a trata şi de a lua angajamente în numele său şi în numele ţării”.  

Străbătând Transilvania, Ungaria şi Austria, diplomatul român a ajuns la Erfurt, la 23 august. A fost primit apoi la Frankfurt „în calitate diplomatică”, iar „creditiva i se citi în parlament, unde i se dete şi şedere pe băncile diplomaţilor”. Din Frankfurt, Ioan Maiorescu a întreţinut o constantă corespondenţă cu colegul său aflat la Paris, Alecu G. Golescu-Negru. Într-o scrisoare expediată la 6 septembrie, Maiorescu îi expunea direcţiile de bază ale acţiunii sale diplomatice: „a. A lucra ca mai întâi de toate să asigurăm existenţa Principatelor, aşadar cauza Moldovei nu se poate despărţi de a noastră; b. Pe lângă acest punct principal, a familiariza pe oameni cu ideea unei Românii întregi”. Într-o nouă scrisoare adresată lui Golescu-Negru, Maiorescu îl încunoştinţa pe acesta că fusese chemat de ministrul de Externe Schmerling, care stătuse de vorbă cu el vreme de o oră, interval în care îl asigurase pe diplomatul român că întregul guvern era ferm hotărât să nu lase Principatele la cheremul Rusiei ţariste. „Ei simt toţi – concluziona Maiorescu – importanţa noastră pentru Europa”.

În aceeaşi scrisoare, Maiorescu îi arăta lui Golescu-Negru că era decis să întocmească un memorandum referitor la revoluţia din Principate, pe care să îl prezinte guvernului şi parlamentului de la Frankfurt. De altfel, atât Schmerling, cât şi ulterior Gagern, preşedintele Parlamentului, îi solicitaseră un atare document, un memorandum asupra situaţiei politice din Principate. De asemenea, agentul român la Frankfurt acţiona pe lângă autorităţile germane în vederea trimiterii de către acestea a unei persoane influente la Constantinopol, care să intervină într-un mod decisiv pentru cauza revoluţiei în Principate „din partea Germaniei”.

Prea târziu pentru memorandumul lui Maiorescu.

La 14 septembrie, la o zi după înăbuşirea revoluţiei în Ţara Românească de către armatele otomane, fără a cunoaşte însă această dureroasă realitate, Maiorescu îi scria din nou lui Golescu-Negru. Îi mărturisea acestuia că fusese primit în audienţă de către Gagern, preşedintele Parlamentului de la Frankfurt, care, după ce îl ascultase cu toată atenţia, îi sugerase o entitate statală destul de bizară la acea vreme: unificarea Bucovinei, Moldovei, Valahiei şi Transilvaniei într-un regat numit România, condus de un principe austriac şi aflat sub suzeranitatea Germaniei.  

Două zile mai târziu, Maiorescu redactase memorandumul solicitat, în care pleda pentru constituirea regatului România „sub protecţiunea Germaniei”. Era însă prea târziu. Sfârşitul revoluţiei a venit brutal, însă previzibil, la 13 septembrie, o dată cu intrarea trupelor otomane în Bucureşti. Cu numai o zi înainte, la 12/24 septembrie, Dimitrie Brătianu şi Alecu G. Golescu-Negru fuseseră acreditaţi agenţi diplomatici pe lângă „diversele puteri prietene din Europa”. Acţiunea diplomatică continua. Şi ea va continua şi după 13/25 septembrie 1848.

În conformitate cu pertinentele aprecieri ale academicianului Dan Berindei, care a studiat cu minuţiozitate activitatea reprezentanţilor diplomaţiei româneşti la 1848, „revoluţia română din 1848, folosind tradiţiile de politică externă din perioada anterioară, dar orientându-le într-o direcţie fundamental nouă, a concretizat prima etapă a existenţei unei diplomaţii româneşti unitare, a unei activităţi de politică externă care a recurs la mijloacele diplomatice moderne şi care a avut ca obiective principale interesele naţiunii în ansamblul ei, afirmarea ei politică în teritoriile supuse dominaţiei habsburgice, apărarea fermă a autonomiei statelor româneşti, pregătirea dobândirii independenţei depline şi a unificării statale a naţiunii în integralitatea ei”1.

Şi dacă acţiunea diplomaţilor revoluţiei române de la 1848 nu a reuşit să împiedice intervenţia armatelor străine — otomană şi ţaristă în Ţara Românească şi Moldova, austriacă în Transilvania — ea a contribuit totuşi la înţelegerea de către guvernele statelor din centrul şi occidentul Europei a faptului că, în evoluţiile şi desfăşurările politice viitoare la nivel continental, trebuia luată în calcul şi poziţia Principatelor Române.


""