Revolta din Suraia împotriva colectivizării / VIDEO  jpeg

Revolta din Suraia împotriva colectivizării / VIDEO

📁 Comunismul in România
Autor: Camelia Sandu

Oficial, colectivizarea în România a început în 1949, cu Plenara  din 3-5 martie, unde s-a vorbit, pentru prima dată, de ”transformarea socialistă a agriculturii”. Terenul fusese, însă pregătit încă din 1945, când s-a realizat, de către partidul comunist, o nouă reformă agrară. Aceasta nu a urmărit să facă viața țăranilor mai bună, ci să-i atragă  de partea noii puteri comuniste.

Tot atunci a fost introdus și  sistemul cotelor obligatorii pentru toate produsele obținute în gospodăriile țărănești. Scopul  a fost dublu: economic și politic. Economic, se dorea  ieșirea din criza alimentară datorată războiului, ocupației sovietice și secetei din 1946. Iar  pe plan politic se urmărea slăbirea rezistenței țăranilor în fața presiunilor regimului comunist prin sărăcirea lor, deoarece cotele  nu se calculau în funcție de producția obținută, ci în funcție de planul general și regional stabilit de comuniști1 și erau foarte greu de realizat. Cei care nu puteau să predea cotele  erau acuzați de sabotaj și urmau să fie închiși.

Odată cu Plenara din 3-5 martie din  1949 a fost dat și Decretul Nr. 83 din noaptea de 2/3 martie prin care toate proprietățile de peste 50 de hectare erau expropriate. Erau vizați foștii moșieri care, acum, au fost alungați din casele lor.   Se urmărea, astfel, distrugerea definitivă a acestei categorii, căreia i se confiscau nu doar pământurile ce îi fuseseră lăsate prin Legea agrară din  1945, ci și casele cu tot inventarul existent. Spre exemplu,  procesul-verbal de predare a bunurilor moșierului Bazil Demetrescu din Suraia, consemna predarea pământului 50 ha, 14 ha de pădure, două clădiri, cereale: 100 kg grâu, 120 kg orz, 1100 kg porumb, ovăz, fasole, un tractor, două pluguri, o semănătoare, dar și  două dulapuri, șase scaune, veselă, două oglinzi și un preș2. Unul dintre cei care făceau pate din comisia de preluare a bunurilor, la plecare, se spune că i-a luat moșierului și căciula de pe cap.


dispozitii cote 1957 JPG jpeg

La scurt timp după Plenara amintită, în iunie 1949, s-au înființat, la Suraia, șase comisii de colectivizare. Paralel s-a făcut și  un inventar al chiaburilor, țăranii mai înstăriți. A fost inventariată și  averea lor, chiaburii fiind considerați acum, după distrugerea moșierimii, dușmani de noul regim. La o populație de 4508 locuitori cât avea Suraia, conform recensământului din anul 19483, au fost identificați zece chiaburi  cu proprietăți  cuprinse între 7 și 40 hectare. Acestora li s-a făcut și inventarul animalelor, al plugurilor, al  căruțelor, astfel încât comuniștii să aibă o situație clară a bunurilor pe care să le poată folosi în situația înființării structurilor colectiviste, care vor primi inventarul confiscat de la chiaburi.     

Inițial, erau considerați chiaburi  cei care aveau între 20 și 50 de hectare, apoi suprafața deținută nu mai era importantă. Deveneau  chiaburi cei care foloseau angajați ca să-și muncească pământul sau  cei care nu-și plăteau datoriile către stat.  Numărul  lor nu a rămas tot timpul același în acei ani, regimul îi trecea periodic de la o categorie la alta. Într-un an puteai fi considerat ”țăran sărac”, iar în altul ”fost chiabur”. În felul acesta, puterea nu slăbea presiunea asupra lumii satelor, căutând să-i înfrângă rezistența prin orice mijloace.

Și populația săracă a fost inventariată pentru că regimul trebuia să știe cine sunt cei  pe care se poate sprijini. Cu proprietăți de sub un hectar erau, la Suraia, 165 de familii, iar  între 1 și 3 hectare, 643 de familii4.

