Autor 13758 vizualizări


Am vrut să scriu într-o vreme (însemnările, încă nepublicate, stau mărturie) un eseu mai amplu, de mărimea şi relevanţa unei broşuri, intitulat De la asediul Constantinopolului din 1453 la asediul Comitetului Central din 1989.

E vreo legătură între aceste două momente, urieşeşte despărţite în timp, în spaţiu şi după împrejurări?

Da, e o legătură.

Perspectiva asupra întâmplărilor, altfel spus, perspectiva înrădăcinată în conştiinţa colectivă ca fiind cea reală, e dinspre doar una dintre părţi. În ce priveşte asediul Constantinopolului, noi, europenii, cei ale căror istorii trec în lumea de azi drept Istorie, împărtăşim viziunea asediaţilor, a bizantinilor fremătând de spaimă în preajma sfârşitului. Dinspre asediatori există, fireşte, mărturii, unele deja prelucrate în cărţile şi manualele de istorie din Turcia, dar forţa lor e prea mică pentru a se constitui într-o reală contrapondere la forţa perspectivei europene.

În 22 decembrie 1989, dimineaţa, sediul C.C. al PCR e asediat de demonstranţi. Până la urmă, exploatând slăbiciunea apărătorilor şi, de ce nu?, trădarea unora, demonstranţii pătrund în sediu. În acest caz, spre deosebire de cel din marţea neagră, 29 mai 1453, perspectiva impusă până azi ca fiind cea autentică rămâne perspectiva asediatorilor.

În general, după cum constată chiar simpla privire asupra evenimentelor din decembrie 1989, deţinem, în ultimii 23 de ani, doar – sau, mă rog!, cu precădere – perspectiva celor care au răsturnat regimul, a asediatorilor Cetăţii şi nu a celor din Cetate.

E drept, în ultimul timp s-au scris şi s-au publicat memorii ale foştilor membri CPEx, ale foştilor ofiţeri de Securitate, conţinând şi mărturii despre evenimentele din decembrie 1989, dinspre asediaţi şi nu dinspre asediatori. Fără a le contesta condiţia de mărturii pentru istorie, paginile respective au, în marea lor parte, o slăbiciune:suferă de oportunism.

Altfel spus, mai ales în cazul foştilor activişti, poate şi pentru că unii au făcut închisoare sau sunt tentaţi de politică, perspectiva autentică e stricată de schimbarea de atitudine. Deşi, în decembrie 1989, ei se aflau în Cetate, asediaţi, perspectiva din care descriu azi întâmplările nu e cea a asediatului, ci a asediatorului. E ca şi cum, în cazul Constantinopolului, un bizantin ar fi scris şi publicat mărturii degajând simpatie pentru otomanii asediatori proclamând că victoria lui Mehmet Cuceritorul avea legitimitatea istorică.

 

Acuzat de complicitate la fuga infractorului Ceauşescu

Memoriilor foştilor ofiţeri de Securitate suferă de oportunism într-o măsură mai mică decât cele ale foştilor activişti. Aproape toate, dacă nu chiar toate, au drept notă comună invocarea conspiraţiei împotriva României, misiunea patriotică a Securităţii de a-l apăra pe Nicolae Ceauşescu, antipatia faţă de armată, bocirea propriei situaţii din decembrie 1989.

O veritabilă perspectivă, aşa cum ne-a obişnuit Mânăstirea din Parma, cu a sa viziune lipsită de eroism faţă de o bătălie napoleoniană, pentru că e a unui ins simplu, nu poate fi întâlnită nici în memoriile foştilor securişti. Şi aici ne confruntăm cu nuanţa conjuncturală, cu precizarea că revoluţionarii simpli erau bine intenţionaţi, că regimul Ceauşescu trebuia să cadă etc. etc.

Perspectiva de duşman, de asediat, care aude dincolo de ziduri larma prefaţatoare a asaltului final, n-am întâlnit însă.

Până în aceste zile, când am citit Adevăruri incomode. Decembrie 1989, volum tipărit la editura Semne şi reunind articolele publicate în „Vitralii. Lumini şi umbre”, revista Asociaţiei Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere-SRI.

