Republica de la Ploieşti: revolta contra modernităţii

Subiectul Republicii de la Ploiești s-a fixat în mentalul colectiv românesc purtând amprenta operei satirice a lui Caragiale:ridicolul, bombasticul „miticilor” de ieri. Personajele ei întruchipează chintesența unor Cațavencu, Rică Venturiano, Coriolan Drăgănescu, Trahanache, Mache, Lache, Mitică sau Mița Baston. Contemporanii evenimentului, implicați sau doar spectatori, au încercat să treacă sub uitare faptele, evitând cu delicatețe discuția despre acest episod. Manualele de istorie publicate între anii 1880-1914, dar și multe decenii după aceea, au trecut sub tăcere întâmplarea. Domnia lungă și fructuoasă a regelui Carol I era argumentul forte pentru a minimaliza evenimentele din ziua de 8 august 1870. Exceptând două-trei personaje ploieștene, actori principali ai poveștii, majorității i-a convenit etichetele puse de Caragiale evenimentului:efectele bahice asupra unor participanți, nota comică și neseriozitatea. Dar dacă nu a fost așa...?

Un lucru e cert:pentru a putea înțelege atmosfera epocii şi acțiunile participanților e nevoie să analizăm în detaliu biografiile lor, elementele comune ale acestora, fie că e vorba de „istoricii oficiali”, cum e Caragiale, de personaje-cheie în desfăşurarea faptelor, I.C. Brătianu, C.A. Rosetti, Eugeniu Carada, Candiano Popescu, sau de personaje secundare:Stan Popescu, C.T. Grigorescu, Radu Stanian ori Guță (Grădinaru) Antonescu.

Actorii Republiciiși lumea lor

Cu excepția lui Brătianu și a lui Rosetti, majoritatea actorilor s-au născut între anii 1830-1840. Ei și-au petrecut copilăria și adolescența într-o lume românească aflată în plin proces de comutare a paradigmei sociale, politice și economice fanariote la cea occidentală. Formarea lor intelectuală are loc sub influența modelelor occidentale, difuzate de curentul cultural al romantismului, de ideile progresiste ale valului revoluționar de la 1848, de marile spirite ale epocii.

Din punctul nostru de vedere, revoluția din 1848 este momentul de referință al acestei generații, născută în deceniul patru al secolului XIX. Iar revoluția pașoptistă a fost, după cum ştim, o acțiune neterminată, eșuată. Ideile ei sunt duse mai departe de participanții care revin în țară după o perioadă de exil, dar și de noua generație care dorește să-și trăiască propria revoluție. Iată de ce Brătianu și Rosetti, aureolați de momentul ’48, dar și frustrați de eșecul acesteia, se află, până prin anul 1875, într-o continuă frondă față de guvernanți, care sunt foști parteneri, precum Cuza sau Kogălniceanu, sau rod al ideilor, acțiunilor lor, cum este cazul domnitorului Carol I. Celor doi lideri pașoptiști li se alătură noua generație, care-i admiră și îi urmează necondiționat, formând gruparea roșiilor sau radicalilor, cum sunt numiți în epocă.

Din generația nouă fac parte și ploieștenii Candiano Popescu, Stan Popescu, C.T. Grigorescu, Radu Stanian sau craioveanul Eugeniu Carada, implicați direct în evenimente. Este o generație ambițioasă, care are credințe, idealuri patriotice. Reprezentanții săi sunt oameni care devorează presa de limbă română ori franceză, care citesc lucrări de istorie şi romanele franțuzești care încep să circule la noi. Se imită Franța până la ridicol. Franţa e modelul lor absolut. Și, cel mai probabil, toți visau să fie faimoși, să devină personalități care să domine societatea, iar lumea să-i admire și să vorbească despre faptele lor. Ei încearcă aceasta prin orice mijloc, chiar și scriind poezii. Eugeniu Carada, Candiano Popescu, Stan Popescu, surprinzător, poate, au cochetat cu poezia[1]. Volumul de poezii al lui Candiano Popescu, publicat în două ediții, se intitulează Când n-aveam ce face;la rândul său, Eugeniu Carada scrie, în 1858, canțoneta populară „Milcovul”, dedicată poporului român, iar Stan Popescu, în cele câteva pagini autobiografice, ne-a lăsat câteva paștișe – Cântarea lui Adam, spre exemplu. Nereușitele lor literare nu-i împiedică să încerce să devină formatori de opinie, prin întemeierea unor ziare sau prin publicarea unor articole cu subiecte din actualitatea politică a vremii. Aici au mai mult succes;de fapt, aici vor cunoaște consacrarea. Eugeniu Carada se afirmă în conștiința publică prin aparițiile din ziarul „Românul”, Candiano Popescu scoate propriul ziar, „Perseveranța”, închis de autorități și redeschis de gazetar sub denumirea „Democrația”. La rândul său, Stan Popescu publică articole în timpul luptei unioniste în ziarul „Vulturul și Zimbrul”, iar pentru ziarul „Românul” trimite în 1863 corespondențe din Italia și Polonia[2]. Prin aceste mijloace, ei se impun în conștiința vremii ca personaje cu o oarecare notorietate națională.

