Republica Centrafricană, de la colonialism la război civil

După un război civil ce a durat o lună de zile, guvernul și rebelii dintr-una din cele mai sărace țări din Africa – Republica Centrafricană – au încercat să pună capăt ostilităților prin formarea unui guvern de uniune națională.

Background-ul istoric, fără de care nu putem înțelege această situație complicată, e considerat unul din cele mai complexe din lume. În continuare, tensiunile existente inflamează neliniștile privind instabilitatea cronică din unele regiuni ale continentului african.

Ce se întâmplă de fapt în Republica Centrafricană, o țară bogată în uraniu, diamante și, probabil, petrol, este un proces fragil de împărțire a puterii, în care rebelii și alte elemente ale opoziției au primit controlul unor domenii-cheie în stat (apărarea, comunicațiile, minele, educația). În schimb, François Bozizé (fostul președinte al țării:el a fugit din țară în martie 2013), păstra controlul finanțelor și al afacerilor externe. După încheierea acestui acord, specialiștii sperau că președintele și foștii rebeli vor reuși să împartă puterea într-un mod amiabil. Însă acum câteva luni, după ce relațiile dintre cei doi actori politici s-au deteriorat din nou, sfârșind cu un atac al forțelor rebele asupra capitalei, președintele a părăsit țara, locul fiindu-i luat de Michel Djotodia.

Instabilitate cronică și diviziuni culturale

Republica Centrafricană a fost caracterizată de o instabilitate cronică încă de la momentul obținerii independenței, în urmă cu 55 de ani. În doar cinci decenii, aici au avut loc 17 lovituri de stat, rebeliuni sau intervenții străine. Întrebarea evidentă este de ce? De unde această instabilitate?

Traiectoria istorică a Republicii Centrafricane a fost, până la un anumit punct, determinată de geografie. În Africa, cele mai mari centre de populație se află la cel mult 160 de kilometri de mare. Astfel, dezvoltarea lor a fost susținută prin comerț (de obicei cu negustorii europeni). Republica Centrafricană în schimb, aflată la 650 de kilometri de coastă, nu a cunoscut niciodată o creștere demografică importantă. Astăzi, această țară, care e de aproape 5 ori mai mare decât Anglia (ca suprafață), are o populație de doar 4.5 milioane de oameni. Ca atare, densitatea scăzută nu a încurajat nici dezvoltarea infrastructurii necesare pentru reducerea sărăciei sau pentru promovarea și dezvoltarea economiei locale.

Fără ieșire la mare, Republica Centrafricană împarte granițe cu șase state, iar acest factor a contribuit de asemenea la neliniștile politice constante. În alte zone ale lumii, o țară ce se învecinează cu mai multe state poate câștiga mult la nivel comercial. Însă în zonele caracterizate prin instabilitate, aceste granițe pot fi un blestem, în condițiile în care grupurile armate de rebeli tind să nu le respecte. Este și cazul Republicii Centrafricane, aflate într-o zonă care e, din punct de vedere istoric, printre cele mai afectate de războaie. De fapt, 80% din toate războaiele și conflictele cu victime din Africa din ultimii cincizeci de ani au avut loc în țări imediat adiacente Republicii Centrafricane sau în țări aflate în apropiere. 14 state africane s-au confruntat cu războaie sau violențe politice soldate cu peste 100.000 de victime în ultimele cinci decenii. Din aceste 14 țări, opt formează un bloc unitar lângă sau în apropiere de Republica Centrafricană.

Una din cauzele pe termen lung al acestor conflicte sângeroase este falia etnică și culturală din această regiune. Aici se întâlnesc Africa de Nord arabă și Africa neagră, subsahariană. De-a lungul timpului, această întâlnire a avut un impact important – și, cel mai adesea, destabilizator – în regiune.

Nordul arab a văzut în Africa subsahariană o sursă de sclavi. De aceea, în această regiune, multe state au apărut ca urmare a – și având ca principală activitate economică – comerțului cu sclavi (trata). Astfel, între secolele IX-XIX, circa 9 milioane de negri africani au fost capturați și integrați în comerțul cu sclavi către piețele arabe/asiatice. Între secolele XVI-XIX, cel puțin 11 milioane de negri au fost vânduți ca sclavi în comerțul transatlantic.

Un mileniu dominat de comerțul cu sclavi a făcut ca această regiune să fie caracterizată, înainte de toate, prin violență, transformată în realitate politică și socială. Această moștenire afectează țările din zonă chiar și în zilele noastre.

Sosirea coloniștilor europeni, în secolul al XIX-lea, nu a dus la ameliorarea situației. Din contră:consecințele regimului colonial au fost catastrofale.

Citește și Sclavia și cursa pentru Africa

Pentru că  Africa ecuatorială e dominată de malarie, meningită și febră galbenă, puterile europene nu au putut stabili aici un regim colonial în adevăratul sens al cuvântului, aducând aici o populație albă numeroasă, deoarece aceasta era lipsită de apărare în fața bolilor tropicale. În consecință, în cadrul unui „sistem concesionar”, statele au oferit unor companii private (deținute de un număr mic de europeni dispuși să-și asume riscurile) drepturi exclusive de exploatare a unor teritorii, implicit și a populației indigene. Și pentru ca aceste companii să poată exploata la maxim teritoriile, ele primeau și puteri administrative și libertatea de a-și crea propriile forțe armate.

Aceasta era o formă mai ieftină de colonialism, care nu a presupus cheltuieli prea mari din partea statelor europene. A dus însă la apariția unor entități comerciale cvasi-independente care au pus bazele unor regimuri coloniale extrem de violente. Sistemul a fost inaugurat în Congo, colonie belgiană deținută de Regele Leopold, dar a fost în curând adoptat și în alte colonii.

Sistemul concesionar și goana după profituri cât mai mari a dus la instaurarea unui sistem de opresiune la scară industrială:muncă forțată, execuții, tortură ș.a. Ca și în perioada tratei, populații întregi – inclusiv cea din zona Republicii Centrafricane de azi-s-au obișnuit cu violența în masă continuă.

Republica Centrafricană și-a câștigat independența față de Franța în 1960, dar oamenii de aici au continuat să sufere din cauza violențelor din regiune. A urmat regimul lui Jean-Bedel Bokassa, autoproclamat Împărat al țării, în care populația a fost victima a numeroase atrocități.

În ultimele decenii, țara a suferit de pe urma unor intervenții străine. Spre exemplu, în 1983, rebelii din Sudanul de Sud și-au stabilit tabăra pe teritoriul Republicii Centrafricane, situație reluată mai recent în urma conflictului din Uganda. În 2001, rebelii congolezi au pătruns pe teritoriul țării după ce un fost guvern al Republicii le ceruse ajutor pentru rezolvarea unor probleme interne.

Din nefericire, situația economică precară a Republicii Centrafricane nu a făcut altceva decât să înrăutățească situația. Guvernele din ultimii ani nu au avut resursele necesare pentru a-i răsplăti pe care care i-au ajutat să vină la putere, pentru a-i cumpăra pe rivali sau pentru a finanța armata corespunzător, astfel că instabilitatea țării s-a perpetuat.

David Keys, A victim of its past, în „BBC History Magazine”, vol. 14, nr. 3, 2013