Autor 5457 vizualizări


De mult prea multe ori, istoriografia românească a neglijat contextul internațional al evenimentelor petrecute în spațiul românesc. Este și cazul revoluției conduse de Tudor Vladimirescu. Începutul secolului al XIX-lea, pe lângă războaiele napoleoniene, a fost marcat de o avalanșă de mișcări de emancipare a popoarelor din Europa.

Este de ajuns doar să ne uităm în jurul Țărilor Române pentru a ne face o idee asupra amplorii luptelor pentru determinare națională: sârbii s-au răsculat vreme de opt ani la începutul secolului împotriva otomanilor, polonezii au încercat și ei să profite de campaniile lui Napoleon în Europa și să reapară pe harta lumii, iar grecii... grecii își pregăteau cu atenție lupta pentru eliberare.

Războiul pentru independența Greciei izbucnește în același timp cu Revoluția lui Tudor Vladimirescu. Dacă pentru greci obiectivul suprem era obținerea independenței, pentru Tudor Vladimirescu obiectivul stabilit ținea și de măsura posibilităților, dar revenirea la domniile autohtone după un secol de conducere fanariotă nu era puțin lucru și reprezenta un prim pas dintr-un lung proces de trezire națională.

Dușmanul era același pentru ambele mișcări – Imperiul Otoman, însă obiectivele difereau profund. De aici și neînțelegerile dintre Tudor Vladimirescu și conducătorul Eteriei, Alexandru Ipsilanti. Mulți lideri politici și militari ai momentului simțeau că „bolnavul Europei”, Imperiul Otoman, se apropia de metastază, dar era încă o forță pentru micile națiuni din centrul Europei. Mai mult, o demantelare rapidă a sa putea să schimbe echilibrul de forțe din Europa, iar aici apare jocul ambivalent al Rusiei, în care a fost prinsă și Revoluția lui Tudor Vladimirescu.

Pe de o parte, membră a Sfintei Alianțe, Rusia își dorea menținerea statu-quo-ului în Europa după experiența războaielor napoleoniene. Pe de altă parte, Rusia a stimulat mișcările de emancipare a popoarelor din sud-estul Europei, aflate sub dominația Porții, în speranța că va primi un „mandat” din partea celorlalte mari puteri pentru a „restabili ordinea”. Odată intrată militar în Balcani, Rusia putea să își mărească anvergura și pretențiile pentru a rezolva așa cum dorea „Problema Orientală”.

Atente la apetitul Rusiei față de Imperiul Otoman, celelalte mari puteri din Sfânta Alianță, Prusia și Austria, l-au constrâns pe țar să dezavueze atât acțiunea condusă de Alexandru Ipsilanti, cât și mișcarea lui Tudor Vladimirescu. „Nicio ridicare în masă a românilor (răscoală, mișcare revoluționară sau revoluție), poate cu excepția Revoluției din decembrie 1989, n-a fost atât de dependentă de factorii externi, precum acțiunea inițiată de Tudor Vladimirescu în 1821”, a sintetizat rolul contextului internațional pentru mișcarea condusă de Tudor Vladimirescu istoricul Dan Falcan.

Vă invităm să descoperiți o amplă analiză a modului în care contextul internațional a influențat Revoluția lui Tudor Vladimirescu în nr. 231 al revistei Historia, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 15 aprilie - 14 mai 2021, și în format digital pe paydemic.com.

 Cumpără Acum


 Cumpără Acum