Reprezentări ale lumii şi spaţiului geografic în hărţile medievale

Spaţiul, concept recent recuperat de istoriografie, reprezintă una dintre cele mai interesante şi utile căi de investigaţie istorică. Împrumutat din domeniul geografic, conceptul de spaţiu oferă istoricilor posibilitatea de a investiga modul în care teritoriul geografic a fost valorificat, utilizat şi imaginat de-a lungul secolelor.

Cartografia oferă, în acest sens, o serie de instrumente auxiliare prin intermediul cărora pot fi investigate cunoştinţele şi mentalităţile asociate spaţiului în diverse perioade istorice. Până în ultimele decenii ale secolului al XX-lea, istoria cartografiei a reprezentat un domeniu de cercetare marginal, hărţile întocmite în secolele trecute fiind văzute adesea drept curiozităţi, ciudăţenii sau chiar erori ale gândirii umane. Din punct de vedere strict tehnic, al acurateţii informaţiei prezentate, hărţile realizate astăzi cu ajutorul imaginilor transmise de sateliţi sunt considerate imagini fidele ale spaţiului real.

Plecând de la acest considerent, istoria cartografiei poate fi văzută printr-o optică liniară, în sensul în care hărţile realizate în trecut sunt văzute doar ca simple exerciţii, variante eronate şi naive ale cartografierii actuale . Această viziune este însă una reducţionistă – privite astfel, hărţile realizate în trecut sunt utile cercetătorilor doar în măsura în care ele se apropie de canonul cartografic actual. Ori, hărţile sunt în primul rând documente istorice cu valoare proprie, artefacte ale gândirii şi imaginaţiei umane dintr-un timp şi context istoric precis. Aceste hărţi nu sunt rezultatul unui proces tehnologic specializat (nu au rigoarea şi precizia matematică a sateliţilor), ci reprezintă produsul material al gândirii umane ancorată într-un context istoric. Imagini ale unei mentalităţi, ele reliefează prejudecăţile, stereotipurile, informaţiile şi modurile de a reprezenta spaţiul şi istoria ale celui care le creează.

Analiza hărţilor medievale

            În ceea ce priveşte hărţile realizate în perioada medievală, o serie de probleme metodologice anticipează demararea examenului critic al conţinutului acestora. Astfel, trebuie avut în vedere faptul că hărţile medievale nu au fost toate valorizate şi folosite asemenea corespondentelor lor contemporane. Diferitele marcaje, indicaţii, desene sunt indicii cu privire la felul în care autorii (şi cititorii) medievali construiau şi vedeau spaţiul. De asemenea, puţine hărţi medievale s-au transmis ca documente autonome. Cele mai multe hărţi din această perioadă apar în codex-uri, acompaniate de texte şi diagrame explicative . Expunerea informaţiilor oferite de aceste hărţi nu poate face, deci, abstracţie corpusul livresc în care acestea sunt inserate. În fapt, majoritatea hărţilor medievale nu sunt doar reprezentări ale spaţiului geografic, ci şi reprezentări ale timpului (adesea milenar). Faptul că multe dintre hărţile medievale cuprind pe lângă indicaţii geografice contemporane autorilor şi localităţi, regiuni, spaţii din trecutul antic sau mitologic (cetatea Troia, Grădina Edenului, itinerariul evreilor din Egipt în Canaan, Muntele Lunii – loc mitic al izvoarelor Nilului) explică atât dorinţa acestora de a se înscrie într-o tradiţie cartografică inaugurată de lumea greco-latină, cât şi denumirea de „istorii” pe care aceste hărţi o poartă. Mai mult, multe dintre codexurile care adăpostesc aceste hărţi au fost elaborate ţinându-se cont de practicile de lectură medievale:în Evul Mediu lectura nu a fost o activitate solitară şi introspectivă, ci caracterizată de oralitate, făcută cu voce tare şi colectivă . În acest sens, o parte din infomaţiile prezentate în lucrările medievale trebuiau completate de informaţiile oferite de cel care conducea şi supraveghea procesul lecturii (în general, abate sau stareţ).