«Munca de convingere», propaganda pentru colectivizare

S-a trecut apoi la ”munca de convingere”, cum se numea propaganda pe care o făceau comuniștii.  S-a recurs la toată gama : impozite mari, cote, imposibilitatea copiilor de a studia la liceu sau la facultate dacă părinții nu erau colectiviști, propaganda realizată de învățători și profesori, dezinformarea, aducerea de țărani din alte sate unde existau deja structuri colectiviste pentru a le vorbi celor care nu vroiau colectivul, de binefacerile muncii în comun. S-au folosit atât metode propagandistice cât și violența. Oamenii au fost forțați să semneze cererile de înscriere în colectiv.

Eforturile autorităților au început să-și arate rezultatele, și, 1952, în luna septembrie, ia ființă, la Suraia, prima întovărășire,  numită ”23 August” . Peste câțiva ani, în toamna anului 1957, a fost înființată  a doua întovărășire, ce purta numele  ”A 40-a aniversare a marii revoluții socialiste din octombrie”.

Întovărășirile au fost mai ușor tolerate de țărani, funcționând după principiul proprietății private asupra pământului și asupra celorlalte bunuri, doar munca se făcea în comun. Țăranilor nu li s-a mai permis, însă, să iasă din această formă de asociere și vor fi obligați să treacă în altă formă de asociere considerată superioară de regim și anume  în Gospodăria Agricolă Colectivă (GAC-ul). La Suraia au fost înființate două Gospodării Agricole Colective, prima,  ”Drumul lui Lenin”   în  1956, iar a doua, după 4 ani, în  1960, numită simplu ”Siretul”. Denumirea  aceasta este semnificativă.  Între timp avusese loc, la Suraia, revolta împotriva colectivizării, dar și retragerea trupelor sovietice din România, în  1958, și, comuniștii români, urmărind să mai iasă de sub tutela  Moscovei,  renunță, treptat, la denumirile ce aminteau de evenimente sau de  personalități din URSS. Pe de altă parte, căutau să mai reducă și pe acestă cale a denumirilor apropiate oamenilor, din resentimentele surăienilor legate de arestările și condamnările ce au avut loc după revoltă. 

Revolta s-a declanșat joi, 28 noiembrie 1957, când, la Suraia, au ajuns în jur de  150 de persoane însărcinate cu munca de lămurire a țăranilor să se înscrie în GAC. Situația era deja încordată, încă din luna aprilie Sfatul Popular Suraia ceruse ajutor Sfatului Popular Raional Focșani. Surăienii erau nemulțumiți deoarece pășunea lor devenise teren arabil pentru structurile colectiviste. Pentru a-și lua pășunea înapoi, pe 31 martie1957, un grup de cetățeni din Dimaci, un sat din Suraia, în frunte cu Neacșu P. Ion, au făcut mușuroaie pe 24 de hectare ale întovărășirii ”23 August”, toți declarând că doresc desființarea acesteia5. Apoi spiritele s-au mai calmat până la venirea îndrumătorilor. 

Îndrumătorii, împreună  cu salariați din sat au format echipe și au plecat prin comună să-i convingă pe oameni să-și cedeze pământurile. Oamenii, aflând de la cei care, cu o zi înainte, au fost la Focșani, că urmau să vină echipele, s-au ascuns, au dispărut de-acasă. Stăteau fugari prin alte localități, pe câmp, pe la Siret, pe unde aveau baraci, alții prin poduri, grajduri sau prin grădini.

Țăranul era legat de pământ prin strămoșii săi care se sacrificaseră pentru el, fie luptând, fie cumpărându-l cu mari eforturi ca să aibă ce lăsa moștenire copiilor. Nu toți cei care au ieșit la revoltă, în 1957, au avut pământ mult. Dintre cei 13 arestați în urma revoltei de la Suraia, cei mai mulți aveau proprietăți mici: unul avea 6 hectare, altul 4;  șapte dintre ei aveau până la 2 ha, iar patru nu aveau pământ deloc, nefiind căsătoriți, dar aveau părinții lor. Chiar așa fiind niciunul nu voia să renunțe de bună-voie la pământul său. Pe lângă aceasta, nimeni nu este de acord să cedeze ceva cu forța.