În 22 decembrie 1989, dimineaţa, maiorul Aurel David, angajat al Direcţiei a V-a a Securităţii (Serviciul de Protecţie şi Pază pentru demnitari în anii Ceauşescu), nimerise în schimbul care asigura în acea zi protecţia lui Nicolae Ceauşescu, şeful statului. În această calitate, el îl însoţeşte pe Nicolae Ceauşescu până la elicopterul de pe acoperişul CC şi-i asigură protecţia până la decolare în faţa unui grup de manifestanţi care ţineau morţiş să-l captureze pe preşedintele Republicii.

Semn al absurdităţilor iscate din nevoia echipei neocomuniste de la putere de a se salva lovind pe alţii, maiorul Aurel David şi alţi colegi sunt judecaţi, în martie 1990, pentru favorizarea infractorului. Mai înainte, pe 24 decembrie 1989, maiorul Aurel David se pomeneşte arestat de armată, ţinut 5 zile în condiţii inumane şi vârât în ancheta penală în 28 decembrie 1989. În viziunea noii Justiţii – Justiţia lui Ion Iliescu – pe 22 decembrie 1989, la prânz, şeful statului era un infractor. Cei din garda prezidenţială ar fi trebuit să-i administreze picioare-n fund preşedintelui, nu să-l apere. Graţie şi unei slăbiri a campaniei de presă, instanţa îl achită pe Aurel David. Nu i s-au plătit nici până azi suferinţele provocate de arestarea pe 24 decembrie 1989 de către armată.

De pe terasa CC, Aurel David reuşeşte să plece şi să iasă din clădire, coborând etaj după etaj, pe scări, prin intervenţia lui Dumnezeu, în persoana unui copil cu eşarfă tricoloră peste umăr. Aşa cel puţin istoriseşte autorul. Curios rămâne că – potrivit mărturiei sale – nici până azi n-a aflat cine e copilul. Dacă aş fi avut o emisiune TV, l-aş fi adus pe Aurel David în studio şi, împreună, l-am fi căutat în direct pe copilul ajuns acum om mare. Sincer să fiu, mă îndoiesc că un copil l-a ajutat. Oricum, pentru excelenta proză care e relatarea coborârii sale de pe terasă, chestia cu copilul joacă rolul misteriosului, necesar pentru a face istorisirea şi mai palpitantă.

 

Un balamuc teribil, marcat de accente groteşti

Din uşa clădirii, de pe strada Oneşti, Aurel David o ia spre Bulevardul Magheru, îl străbate până la Piaţa Romană, aici face la dreapta, o ia pe Dacia, face la stânga, pe Dorobanţi, ajunge la Piaţa Dorobanţi, intră pe strada Nicolae Constantinescu şi, în fine, ajunge acasă.

Acest drum – de pe Terasa CC până acasă, în zona Pieţii Dorobanţi – e descris de Aurel David în două texte din Adevăruri incomode. Decembrie 1989:„O situaţie limită din viaţa unui ofiţer din fosta Direcţie a V-a” şi „Ziua când am urcat dealul”.

În 1934, „Revista Fundaţiilor Regale” publica în premieră, valorificând un manuscris descoperit în adâncurile arhivelor, „Amintirile colonelului Grigore Lăcusteanu”, un duşman al Revoluţiei de la 1848, cel care arestează Guvernul Provizoriu. Apariţia stârneşte entuziasmul lui Camil Petrescu prin eseul „Amintirile colonelului Grigore Lăcusteanu şi amărăciunile calofilismului”.

Printre altele, Camil Petrescu, adept al prozei de factură subiectivă, remarca originalitatea privirii mărturisită de amintirile scrise de colonel pentru el însuşi, în niciun caz pentru alţii:„Atitudinea e oarecum inedită, căci mai toată intelectualitatea noastră în veacul trecut, până la «Junimea», a fost democrată, patriot-liberală, roşie, şi la fel e literatura ei...“. Literatura română, dar şi istoria beneficiau de un document necesar:mărturia unuia care privea Revoluţia de la 1848 cu ochi de vrăjmaş.

Asemănător, ne putem şi noi entuziasma la noutatea memoriilor lui Aurel David:cea de a ne propune privirea unui duşman asupra Revoluţiei din decembrie 1989. Mai ales în prima proză, Aurel David ne istoriseşte prin ce a trecut el până a ajunge la ieşirea B.