            Terminologia medievală

            Sensul actual al cuvântului „hartă” nu pare să fi fost cunoscut în Evul Mediu. Latinescul „mappa” înseamna, pentru cărturarii acestei perioade, „pânză”, în timp ce „carta” era sinonim cu „document”. Termenul de „descriptio”, întâlnit adesea pe hărţile medievale, se referea mai degrabă la descrierea conţinutului textual al documentului. Termenii de „pictura” şi „figura” se refereau la o mare varietate de scheme şi diagrame. Această imprecizie terminologică arată că reprezentarea materială a spaţiului fizic, atât de valorizată astăzi, nu a fost atât de importantă pentru cărturarii Evului Mediu.

            Tipuri de reprezentări spaţiale

            O formă recurentă de reprezentare a spaţiului geografic în Evul Mediu a fost redarea lumii cunoscute prin intermediul unui cerc divizat în trei părţi, fiecare parte fiind rezervată continentelor Europa, Asia şi Africa. Lumea cunoscută de cartografii medievali (ecumene) rezulta prin împărţirea cercului cu ajutorul a două linii perpendiculare (formând litera „T”), Asia având dimensiunea celorlalte două continentele. O variantă a acestei reprezentări reliefează cercul împărţit din două linii oblice (formând litera „Y”), cele trei continente având dimensiuni egale. Reprezentarea prin diagrama T-O reprezintă o moştenire a cartografierii antice (cunoscută unor autori precum Herodot), însă autorii Evului Mediu i-au suprapus conotaţii creştine. Astfel, unele hărţi realizate în acest stil sunt acompaniate de texte care prezintă schema tripartită ca fiind rezultatul împărţirii umanităţii după distrugerea Turnului din Babel. Iniţiatlele T-O au primit, începând cu secolul al XV-lea, o nouă încărcătură simbolică, ele semnificând în această perioadă abrevierea termenului de „Orbis Terraum”. De asemenea, litera „T” a fost privită de autorii medievali ca fiind o reprezentare a crucii lui Hristos, întărind şi mai mult ideea dependenţei lumii materiale de ordinea divină. 

Hărţile realizate în Occidentul medieval cuprind adesea şi o dimensiune cosmogonică. Aceste hărţi, create cu scopul de a organiza spaţiul fizic conform dogmei creştine, portretizează spaţiul geografic drept o realitate temporară, efemeră, rezultat al creării Spaţiului şi Timpului în cadrul Genezei. Astfel, aceste hărţi cuprind reprezentări atât ale lumii materiale, cât şi ale celei celeste. Preluând informaţia biblică conform căreia Pământul a fost împărţit de Noe celor trei fii ai săi, cartografii medievali au suprapus această informaţie cu reprezentarea tripartită (moştenită din Antichitate) a lumii materiale în continentele Europa, Asia şi Africa . Un alt element din dogma creştină aplicat reprezentărilor cartografice este localizarea Paradisului celest într-un punct cardinal precis (în est). Planând deasupra lumii materiale, Paradisul este izvorul celor patru râuri mitice:Gange, Nil, Tigru şi Eufrat . Realitatea acestor localizări geografice nu putea fi contestată, din moment ce, conform dogmei creştine, omul a fost izgonit din Paradis fără posibilitatea de a se reîntoarce în acest spaţiu idilic. Prezenţa acetor elemente fantastice pe cuprinsul hărţilor oferea privitorilor posibilitatea de a contempla distanţa în timp şi spaţiu care îl desparte pe om de divinitate. 