Liberul consimțământ de care se făcea atâta caz, nu fusese respectat

Dacă  n-au reușit să-i convingă cu vorba, cu promisiunile,  îndrumătorii au recurs la forță: îi înțepau cu un ac mai lung, căruia i se spune sulă, îi loveau cu pumnii sau cu parii, cu bâtele, îi speriau cu câinii pe care-i aveau cu ei. Au început să bată clopotele la biserică și, pe ulițe, femeile de mână cu copiii, făceau cordoane, ocupând toată strada și strigând: Hoții! sau Foc! sau Apă! Anumite incidente au încins spiritele. Pe o uliță, o femeie, înțepată în picior a leșinat. Ceilalți au crezut c-a murit și au început să arunce cu bolovani în îndrumători. Un alt incident a avut loc vineri dimineața, când o echipă, intrată în curtea unui țăran, Costache Petrache l-a obligat pe fiul acestuia, deoarece părinții erau ascunși, să semneze cererea de colectivizare. Acesta a refuzat și a fost lovit cu o lopată de un îndrumător. Locuitorii din sat care erau de față au ripostat, lovind îndrumătorii cu bolovani, cu bâte și pari din garduri. În momente ca acestea, cei ascunși   au hotărât că-i timpul să iasă din ascunzătoare și să intervină.

Autoritățile au reținut, atunci când au făcut cercetarea,   mai ales două momente. Primul întâmplat joi, pe 28 noiembrie, când mai mulți surăieni, îndemnați, spuneau autoritățile, de doi dintre ei, este vorba de  Crăciun Constantin și Dogaru Vasile, i-au așteptat pe îndrumători și i-au lovit cu pari și bâte. În urma loviturilor, unul dintre activiști a avut nevoie de spitalizare. 


Dosar Suraia JPG jpeg

Al doilea moment a avut loc în ziua următoare și a început la ”Troiță”, unde mai mulți locuitori din Suraia, îndemnați, spun iarăși autoritățile, de Sava Partene și Slavu Pavel au lovit și urmărit activiștii până-n cătunul Butuceni. Aici a fost locul cel mai fierbinte din  noiembrie 1957 din Suraia. Doi dintre activiști au fost doborâți la pământ, iar ceilalți au fugit spre școală. Autoritățile au declarat, apoi, că cei doi au necesitat spitalizare. Crăciun Constantin fusese înainte cu o zi la Focșani și aflase că, a doua zi, vor veni echipele de îndrumători la Suraia. Când a ajuns acasă, în urma discuțiilor cu Dogaru Vasile și Statache Paraschiv au hotărât să nu se înscrie în GAC și să alunge echipele din sat. Crăciun Constantin a declarat că mănâncă pământ și nu se va înscrie în colectiv.

Este posibil să se fi întâmplat așa, să se fi întâlnit seara și a doua zi să fi ieșit împreună să-i aștepte pe îndrumători. Dar persoanele intervievate de noi au insistat pe faptul că nimeni nu i-a organizat, ceea ce arată că grupului restrâns, format din cei care s-au întâlnit seara acasă la Statache Paraschiv, li s-au adăugat ceilalți săteni, ieșiți la revoltă neorganizați  și neinstruiți de nimeni. 

Revolta din Suraia a fost un model  model pentru cei satul vecin, Vadu-Roșca. Aceștia au venit la Suraia în timpul revoltei și au vorbit cu surăienii care erau mândri că i-au „îngrămădit” pe îndrumători și care le-au transmis să nu se lase. Și vadu-roșcenii așa au hotărât, să nu lase mai prejos de surăieni. Pe 1 decembrie 1957 ei se opun intrării în sat autorităților de partid și de stat.

