Autor 2139 vizualizări


El Greco a murit în ziua de 7 aprilie 1614, fiind înmormântat la Santo Domingo el Antiguo din Toledo. Altarul principal al acestui lăcaș fusese prima sa comandă pe pământ spaniol, hotărându-i soarta în 1577. În acel an, hăituit de ciumă de la Roma la Veneția, El Greco apuca drumul Spaniei, neștiind că acolo își va petrece mai bine de jumătate din viață. În 1619, din pricina unor obscure încurcături pecuniare, faimosul pictor a fost reînhumat în capela familială din biserica mănăstirii San Torcuato, recent construită de fiul său, Jorge Manuel Theotocopouli. O fatală impietate a făcut ca această biserică să fie demolată în 1870 iar osemintele celor doi să fie, astfel, definitiv pierdute. Din capela funerară de odinioară a supraviețuit miraculos un tablou, salvat de inevitabilul purgatoriu al spolierii.

Tabloul smuls de la căpătâiul lui El Greco, reprezentând Martiriul Sfântului Mauriciu și al legiunii tebane [il. 1], a fost identificat cu cel aflat, de aproape șapte decenii, în patrimoniul Muzeului Național de Artă al României, achiziționat de consulul Felix Bamberg în 1880, vândut nouă ani mai târziu regelui Carol I și instalat ulterior, până în 1948, în Castelul Peleș. Este vorba, mai precis, de replica redusă (ulei pe pânză, 145 x 107 cm) a uneia dintre cele mai faimoase opere ale lui El Greco, de dimensiuni monumentale (440 x 302 cm), realizată în 1580-82 pentru regele Filip al II-lea și destinată capelei nordice a bisericii de la Escorial [il. 2]. Împrejurările și implicațiile acestui act comitent sunt cu deosebire revelatoare, întrucât tema martirajului Sfântului Mauriciu actualiza vizual prezența relicvelor din acest lăcaș. Nu mai puțin, sosit de curând în Spania, El Greco va fi mizat pe această comandă pentru a pătrunde în angrenajul Curții regale, anume printr-o savantă interpretare a unei teme sacre în cheie politică. 

Soldaţi ai lui Christos

Martirizarea legiunii tebane s-a petrecut, potrivit surselor hagiografice, în epoca împăraților Dioclețian și Maxențiu. La vremea aceea, cetatea Teba avea un nimb legendar, locuitorii ei, crescuți pe malurile unui fluviu izvorât din paradis, fiind faimoși pentru curajul, forța și credința lor, insuflată de timpuriu de Iacob (cel mic), ucenicul lui Christos. Întocmai aceste însușiri le sunt încercate în anul 280, când cei doi împărați hotărăsc eradicarea noii religii de pe cuprinsul imperiului. Teba trimite propriul corp de armată, alcătuit din 6.666 de soldați și condus de Mauriciu. Campată în Galia, la Agaunum (azi Saint-Maurice, în Cantonul Valais din sudul Elveției), legiunea tebană se răzvrătește;refuză să aducă ofrande zeilor iar după două decimări și tot atâtea refuzuri, este integral suprimată. Veritabili „soldați ai lui Christos”, tebanii își dispută fericirea de a muri întru slava Lui, instituind astfel tradiția martirajului militar creștin. 

Memoria acestui sacrificiu a fost păstrată încă din prima jumătate a veacului al V-lea, datorită lui San Eucario din Lyon (Passio Agaunensium Martyrium). Versiunea canonică rămâne însă cea din Legenda aurea, amplu florilegiu hagiografic alcătuit, către 1260, de episcopul dominican Jacopo da Voragine. De altfel, cartea sa, extrem de populară, a devenit una dintre sursele esențiale ale artei sacre și, implicit, fundamentul iconografic al tabloului de la Escorial. 