„Nebunul de Candiano”, omul cel mai potrivit pentru a conduce o „revoluţie”

Candiano Popescu este un personaj interesant al timpului său:provine dintr-o familie boierească, dispune de resurse materiale, este educat, vorbește limbile franceză și italiană și îmbrățișează cu ceva succes cariera armelor. Este un tânăr activ, apreciat și promovat de către Alexandru Ioan Cuza. Are toate atuurile pentru a deveni un veritabil stâlp al societății locale. Dar nu e suficient, el vrea ceva mai mult. Ca atare, se implică în politică, în mișcările radicale, participând chiar și la detronarea lui Cuza, alături de ofițerii care-l trădează, motiv pentru care domnitorul nu-l iartă până la moarte[3]. În viața publică, îndeplinește demnitățile de deputat, prefect, aghiotant regal, cariera sa fiind legată de partidul liberal și de I.C. Brătianu, lider pe care îl admiră fără rezerve, fiind mai toată viața în umbra sa.

În epocă, notorietatea lui Candiano se construiește în jurul proceselor politice și de presă, scurtelor perioade de arest, dar și scandalurilor în care este implicat, peste care se suprapune reputația de bătăuș temut. Celebru este episodul prin care îl invită la duel pe Mihail Kogălniceanu, iar acesta îi remite o scrisoare[4](publicată de trei ori de Candiano în ziarul său) prin care spune că nu a dorit să-l denigreze pe Candiano și îi cere scuze dacă a fost înțeles greșit. Cea mai bună descriere a percepției imaginii personajului nostru în epocă o are viitoarea lui soacră, care spune că nu și-ar căsători fata cu cel căruia i se spune „nebunul de Candiano”[5]. Rostite cumva cu admirație, aceste cuvinte nu sunt departe de adevăr. Căci cum se poate numi un om care se aruncă în apă fără să știe să înoate, doar pentru a câștiga un pariu, așa cum face eroul nostru în 1872, în Italia[6]?

Așadar, avem portretul unui om educat, ambițios, dar mai ales curajos până la nebunie, impulsiv și, prin asta, nesăbuit. Cel mai probabil, el gândește că a fost predestinat pentru fapte mari, că nu este cu nimic mai prejos decât oamenii de seamă ai epocii sale. Candiano Popescu era, așadar, omul cel mai potrivit pentru a conduce o „revoluție”.

Stan Popescu:un aventurier, dar un personaj remarcabil

Un alt personaj interesant – atât în epocă, dar mai cu seamă în desfăşurarea evenimentelor din august 1870 – a fost Stan Popescu. Posteritatea lui se datorează, în mare parte, tot lui Caragiale, care l-a prezentat în nuvele și schițe precum „Boborul” sau „Istoria se repetă”. Portretul său este unul comic:chefliu notoriu, vorbește folosind limbajul și filosofia de viață a lui Ghiță Pristanda. Dramaturgul îl descrie ca fiind „unul dintre cei 1.000 ai lui Giuseppe Garibaldi – volintir în Italia, volintir într-o revoluție polonă, vrăjmaș jurat al tiranilor și frate pasionat al poporului”[7].Onorat de prietenia maestrului Caragiale, Stan Popescu a realizat că prin aceste scrieri va deveni nemuritor, dar este de înțeles că nu i-a convenit modulîn care a fost prezentat de scriitor. Aşa că a lăsat și el câteva pagini de însemnări autobiografice, păstrate la muzeul din Ploiești, din care se desprinde un portret al unui om remarcabil.