Nu e o noutate în literatura mărturisirilor despre decembrie 1989 având pe „foşti“ drept autori. Chiar şi în Adevăruri incomodesunt multe bucăţi despre suferinţele îndurate de foştii ofiţeri de Securitate în zilele lui decembrie 1989. Noutatea, noutatea şocantă, constă în privirea de duşman cu care Aurel David străbate acest drum.

Despre decembrie 1989, despre ziua de 22 mai ales, beneficiem de mărturii dinspre manifestanţi. În februarie 1990, ca redactor-şef la „Expres”, am organizat un concurs de depistare a talentelor de ziarist, pentru a face angajări la noua publicaţie. Biroul concursului se afla la etajul unu al Palatului Universul, acolo unde se pripăşise redacţia „Expres”. Coada celor care doreau să lucreze la una dintre primele publicaţii particulare postdecembriste se întindea, pe Sărindar, de la uşa biroului până în Calea Victoriei.

Pentru a verifica pe doritori la talent, cerusem prin ziar ca ei să vină cu un text publicistic deja scris. Exploatând înzestrarea mea de a fotografia pagina, în câteva minute îmi dădeam seama de talent.

Cu mici excepţii – şi acelea datorate întâmplării – toate producţiile doritorilor se ocupau de cântarea Revoluţiei şi blestemarea regimului Ceauşescu. Într-un cuvânt, toate textele erau produsul unei priviri exclusive, dintr-o parte a baricadei, sau, mai bine zis, dinspre asediatori.

Noutatea prozelor lui Aurel David constă, repet, în asumarea privirii sincere de duşman al Revoluţiei, în trecere prin forfota Revoluţiei. Pe drumul către casă, echivalent unei Secţiuni didactice în Bucureştii clocotind de entuziasm, privirea lui Aurel David alege, inconştient, doar ceea ce corespunde ipostazei sale de om care se despărţise de Ceauşescu doar cu puţin timp în urmă.

Ziua de 22 decembrie 1989 am trăit-o şi eu, dar nu în ipostaza de entuziast pro sau contra. Consideraţiile mele, risipite de-a lungul timpului în interviuri răzleţe, concentrate artistic în prozele satirice despre Revoluţie (vezi volumul Agentul CIA cu talpa ruptă), sunt însă ale unui sceptic în materie de idealuri, ale unui satiric de tip gogolian. Privirea lui Aurel David e însă una de duşman al celor care sărbătoresc în sediul CC şi pe străzi căderea dictaturii.

Nu cred c-ar fi util să dau aici prea multe exemple de produs de succes al acestei priviri. M-aş opri însă doar asupra câtorva, semnificative pentru viziunea pe dos a lui Aurel David, faţă de o realitate văzută până acum doar într-un fel.

Revoluţia apare în amintirile lui Aurel David ca un balamuc teribil, marcat de accente groteşti. Se insistă pe jafuri, pe spargeri, pe violenţe nejustificate, într-un cuvânt, pe dezlănţuirea sălbatică. Bufetul CC e luat cu asalt de „bruneţi“, dar şi de „carpatini get-beget“, cum îi etichetează autorul ironic:

 

„În acel moment, unii «bruneţi», dar şi carpatini get-beget, continuau să lucreze de zor, pentru propriul folos. Întrucât am auzit strigăte dinspre cantina C.C.-ului, am întors instinctiv capul şi am văzut ieşind de acolo câţiva dintre aceştia, cu braţele încărcate de bunătăţi:salamuri mai alese, băuturi răcoritoare, dulciuri de tot felul, care înainte fuseseră rar văzute de popor pe piaţă. Unii împărţeau din aceste bunătăţi celor care asistau la eveniment de pe trotuar, însă alţii, mai iuţi de picior, dădeau colţul clădirii, pentru a le duce altor oameni neajutoraţi. Mulţumirile reprezentanţilor poporului pentru donaţiileprimite din «cantina partidului» erau semnul aprobării faptei săvârşite de către cei care lucrau «în dobând㻓.