Cu torțe în mâini și pari au forțat mașinile acestora să se întoarcă.  A doua zi, au venit autoritățile regionale și președintele Sfatului Popular al comunei Vulturu și oamenilor li s-au dat asigurări că nu se face colectivizarea cu forța. În ziua următoare, miercuri, urmau să vină să discute din nou cu oamenii, dar a venit un batalion de intervenție.  Oamenii s-au strâns la punctul  numit „Cazemata” unde se strânseseră și în ziua anterioară  să discute cu autoritățile. În altercația creată, o  mașină a securității a fost lovită cu toporul sau lopata. Securitatea a tras, mai întâi cu gloanțe oarbe, apoi a tras în plin. Au fost omorâți 9 oameni, printre care o femeie însărcinată, aproape să nască. Doi țărani au fost împușcați în clopotniță, unul era doar un copil de 14 ani. În momentul în care  securitatea a intrat în sat, oamenii s-au grăbit să tragă clopotul și pe măsură ce se apropia de ”Cazemată”, clopotul trăgea mai tare. Securiștii, enervați de zgomot, au făcut clopotul să tacă, împușcând cele două persoane. Între timp unii s-au dus și au baricadat un pod cu grapele să nu poată trece mașinile securității și apoi au încercat să se retragă astfel încât să nu fie împușcați. 

După evenimente, Miliția a reținut aproximativ 70 de vadu-roșceni și, dintre aceștia, 19 au fost arestați atunci și încă unul, în 1959. Condamnările pe care le-au  primit au fost cuprinse între 5 și 10 ani de închisoare,mai puțin decât au primit surăienii, pentru a reduce resentimentele locuitorilor datorate celor 9 persoane pe care Securitatea le-a împușcat la Vadu-Roșca. Ambele revolte și cea de la Suraia și cea de la Vadu-Roșca au fost pacificate de Nicolae Ceaușescu, care, după evenimente, le-a vorbit oamenilor de necesitatea colectivizării agriculturii și a rupt cererile semnate forțat. A fost un gest pur propagandistic, în anii următori colectivizarea va fi reluată cu și mai multă intensitate.

Arestările după revolta din Suraia

Revolta din Suraia, începută joi, 28 noiembrie, s-a încheiat sâmbătă, 30 noiembrie, iar de luni au început arestările. Cei  13 care au rămas arestați  erau tineri și foarte tineri, doi dintre ei nu împliniseră încă 18 ani, iar cel mai în vârstă avea 52 de ani, dar  majoritatea avea între 20 și 30 de ani. Au fost duși mai întâi la Miliția din sat, apoi la Securitatea din Galați pentru anchetă.

Țăranii, în general, nu făceau politică. Nu se revoltaseră ca să ”dărâme guvernul” cum au fost acuzați, ci ca să-și apere pământurile. Acuzarea a prezentat, la proces, faptele cât mai exagerat, a insistat pe caracterul organizat al revoltei, a calificat faptele ca fiind de o gravitate extremă, iar cei 13 fiind acuzați că s-au răzvrătit împotriva ”organelor de stat și au trecut în tabăra dușmanului”. Totul era văzut prin prisma luptei de clasă: faptele țăranilor aveau caracter ”contrarevoluționar” și se datorau sentimentului de ”dușmănie” față de regimul de democrație populară din România”, preciza procurorul. 

Faptele țăranilor au fost considerate deosebit de grave, constituiau acte de ”teroare în grup”, cum au fost ele considerate de autorități, iar pedeapsa pentru actele de teroare, conform articolului 1, litera d din D. 199/ 1950 era moartea. 