Se naște în 1830, în satul (azi orașul) Breaza, județul Prahova, în familia unui preot, care-i oferă o instrucție elementară. Asistă la episodul revoluției de la 1848 în satul său, concretizat prin arborarea unui steag și prin schimbarea autorităților. Nu urmează cariera preoțească a tatălui și devine funcționar al statului. Activează în mișcarea unionistă și îndeplinește funcția de polițai al orașului Ploiești. În timp, reușește să strângă o mică avere, pe care și-o sporește prin căsătoria, în 1861, cu sora unuia dintre primii petroliști români, Theodor Mehedințeanu.       

Personaj activ, autodidact, în iulie 1862, din admirație pentru Garibaldi și faptele sale (aşa după cum el însuşi mărturiseşte), pleacă din țară pentru a se înrola voluntar în armata acestuia. Ajuns aici, se înrolează, e drept, dar, la Genova, este arestat de autorități, alături de alți voluntari. Este eliberat și asistă câteva luni la cursurile universității din Torino, la dezbaterile de aici, apoi în 1863 pleacă în Polonia unde participă la revolta împotriva imperiului rus. Este rănit, luat prizonier și revine în țară în 1864. Doi ani mai târziu participă la arestarea lui Cuza, fiind printre cei care pătrund în camera domnului și apoi îl escortează până la Brașov.

Acestea ar fi, în câteva linii, reperele biografice ale lui Stan Popescu. El este, fără îndoială, un aventurier, dar un individ fascinant. Câți dintre concetățenii lui au curajul de a-și lăsa familia și a se arunca în necunoscut, riscându-şi viața pentru o cauză străină, doar din admirație pentru Garibaldi? Din Italia și Polonia se întoarce cu experiență şi cunoștințe (vorbește limbile italiană și franceză). Privind retrospectiv, e cert că Stan Popescu avea toate atuurile pentru a fi unul dintre liderii revoluțieide la Ploiești din 1870. Reperele caragialiene ale biografiei sale vin după 1880, când este numit director al salinelor de la Slănic și din Dobrogea, este acuzat și judecat pentru furt, dar e achitat, și divorțează în 1887...

Versiunea lui Caragiale asupra evenimentelor a traversat timpul

Caragiale însuși este un alt personaj important al acestui eveniment. El are, așa cum singur se prezintă în schița „Boborul”, o dublă calitate:de participant, dar și de narator al evenimentului. Versiunea sa asupra întâmplărilor este aceea care a primit cel mai mult credit, traversând timpul. Dar de ce anume a prezentat Caragiale evenimentele în această manieră?

Explicațiile cele mai la îndemână ar fi următoarele:disprețul său pentru liberali, apropierea de cercurile de la„Junimea”, simpatia fațăde conservatori. De aceea, alături de Eminescu, el este unul dintre cei care-i critică, satirizează necruțător pe actorii principali ai evenimentelor. De altfel, aversiunea lui față de Candiano are în spate și o istorie personală, de familie, tatăl dramaturgului făcând parte din completul tribunalului ploieștean care l-a judecat pe Candiano în procesele din august 1869 și primăvara lui 1870[8]. Luca Caragiali moare în septembrie 1870. Se poate, oare, ca stresul de a fi în completul de judecată al „nebunului de Candiano” să fi contribuit la decesul tatălui dramaturgului, iar acesta să-i fi purtat dușmănie, încondeindu-l în două scrieri apărute în 1879 și 1896? Mai mult, în două lucrări memorialistice[9], Caragiale apare ca grefier al Tribunalului Prahova, calitate în care asistă la interogatoriul luat lui Candiano Popescu. Caragiale n-a menționat niciodată acest episod. De ce oare?

În ce a constat participarea lui Caragiale la eveniment? Ştiam până acum doar versiunea din schița „Boborul”:că ar fi dezarmat un subcomisar, i-ar fi luat sabia și ar fi fost numit subcomisar de către Stan Popescu... Într-o publicație din 1909, unul dintre personajele-cheie ale zilei de 8 august, telegrafistul Nicu Constantinescu, ne oferă o versiune inedită despre „revoluționarul” Caragiale:

„În dimineața zilei de 8 august 1870, auzind din zvonul ce se răspândise… că în oraș este revoluție, am plecat de acasă spre târg (piața orașului) să aflu ce se petrece… În sgomotul asurzitor ce pornea din cafenelele și grupurile de cetățeni cari vorbeau și gesticulau cu aprindere am dat, lângă una din aceste grupuri, peste prietenul Caragiali, venit la Ploiești în vacanță și de care mă despărțisem în anul 1867, când eu am intrat în serviciul telegrafic, iar el a urmat studiile mai departe, ca să ajungă ceeace este astăzi, «maestrul Caragiali», marele scriitor… ce vreți? Era băiatul sub impresiile celor ce cetise despre Jerome Paturot în căutarea unui rost, unei pozițiuni sociale. Prietenul Ion Caragiali, cum mă vede în piața Ploieștilor… vine întins la mine și aruncându-și pălăria în sus, unul din obiceiurile celor fără pretenție, când e vorba să arate o mulțumire sufletească și strigă:Mă Nicule! Ții minte când la 66 ne-am agățat de trăsura plină unde ședea pe scară popa Ghiță și strigam cu toți Ura! Trăiască contele de Flandra? Uite acum dădurăm lovitura și mai sdravănă și încă unde?Aci, la noi, la Ploiești. Din cele ce vedea și auzea împrejurul lui, credea prietenul Caragiali, că în adevăr, revoluția reușise…”[10]

De ce s-a desfășurat mișcarea la Ploiești?

„Parizianul are aperitivul, vienezul, fanfara, ploieșteanul politica...” (I.L. Caragiale)

Revoluțiile, mișcările de stradă izbucnesc de regulă în medii unde există o masă critică importantă, condiții propice de manifestare. Așa se explică – dincolo de impulsivitatea și nesăbuința liderilor – dorința noii generații de a-și trăi propria revoluție şi declanșarea revoltei în orașul Ploiești. Se naște fireasca întrebare:de ce aici, și nu la București sau Târgoviște? Încercăm să răspundem acestei întrebări în cele ce urmează...

Ploieștiul devenise un oraș dinamic, un puternic centru comercial, punct de tranzit spre Moldova și, mai ales, spre Ardeal, odată cu începerea construirii, după 1840, a Drumului Național I București-Brașov. Acest fapt însemna, pe de o parte, că existau o circulație a ideilor din Occident, dar şi o puternică migrație a ardelenilor, a evreilor, a germanilor, austriecilor care își deschideau afaceri aici sau veneau la târgurile săptămânale. Ca atare, localnicii par a fi mai conectați la spiritul occidental și mai implicați în viața cetății decât în alte orașe izolate. Pe de altă parte, invazia străinilor le creează presiuni economice suplimentare, distrugându-le sau slăbindu-le micile afaceri. În viziunea lor, de vină sunt guvernele, care permit străinilor să le ruineze afacerile. De aceea se alătură ploieştenii roșiilor radicali, orașul devenind un adevărat fief al roșiilor.

Aceste posibile explicații sunt întărite și de episoadele revoltelor și tulburărilor continue care au loc aici în anii ’60, aspru reprimate de guverne, fapt care determină ziarele liberale să-i confere Ploieștiului titlul de „oraș martir”. Corolarul acestui deceniu de frustrări și revolte a fost ziua de 8 august 1870. Deschiderea șantierului căii ferate în 1869 a însemnat un aport demografic important al muncitorilor străini, care a iritat și mai mult pe localnici. Doar așa se explică de ce, în 1881, un profesor ploieștean publica o lucrare xenofobă și antisemită[11]care critica starea de fapt a orașului, năpădit de străini. Probabil că mulți ploieșteni erau de acord cu spusele sale. Pentru Candiano, a fost ușor să manevreze câteva zeci de oameni dintr-un oraș unde toți se cunoșteau între ei, fiind o masă critică suficient de numeroasă și de motivată pentru a putea declanșa o „revoluție”.

Ce a fost, de fapt, la Ploiești? Şi de ce a fost înfrânt Candiano Popescu?

Istoriografia noastră actuală consideră că „evenimentele” de la Ploiești se înscriu în fenomenul numit „mișcarea antidinastică” și au fost o parte a unui plan al liderilor liberali Brătianu, Rosetti, Carada, organizat cu scopul de a-l înlocui pe domnitorul Carol cu alt principe sau de a proclama republica. Acest complot a fost zădărnicit de acțiunea pripită a lui Candiano Popescu. În epocă însă s-a dezbătut intens acuzația lansată de grupările conservatoare că aici s-ar fi proclamat republica, iar liberalii s-au grăbit în permanență să infirme. Lui Radu Stanian, fruntaș liberal ploieștean, fost primar și deputat, i se reproșa, în 1886[12], în ziarele conservatoare, că ar fi fost printre cei care au proclamat republica. Timp de două-trei decenii, această afirmație a fost folosită ca o armă politică împotriva liberalilor. Dar şi Candiano, în memoriile sale, neagă faptul că ar fi proclamat republica...