 

Apogeul violenţei gratuite

Toţi cei suspectaţi a fi lucrat în sediul CC sunt scuipaţi, înjuraţi, bătuţi. Aşa se explică teatrul jucat de erou în timp ce coboară scările. Cel de a părea că se bucură şi el de victorie.

Violenţa gratuită izbeşte şi într-un alt caz, desemnat de autor a fi cel al marii săli de şedinţe a Consiliului de stat:

 

„Astfel am ajuns în dreptul marii săli de şedinţe a Consiliului de Stat, care era extrem de rar folosită, fiind transformată într-un fel de «galerie de artă». Acolo fuseseră depozitate diferite obiecte de artă, precum statuete, figurine, tablouri de valoare, obiecte din ceramică sau din porţelan, covoare şi carpete, primite din ţară sau de la diferite personalităţi străine, precum şi obiecte de argintărie sau din aur, primite drept cadou de către preşedinte de la diferiţi vizitatori străini sau lucrate în atelierele Gospodăriei de Partid. Aceste erau evaluate periodic de către o comisie de specialişti şi luau drumul muzeelor, erau vândute pentru a mări fondurile Gospodăriei de Partid sau erau făcute cadou, pe bază de reciprocitate, unor oaspeţi străini“.

 

Precizările sunt făcute de Aurel David ca un soi de prefaţă la descrierea spectacolului grotesc surprins de el în această sală:

 

„Uşile masive ale sălii de şedinţe a Consiliului de Stat, făcute din lemn furniruit cu mahon, fuseseră larg deschise, iar înăuntru era un furnicar de oameni, dornici să lucreze «în regie proprie». Pe holul din faţa sălii erau alte zeci de oameni curioşi, care priveau cu gura căscată la un spectacol unic. M-am oprit pentru o clipă şi am privit şi eu cu mare mirare acel spectacol inedit, alături de copilul care se transformase în îngerul meu păzitor. Câţiva indivizi, cocoţaţi pe masa lungă de şedinţe, dansau de bucurie, alţii se îmbrăţişau, iar unul cu o bâtă mai lungă spărgea minunile de policandre care atârnau nevinovate pe tavanul măiestrit lucrat pentru o sală cu asemenea destinaţie. Doi indivizi, destul de albi la faţă, dotaţi cu bâte de baseball, se postaseră în cele două capete ale mesei de consiliu şi jucau baseball cu obiectele de ceramică, porţelan sau cristal. Unul le arunca pe deasupra mesei, iar celălalt le lovea în zbor, cu bâta, cu mare precizie, încât acestea se făceau ţăndări, în aplauzele şi strigătele de bucurie ale celor din apropiere“.

 

Peste tot în aceste două bucăţi de veritabilă proză se zbiară inutil, se sparg uşi (la fel de inutil), se fură pe rupte, se lovesc oameni nevinovaţi, se acţionează cu o violenţă gratuită, semn al dezlănţuirii animalului din om.

Ca şi mine în 22 decembrie 1989, autorul tresare la imaginea mijloacelor de transport puse la lucru chiar şi când acestea, precum basculantele, servesc unui alt fel de încărcături:

 

„În faţa restaurantului «Lido» a oprit o basculantă, a cărei benă şi cabină fuseseră ocupate de câţiva tineri, dar şi de bărbaţi mai în vârstă. Imediat s-au urcat în ea alţi tineri, umplând bena până la refuz. Oamenii aceia se ţineau agăţaţi unii de alţii, ca într-o horă străveche, pentru a nu se dezechilibra şi a nu se răsturna pe asfalt. Doi revoluţionari stăteau pe scările cabinei, foarte mândri de ei, unul se ţinea numai cu o mână, iar în cealaltă avea un steag tricolor, fără stema ţării. Basculanta s-a pus în mişcare şi a demarat în viteză, în uralele celor de pe trotuarele bulevardului, dintre care unii strigau:«Nu-l lăsaţi! Să nu vă scape!»“.

 

Singurătatea unui „fost“

Drumul lui Aurel David se întinde de la terasa CC până în zona Pieţei Dorobanţi. În timp ce el se duce, masele populare vin. E doar o întâmplare de viaţă. În naraţiune, ea devine fapt semnificativ. Nu de puţine ori, naratorul sesizează singurătatea sa în mijlocul mulţimii fremătânde, izolare ivită din situaţia sa de „fost“.