Mappa mundianglo-saxonă (cca. 1050)

Dintre numeroasele hărţi medievale păstrate până în zilele noastre, discuţia se va rezuma la prezentarea a două exemple ilustrative pentru felul în care spaţiul a fost schematizat şi imaginat. Astfel, prima hartă analizată este celebra mappa mundi(hartă a lumii) anglo-saxonă datată în jurul anului 1050 . Harta are o orientare tipică pentru perioada în care a fost realizată, având estul localizat în partea de sus. Cele trei continente (ecumene – lumea cunoscută) sunt reprezentate, oceanul planetar care le înconjoară fiind redat aici prin margini îngroşate. Marea Mediterană şi Marea Neagră ocupă centrul acestei reprezentări spaţiale, Europa fiind amplasată în stânga acestora, iar Africa în partea dreaptă. Oraşele sunt reprezentate prin intermediul unor fortăreţe şi castele, în timp ce graniţele dintre provincii şi regiuni să fie redate prin linii drepte. Munţii au o cromatică vie (culoarea verde), iar râurile urmează traiectorii şerpuite de la izvoare până la vărsarea în mare. Culoare roşie este folosită pentru a reda Marea Roşie şi Golful Persic, dar şi a cursului râului Nil. Cursul acestui râu, în mare parte necunscut cartografilor medievali (va rămâne o enigmă geografică până în secolul al XIX-lea), este prezentat aici în diferite locuri:el apare ca având izvoarele în apropierea Mării Roşii, pentru a se vărsa apoi în deltă. Apoi, un alt izvor al râului apare în Africa Centrală, pentru a dispărea la scurtă vreme în deşert;acest Nil va curge apoi pe o distanţă mică până se va pierde din nou în zonele toride ale continentului african. Suprafaţa Mării Roşii este secţionată pentru a aminti privitorului episodul biblic al împărţirii apelor de către Moise.

Marginile acestei hărţi, reprezentând teritorii puţin sau deloc cunoscute cărturarilor medievali, cuprind note şi notaţii explicative. De exemplu, aflăm prin intermediul hărţii că în Africa există un munte care se află într-o permanentă stare incandescentă şi că deşi continentul este fertil şi propice agriculturii, el este populat de fiare şi animale sălbatice periculoase. În partea de nord-est este reprezentat un leu, figură prin excelenţă a animalului sălbatic. În est este semnalată, de asemenea, prezenţa mitologicelor fiare Gog şi Magog şi a grifonilor. În estul extrem (partea de sus) este reprezentată insula Taprobane (Sri Lanka), poziţionată lângă un munte de aur. Teritoriile vecine Insulelor Britanice sunt reprezentate cu mult mai multă acurateţe, spaţiul fantastic (de inspiraţie biblică şi antică) având rolul de a întări identitatea teritoriului cunoscut.

Reprezentări cartografice în lucrarea lui Honorius Augustodunensis, Imago Mundi(secolul al XII-lea)

Un al exemplu de hartă medievală este întâlnit la Honorius Augustodunensis (1098-1156). Lucrarea sa, Imago Mundi, este o compilaţie de cunoştinţe antice, destinată a fi un instrument de informare pentru călugării care nu aveau acces la marile biblioteci ale epocii medievale. Identitatea cărturarului nu a fost stabilită cu certitudine, epitetul de „Augustodunensis” fiind tradus ca „din Augsburg”. Cea mai probabilă ipoteză este că Honorius a fost un nobil de origine germană sau irlandeză, care a renunţat la viaţa laică pentru a se intra în Ordinul Benedictin. Opera sa se pare că a fost redactată în perioada în care autorul a locuit în Canterbury şi în Regensburg. Lucrarea Imago Mundinu este doar rezultatul compilării de informaţii din diverse surse antice (aşa cum autorul mărturiseşte în introducere), ci o expunere coerentă, logică şi continuă cu o identitate proprie. Aceasta a avut ca model lucrarea De natura reruma lui Isidor din Sevilla (560-636), fiind împărţită în trei cărţi . Prima carte este o descriere a unviersului, începând cu crearea Pământului şi a oceanului planetar, urmate de apariţia aerului şi a focului. A doua carte este dedicată creării timpului, în timp ce cea de-a treia este consacrată istoriei (în varianta sa biblică, structurată în şase perioade). Prima carte debutează cu o expunere amănunţită a spaţiului geografic, fiind acompaniată de o hartă detaliată a lumii cunoscute.  