De departe însă amprenta lui Caragiale a fost cu mult mai puternică decât istoriografia oficială și retorica luptei politice:potrivit acestuia, ar fi fost vorba de un grup de cheflii care, într-un moment de euforie bahică, au proclamat republica. „Tezele” lui Caragiale au fost preluate cu entuziasm de toată lumea. Era un moment de istorie amuzantă.       

Făcând însă un pas înapoi și ieșind din etichetele lui Caragiale, ale conservatorilor și din disculpările acuzaților, deci din matricea interesată a unora sau altora, ne putem întreba:ce a fost momentul 8 august 1870? Putem vorbi despre o revoluție? Și dacă da, ce a stat în spatele ei? Care au fost cauzele, mecanismele declanșării? Candiano Popescu numește evenimentul în memoriile sale revoluție, chiar și Caragiale folosește acest termen.

La Ploiești au ieșit în stradă 3.000 de oameni, a existat un lider, un program (schimbarea domnului, a guvernului, reforme), a fost preluat controlul asupra localității, s-a încercat contactarea altor state, a existat o intervenție a autorităților, a armatei, s-au tras focuri de armă, au fost arestări. Pe 27 martie 1848, la Iași, spre exemplu, s-au adunat 1.000 de oameni, s-a citit un program, au intervenit autoritățile care nu au tras niciun foc de armă, doar au arestat liderii, și mulțimea s-a împrăștiat, acțiunea durând 4-5 ore. Prin comparație, avem toate elementele care ne îndreptățesc să considerăm că, aici, la Ploiești, a fost o mișcare chiar mai substanțială și mai radicală decât cea de la Iași! Putem vorbi despre o revoluție la Ploiești? Acțiunea din 8 august a fost doar o mișcare, o revoltă locală? Poate un pic din toate acestea...

Noi ipoteze:ultimul val al lui 1848 sau o revoltă contra agenților modernității

Există și alegerea de a privi mișcarea de la Ploiești dintr-o altă optică, prin prisma următoarei ipoteze:aceea că mişcarea a reprezentat ultima mare acțiune prin care se încheie revoluția de la 1848 și spiritul revoluționar al generației pașoptiste. Așa cum am afirmat anterior, mișcarea de la 1848 este o revoluție neterminată, reprimată. Ea continuă într-o manieră „soft” după întoarcerea în țară a liderilor (Brătienii, Rosetti, Kogălniceanu), prin acțiunile organizate din 1859 și 1866, care conduc la realizarea unirii și, ulterior, la schimbarea regimului de dictatură a domnitorului Cuza. 8 august 1870 reprezintă ultima mare acțiune de forță, planificată, a liderilor pașoptiști.

Putem avansa și o altă ipoteză:mișcarea de la 1870 poate fi privită și ca un refuz al modernității, cu un pronunțat iz xenofob și antisemit. Presa anilor 1869-1870 abundă de atitudini antisemite. În epocă, evreii și nemții sunt agenții modernizării. Constructorul celui mai modern mijloc de transport al timpului, trenul, este evreul Strusberg, emblematic este și neamțul – Carol I. Cei doi sunt imaginea palpabilă a agenților modernizării, țintele nemulțumirilor. Invazia capitalului străin și superioritatea sa asupra celui românesc, stabilirea unor minorități aici, toate provoacă nemulțumiri românilor, care văd cum alții prosperă în țara lor. La Ploiești, această stare de fapt era vizibilă. De aceea, scânteia se aprinde atât de ușor.