În 1956 se desființaseră cotele obligatorii dându-se impresia de relaxare, dar anul 1957 a însemnat trecerea la o nouă etapă a colectivizării, în care ritmul procesului a fost grăbit prin orice mijloace, inclusiv prin folosirea violenței. În acest sens Codul Penal a fost modificat, fiind prevăzute pedepse cu închisoarea până la 25 de ani pentru ”crima de uneltire contra ordinii sociale” sau chiar moartea dacă fapta prezenta ”pericol deosebit”. Aceste prevederi au fost aplicate și în cazul țăranilor de la Suraia. Pedeapsa pentru actele de teroare era moartea, dar autoritățile au dorit să-și arate clemența. Se scotea în evidență gravitatea faptei, se prezenta pedeapsa pe care legea o prevedea pentru atare faptă și apoi se prezenta ”generozitatea” regimului, care dădea pedepse minime. Raportate la pedeapsa cu moartea, celelalte pedepse păreau cu mult mai ușoare. 

monumentul de la Vadu Rosca JPG jpeg

Monumentul de la Vadu-Roșca

Fiind acuzați de ”acte de teroare”, țăranii din Suraia au fost tratați, cât au fost închiși, ca teroriști care-au vrut să dărâme guvernul, cum le spuseseră anchetatorii.

Ducându-și zilele, ani la rând, în aceeași încăpere, deținuții au înțeles că nu pot supraviețui decât dacă ceea ce este uman în ei depășește ceea ce este doar fiziologic. Pentru supraviețuire, în condiții extreme, relațiile pe care ți le creezi cu ceilalți deținuți, cu doctorii, cu bucătarul sunt esențiale. La fel și prietenia.

Datorită condițiilor din închisoare sau din colonii un bărbat putea să scadă în greutate și să ajungă la 30 de kg. Mâncarea era puțină și inconsistentă:

Pe lângă hrana inconsistentă și insuficientă și celelalte condiții urmăreau exterminarea deținuților. La Galați, cât au stat  în beciurile Securității, deținuții aveau apă pe jos în celulă. Încălțămintea le-a putrezit și pielea de pe talpa piciorului se încrețise.

Cei care-au fost duși în coloniile de muncă din Balta Brăilei, au fost cazați în barăci de stuf presat. De la baracă la locul de muncă parcurgeau aproximat unul-doi kilometru pe  vânt, ploaie sau ninsoare. Săpau și cărau pământ  cu roaba în condiții de malnutriție,  tăiau stuf pe gheață iarna  sau erau duși la munci agricole. Fiind țărani tineri, obișnuiți cu munca au reușit să scape cu viață. Pe de altă parte, au căutat și diferite strategii care să le asigure supraviețuirea.

Jocurile de table improvizate sau de zaruri erau metode de ocupare a timpului liber și de păstrare a sănătății mintale. O altă bucurie a fost întâlnirea cu Dumnezeu pentru cei care-au avut șansa să aibă în celulă un preot cu har, cum era părintele Ioan Iovan de la Mănăstirea Vladimirești.

Eliberarea a venit odată cu decretele 767/1963, 176 și  411/1964, date de conducerea PCR prin care toți deținuții politici au fost eliberați. Nu era o inițiativă proprie a comuniștilor români, ci un model preluat tot din URSS.

Când au ajuns la Focșani,  deținuții  au fost ținuți câteva zile acolo, hrăniți  bine și instruiți, strategie perversă de captare a bunăvoinței.

Când au venit acasă, pământurile pentru care se revoltaseră și suferiseră în închisori fuseseră luate la colectiv. Unii dintre ei nu s-au trecut la colectiv și au avut de suferit alte persecuții.

Pământurile luate la colectiv au fost retrocedate țăranilor după 1990, dar nu în totalitate. Unii mai au, încă, de primit pământ. Colectivizarea făcută cu forța în cei 13 ani, are urmări care urcă până-n prezent. Decolectivizarea de după 1989 a adus alte probleme, conflicte și procese cu vecinii, cu rudele sau cu autoritățile. Relațiile dintre săteni, perturbate prin procesul de colectivizare se așezaseră între timp. Decolectivizarea le-a perturbat din nou. 