De pe terasa CC, Aurel David coboară. Toată lumea urcă scările. Conştiinţa izolării e transcrisă cu minuţiozitate:„M-am simţit singur şi izolat în acea lume nouă, care se năştea dintr-o mare tragedie abătută din aroganţă, necinste şi prostie asupra românilor“.

Conştient că merge împotriva curentului, eroul îşi scoate cravata de la gât, o vâră în buzunar şi-şi pune căciula în chip căzăcesc. Pentru a nu ieşi cu nimic în relief faţă de cei din jur. În acelaşi scop, el îşi întipăreşte pe faţă fericirea colectivă, face semnul victoriei celor întâlniţi în cale, se amestecă printre oamenii muncii, intră în vorbă cu ei, fără a înclina balanţa spre participarea la entuziasmul colectiv, dar şi fără a se demasca.

Momentul culminant al acestei narări a după-amiezii de 22 decembrie 1989 de către un „fost“ rămâne întâlnirea, la Perla, cu un cunoscut, angajat al Gospodăriei de Partid ca ospătar şi selectat pentru a-l servi pe Ceauşescu la masă. Momentul înlesneşte un dialog al cărui conţinut transformă memoriile lui Aurel David într-un document de istorie sufletească a momentului:

 

„Ne-am dat mâna, după care l-am întrebat încet şi cu tâlc:«Ce faci, Văsălie? Ai ieşit la rivoluţie?». El a zâmbit tainic, apoi a arătat cu bărbia spre acea mulţime de oameni spunând:«O să le iasă revoluţia prin ţeastă». Mi-a spus că-şi caută fata, care «a ieşit să facă revoluţie». Era foarte îngrijorat, afirmând că «pe copiii ăştia dracu-i mai poate ţine în casă». Văzându-mă cum arăt, ştiindu-mă de atâţia ani echipat numai «de protocol», a dat a lehamite din cap şi m-a întrebat codificat şi scurt:«Ce-i cu bătrânul? Unde-i?». I-am răspuns scurt:«A zburat», dar mi-a dat de înţeles că nu pricepe ce-i spun. Atunci i-am explicat aproape şoptit, pentru a nu auzi şi alte urechi curioase, că «l-a luat Măluţan cu Dauphin-ul şi l-a dus, probabil, într-o unitate militară». Aşa credeam eu în acel moment, după toate cele văzute şi auzite de mine în sediul C.C.-ului. Apoi, fără alte explicaţii ne-am despărţit, el avertizându-mă să stau acasă, căci a auzit că se vor întâmpla lucruri grave, iar pe noi, ofiţerii de Securitate, ne vor vâna ca pe potârnichi. Ne-am dat mâna şi ne-am despărţit, el continuând să-şi caute fata, eu luând-o agale, cu mare atenţie spre Piaţa Dorobanţilor, pentru a ajunge acasă, la familie“.

S-ar putea să mă înşel şi încă explicabil (n-am reuşit să citesc tot ce s-a scris despre evenimentele din decembrie 1989), dar e prima oară când întâlnesc descris postdecembrist un moment în care, chiar în după-amiaza lui 22 decembrie 1989, cineva se interesează de soarta lui Ceauşescu altfel decât pentru a şti unde să-l caute ca să-l linşeze, altfel decât cu ură, însetat de sânge.

În 1992, când am tipărit Veselia generală, cartea de proză satirică în care-mi băteam joc şi de evenimentele din decembrie 1989, Dan Iosif, simbolul viu de atunci al Revoluţiei, consilier al preşedintelui Iliescu, a protestat public faţă de cea ce el numea pângărirea preacuratei Revoluţii. Acum, iată, un „fost“ îşi transcrie într-o carte impresiile de duşman al Revoluţiei din 22 decembrie 1989 şi în spaţiul public nu se înregistrează nicio tresărire.

E semnul unei maturităţi a opiniei publice, născute din adevărurile deja descoperite despre evenimentele din decembrie 1989, dar şi din depărtarea în timp, uriaşă deja, dacă ne gândim că au trecut 24 de ani.