Lupta s-a pierdut în sediul telegrafului

În mod sigur, acțiunea ar fi avut toate șansele de reușită. La Pitești, Craiova, București sau Iași erau destui nemulțumiți care ar fi răspuns chemării la revoltă. Planul ar fi reușit, chiar și cu graba lui Candiano. Ceea ce n-au putut controla revoluționarii ploieșteni a fost tocmai tehnologia adusă de modernitate:telegraful. Se spune că acela care stăpânește tehnologia și informația câștigă o confruntare. Candiano cunoștea acest lucru. De aceea, prima acțiune a fost aceea a ocupării telegrafului. I-au lipsit însă oamenii care să controleze tehnologia, telegrafiștii. Iar oamenii pe care i-a pus acolo, Guță Grădinarul și Ilie Trăsnea, s-au apucat să sărbătorească victoria în maniera specifică orașului lui „Ce bei?”. Aceasta a fost, de altfel, singura petrecere a mișcării (Caragiale a exagerat punând în spinarea celorlalte acțiuni responsabilitățile bahice). Dar, din păcate pentru actorii ei, petrecerea s-a desfăşurat în cel mai important loc, cel în care se controla și transmitea informația. Telegrafiștii au profitat de această scăpare și au anunțat autoritățile, care au avut timp să ia măsuri, și nu au mai trimis mesajele lui Candiano către celelalte orașe implicate în complot. Când a venit în Ploiești, la jumătatea zilei, Eugeniu Carada a intrat la telegraf și a înțeles totul. A părăsit orașul în goană. Cauza era pierdută. Domnitorul Carol i-a decorat și primit în audiență, la câteva zile după eveniment, pe telegrafiștii din Ploiești, tocmai ca pe o recunoaștere a importanței faptelor lor.

În loc de concluzii

Dintre toți liderii evenimentelor, cel care a rămas antidinastic, republican, până la moarte a fost Eugeniu Carada;ceilalți „au întors-o ca la Ploiești”, reconciliindu-se cu domnitorul, devenindu-i chiar apropiați.

În manualele de istorie românești evenimentul nu și-a găsit locul. Singurele mențiuni se află în izvoarele străine din Occident. Ele vorbesc despre orașul Ploiești în secolul al XIX-lea după următoarele coordonate:vizita țarului Rusiei la 1877 și proclamarea republicii. Astfel, The Cambridge Modern History, volumul XI:The Growth of Nationalities(Cambridge University Press, 1909) amintește despre mișcarea de la Ploiești, iar Paul Labbe publica la Paris, în revista „La Science et la Vie”, nr. 29 din octombrie-noiembrie 1916, un studiu despre Regatul României, în care a prezentat și acțiunea de la Ploieşti.

Încheiem în notă amuzantă:în urbea lui nenea Iancu, la fel ca acum un secol și mai bine, se mai crede că Bucureștiul este doar un oraș aflat la marginea Ploieștiului...

Cronologia anecdoticii „republicane”

Istorii vesele ale unor resentimente:Carol I și Ploieștiul

În memoriile sale, Carol I numește Ploieștiul „centru de uneltiri culpabile”, loc al unor „acte criminale”. Întâmplările de la Ploieşti au persistat pentru totdeauna în memoria suveranului, care avea să evite cât putea de mult oraşul...

Istoria este însă plină de ironii. Așa cum este astăzi binecunoscut, Candiano Popescu i-a devenit aghiotant regelui în 1880. Ploieşteanul a fost silit să accepte, iar în memoriile sale l-a acuzat pe Brătianu că l-a transformat dintr-un leu într-un fel de pudel.

În 1881, la 21 iunie, în Ploiești a fost inaugurat primul monument al orașului:„Statuia Libertății”. Alături de Paris și New York, Ploieștiul s-a numărat printre puținele orașe ale lumii din secolul al XIX-lea deținătoare ale unei statui cu această temă. Caragiale a numit-o „statuia cu bronzul verde ca spanacul”, iar ploieștenii au botezat-o „madam Grigorescu”, după numele soției primarului (și el fost republican) în vremea căruia începuse ridicarea statuii. Monumentul a fost amplasat în fața primăriei pentru a aminti autorităților că trebuie să respecte drepturile cetățenești. La inaugurare au lipsit două personaje-cheie:Carol I și Candiano Popescu. De curând, statuia a fost restaurată și amplasată într-o intersecție pentru a aminti șoferilor că au dreptul să circule cum doresc. Strecurându-se printre fustele lui mam’mare, mamițica și tanti Mița, domnul Goe privește acum, alături de Caragiale, spre primăria orașului. Este noul grup statuar care indică înnoirile vremii, amplasat fiind pe locul vechii Statui a Libertății.