Cei treisprezece arestați din Suraia:

- SAVA A. PARTENE , condamnat la 25 de ani muncă silnică și 8 ani degradare civică pentru crima de acte de teroare

- CRĂCIUN  I. CONSTANTIN, zis UNGHIE, condamnat la 20 de ani muncă silnică și 6 ani degradare civică pentru crima de acte de teroare

- DOGARU Gh.  VASILE, zis BIRCHE, condamnat la 20 de ani muncă silnică și 6 ani degradare civică pentru crima de acte de teroare

- SLAVU I. PAVEL, zis CUCU, condamnat la 15 de ani muncă silnică și 5 ani degradare civică pentru crima de acte de teroare

- MARIN I. GHEORGHE, condamnat la 15 de ani muncă silnică și 5 ani degradare civică pentru crima de acte de teroare

- JOGHIU I. VASILE ,  condamnat la 15 de ani muncă silnică și 5 ani degradare civică pentru crima de acte de teroare

- NECULIȚĂ T. VASILE, condamnat la 15 de ani muncă silnică și 5 ani degradare civică pentru crima de acte de teroare

- MUNTEANU GH. NICOLAE, condamnat la 15 de ani muncă silnică și 5 ani degradare civică pentru crima de acte de teroare

- HĂRĂBOR  V. GHIȚĂ, condamnat la 15 de ani muncă silnică și 5 ani degradare civică pentru crima de acte de teroare

- PORUMBOIU M. GHEORGHE, zis CIOATĂ,  condamnat la 18 de ani muncă silnică și 6 ani degradare civică pentru crima de acte de teroare

- MARIN P. APOSTU zis TITI,  condamnat la 10 de ani muncă silnică și 5 ani degradare civică pentru crima de acte de teroare

- BUDU COSTICĂ,   condamnat la 10 de ani muncă silnică și 5 ani degradare civică pentru crima de acte de teroare

- PETCU GH. VLAD zis STROIA, condamnat la 10 de ani muncă silnică și 5 ani degradare civică pentru crima de acte de teroare

Camelia Sandu este profesoară la Școala Gimnazială Suraia

«Suferințele colectivizării» - documentar despre revolta din Suraia

Duminică, 26 noiembrie 2017, ora 13, la Școala Gimnazială Suraia, a fost lansat filmul documentar ”Suferințele colectivizării”, realizat de profesoara Camelia Sandu cu sprijinul Primăriei și Consiliului local Suraia. Filmul are ca temă centrală revolta din Suraia împotriva colectivizării din anul 1957 .

În anul Centenarului luptelor de la Mărăști, Mărășești și  Oituz și la mai puțin de două luni de la intrarea în anul Centenarului Marii Uniri, nu trebuie să uităm nici de suferințele țăranilor care s-au opus intrării în colectiv. În urmă cu 60 de ani, între 28 și 30 decembrie,  surăienii au vrut să-i alunge din sat pe cei care le forțau înscrierea în structurile colectiviste. Revolta lor a fost un model pentru vadu-rosceni, care s-au revoltat în zilele următoare, între 1 și 4 decembrie, nouă dintre ei plătind cu viața  și pentru răstoceni care, pe 12 ianuarie 1958, s-au împotrivit   comasării pământurilor și trecerii lor în Gospodăria Agricolă Colectivă. Revoltele au fost urmate, pentru zeci de țărani, de ani de suferințe petrecuți în închisorile comuniste și în coloniile de muncă din Balta Brăilei.

La evenimentul de duminică au fost participat  foști deținuți politici, supraviețuitori ai evenimentelor, oficialitățile comunei, profesori din localitate și din județ, elevi.


Note:

1. Gh. Iancu, Virgiliu Ţârău, Ottmar Trașcă, Colectivizarea agriculturii în România. Acte legislative (1945-1962), Presa universitară clujeană, Colecția „Biblioteca Historica” a BCU „L. Blaga”, Cluj-Napoca, 2000, p.XXVII.
2. DJVAN, fond Primăria Suraia, dosar 8/1949, f.198.
3. DJVAN, fond Primăria Suraia, dosar 3/1949, f.49.
4. DJVAN, fond Primăria Suraia, dosar 1/1948, f 118.
5. DJVAN, fond Primăria Suraia, dosar 18/1957, f. 10.