Din desfășurarea narativă [1], El Greco înscenează una dintre secvențele de insuportabilă tensiune:Mauriciu – flancat de Candidus și de purtătorul de stindard Exuperius – tocmai respinge abjurarea;indexul mâinii drepte se îndreaptă către cer, deja deschis în glorioasa muzică divină a mântuirii, simbolizată de cununele de lauri și frunzele de palmier purtate de îngeri. Decapitarea – actul final al supliciului – este precedată de înjosire:picioarele desculțe ale personajelor din prim-plan echivalează cu o „spoliere” a rangului militar, amplificată – în detaliile din fundal – de dezbrăcarea martirilor. Nuditatea lor, interpretată în cheia umilirii [2], poate fi însă deslușită ca stadiu al „decorporalizării”, premergător trecerii „dincolo”.

Fluxul evenimențial unifică cele trei componente ale imaginii:condamnarea asumată de personajele din prim-plan, martirajul propriu-zis din fundal și, în sfârșit, perspectiva eschatologică din jumătatea superioară a tabloului. În arcanele acestei șerpuiri temporale, figurile lui Mauriciu și Exuperius revin în fundal, la căpătâiul soldaților trimiși la moarte. Ambiguitățile anacronice intră și ele în textura reprezentării, în care sunt amalgamate citate antice (grupul din prim-plan este inspirat de o scenă de pe columna lui Marcus Aurelius de la Roma [3]) și detalii frapant moderne, precum halebardele și cuirasele spaniole, instrumentele muzicale ale îngerilor, pajul din prim-plan („citat” din pictura lui Tițian), dar mai ales cele câteva portrete contemporane. Cel mai vizibil dintre ele este cel al Sfântului Mauriciu, care împrumută trăsăturile regelui Filip al II-lea [4], cu evidente aluzii glorificatoare la patronarea luptei împotriva ereticilor și ale păgânilor, cu ilustrări teribile în campaniile din Țările de Jos sau în eroica victorie de la Lepanto.

Tată şi fiu

Stranietatea novatoare a tabloului nu a fost pe placul suveranului, iar prezumtiva carieră de pictor de curte a luat forma unei prodigioase activități la Toledo. La capătul ei, în mod semnificativ, tabloul menit să-l însoțească după moarte, ca un memento al eșecului transformat în triumf, este o variantă redusă – cea de la București – a tabloului de la Escorial. Paternitatea acestui tablou este controversată. Cel mai probabil, este vorba de o operă începută de El Greco însuși și terminată de Jorge Manuel în anii 1619-20, cu ocazia transferării osemintelor în noua capelă [5]. Deși considerabile, diferențele față de prototip nu diminuează frumusețea copiei. Dimpotrivă. Febrilitatea tușei, simplificarea anumitor detalii, o anumită „spectralizare” a figurilor conferă tabloului un aer mai curând modern. Un ultim detaliu ne atrage atenția:cele două chipuri alăturate, tată și fiu [il. 3], inserate în mijlocul martirilor. Ca și cum acest tablou ar asuma funcția de „epitaf” pictural, mărturisind (metapictural) vocația „supliciului” prin artă a lui El Greco [5]. 

Legenda:

1.EL Greco și Jorge Manuel, Martiriul Sfântului Mauriciu și al legiunii tebane, MNAR.

2.EL Greco, Martiriul Sfântului Mauriciu și al legiunii tebane, Escorial.

3.EL Greco și Jorge Manuel, detaliu – Martiriul Sfântului Mauriciu și al legiunii tebane, MNAR.

NOTE

[1]Jacques de Voragine, La Légende dorée, éditions du Seuil, 1998, pp. 533-537.

[2] José Álvarez Lopera, „El martirio de San Mauricio y la légion tebana”, in El Greco. Identidad y transformación, Skira, 1999, p. 368.

[3] John Bury, „A Source for El Greco’s St. Maurice”, in The Burlington Magazine, Nr. 972, 1984, p. 144.

[4] Annie Cloulas-Brousseau, „Le Greco à l’Escurial:Le martyre de Saint Maurice”, in Studies in the History of Art, Vol. 13, 1984, p. 50.

[5] José Álvarez Lopera, „The Jorge Manuel Problem”, in El Greco Painter and Master, Madrid, 2014, p. 173.

[6] Fernando Marías, „The Greek between Invention and History”, in El Greco of Toledo. Painter of the Visible and the Invisible, Madrid, 2014, p. 20.