La data de 9 octombrie 1883, Carol a petrecut o zi întreagă la Ploiești;şi ce zi:suveranul a fost găzduit într-o casă specială, iar gazda sa a fost un personaj special. Casa în care Carol a asistat la un banchet oferit notabilităților orașului și unde a dormit o noapte era aceeași în care, la data de 7/ 8 august 1870, s-au pus la punct toate detaliile declanșării acțiunilor și s-a confecționat drapelul revoltei. Mai mult:proprietarul casei era un personaj despre care actul de acuzare al autorităților a consemnat că, la 8 august 1870, umbla prin oraș cu o halebardă, spunând că vrea să taie căpățâni de nemți. Nimeni altul decât primarul Ploieștiului din 1883, Radu Stanian.

Chiar maestrul Caragiale a avut o istorie personală cu suveranul, cel puțin așa ne spun unele surse de la „Viaţa Românească” . Rămas fără finanţe după aventurile sale negustoreşti, Caragiale a solicitat o audienţă la regele Carol pentru a-i cere... bani. Regele i-ar fi răspuns:„D-ta nu ştii, d-le Caragiale, că regii nu împrumută bani?”[13].În cele din urmă, acesta l-a întrebat de ce sumă are nevoie, iar acesta a cerut cu 1.500 de lei mai mult. A doua zi, când s-a dus să-şi ridice banii, Caragiale a primit suma exactă, 3.500 lei, căci regele aflase de ce sumă avea nevoie.Curios lucru, dat fiind că o parte a presei vremii ironiza cumpătarea, ca să nu spunem zgârcenia lui Carol I...

Pentru a face uitat episodul republican, locuitorii oraşului au devenit manifestanţi exuberanţi ai dragostei faţă de suveran;şi chiar dacă li s-a atras atenţia că manifestaţiile lor zgomotoase din timpul nopţii îl puteau deranja pe rege, ei au continuat cu la fel de mult zel. S-a întâmplat ca şi după ce problema tehnică a întoarcerii trenului ca la Ploieştisă fie rezolvată, din obişnuinţă, un acar nu a schimbat macazul, iar trenul regal, în loc să ocolească gara, a ajuns la vechiul peron, spre consternarea şefului de gară silit să dea explicaţii. Vinovat era, desigur, acarul, pe care şeful de gară a dorit să-l concedieze. Regele s-a opus spunând că „atât timp cât populaţia oraşului n-a fost deranjată spre a mă întâmpina, înseamnă că lucrurile merg bine. E tot ce îmi doream!”[14].Trenul regelui nu urma să treacă atunci prin gara Ploieştiului, dar chiar şi dacă a ajuns, dintr-o greşeală, suveranul a fost întâmpinat cu mult entuziasm;ploieştenii erau la datorie. Se spune că triajul Ploieștiului a fost construit tocmai pentru ca trenurile să ocolească orașul, iar regele să nu mai fie nevoit să-şi întâlnească supușii, republicanii de altădată...

[1]Și C.A. Rosetti este autorul unui volum de poezii – Ceasurile de mulțumire, publicat în 1843.

[2]Vezi „Românul”, an VII, 1863, 26-29 decembrie, p. 3.

[3]În 1872, Candiano se duce la Florența, pentru a se întâlni cu Alexandru Ioan Cuza, spre a-i cere iertare, dar se pare că nu este primit de acesta (vezi Maiorescu Titu, Discursuri parlamentare, București, 1897, p. 9).

[4]Vezi „Democrația”, 5 februarie 1870, p. 1.

[5]Candiano Popescu, Amintiri din viața-mi, București, Editura Eminescu, 1998, p. 273.

[6]Candiano Popescu, op.cit., p. 142.

[7]Vezi I.L. Caragiale, „Boborul”.

[8]Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Prahova, Fond Tribunalul Prahova, secţia I, dosar 43/1869, dosar 147/1870.

[9]Candiano-Popescu, op.cit., pp. 90-92 și Leonida S. Georgescu, Din tinerețile mele, Ploiești, 1928, pp. 8-9.

[10]B.A.R., „Revista Poștelor, Telegrafelor și Telefoanelor”, nr 12/1926, p .641.

[11]Sabin Nicoriță, Ploieștii la 1881.

[12]Conform „Epoca”, 21 septembrie 1886.

[13]Marin Bucur, Opera Vieţii – O biografie a lui I.L. Caragiale, Bucureşti, Ed.Cartea Românescă, 1989, pp. 371-372.

[14]„Săptămâna CFR”, an IV, nr. 59, 1944, p. 4.