Harta ilustrează în partea de sus (est) insula Paradisului, spaţiul geografic fiind flancat de patru îngeri, dintre care unul arată cu degetul către triburile lui Gog şi Magog, care se vor dezlănţui asupra umanităţii în timpul Apocalipsei. Îngerii iau locul aici vânturilor reprezentate adesea în cadrul hărţilor medievale. Lumea este reprezentată în lucrarea lui Honorius ca având formă ovală. Continentele nu sunt denumite în mod explicit, iar referiri la împărţirea tripartită realizată de Noe nu sunt prezente. Marea Mediterană se află în centrul acestui spaţiu, iar Dunărea este prezentată ca curgând între Marea Neagră şi oceanul nordic. Nilul apare iarăşi ca având două izvoare, unul în apropierea Mării Roşii şi altul în inima deşertului african. În centrul Mării Mediterane se află insula Delos, înconjurată de celelalte insule ale Arhipelagului Cicladelor. De asemenea, reprezentări ale miticelor Scylla şi Carybda ocupă acest spaţiu. Oraşe antice precum Babylon, Persopolis, Cartagina şi Roma sunt prezente în această hartă, alături de Cologne şi Mainz – centre ale Sfântului Imperiu Roman de naţiune germană. Pe teritoriul Spaniei actuale figurează imaginea unei biserici – reprezentare a locului de pelerinaj de la Santiago de Compostella (deşi locul a fost amenajat abia în 1211). În Siria, Canaanul biblic ia locul realităţii geografice în ceea ce priveşte localităţile notate şi graniţele stabilite. Nume de oraşe contemporane cu autorul apar (Pisa, Mainz, Cologne, Paris), în timp ce Insulele Britanice apar cu denumirea arhaică de „Britannia”. Către periferiile hărţii, unde efectul civilizator al centrului este diluat, apar din nou elemente fantasice:troglodiţi, canibali şi animale fantastice (grifoni, hidre, oameni cu cap de câine) populează aceste ţinuturi îndepărtate. Sunt reprezentate aici insulele mitologice Apterofon (unde singurul anotimp cunoscut e iarna) şi Terraconta (populată de descendenţii lui Gog şi Magog – creaturi cu dinţi de crocodil). Se observă, ca şi în cazul hărţii anglo-saxone, prezenţa concomitentă de elemente geografico-istorice reale şi mitologice, spaţiul fiind pentru Honorius în primul rând o expresie a voinţei divine.

Cele două hărţi analizate oferă o imagine de ansamblu asupra felul în care spaţiul era reprezentat şi imaginat în epoca medievală. Deşi sunt separate temporal, se observă cum simbolistica, mitologia şi cosmogonia de factură antică sau biblică au influenţat în mod decisiv eforturile de cartografiere ale cărturarilor medievali. Hărţile, la fel ca celelalte tipuri de surse primare, oferă cercetătorilor informaţii valoroase asupra mentalităţilor, resorturilor culturale şi intelectuale şi viziunii asupra lumii pe care autorii medievali au răspândit-o, contribuind astfel la efortul milenar de cunoaştere şi înţelegere a spaţiului în care omul a trăit şi şi-a imaginat începuturile.  

Surse:

Bagrow, Leo, History of Cartography, Cambrduge, Massachusetts, 1966

            Blakemore, Michael J., Harley, J. B., Concepts in the History of Cartography:a review andperspective, în, Cartographica, XVII, nr. 4, 1980

            Edson, Evelyn, Mapping time and space:how medieval mapmakers viewed their world, The British Library, Londra, 1997

            Saenger, P. H.,   Space between words:the origins of silent reading, Stanford, Stanford University Press, 1997

Talbert, J. A., Unger, Richard W., Cartography in Antiquity and the Middle Ages:Fresh Perspectives, Brill, Boston, 2008

            Woodward, David, Reality, Symbolism, Time, and Space in Medieval World Maps, Annals of the Association of American Geographers, Vol. 75, Nr. 4, decembrie 1985