Autor 2663 vizualizări


Până în 1881, mișcarea națională a românilor din Ungaria dualistă a fost reprezentată de două partide: Partidul Național Român din Transilvania și Partidul Național Român din Banat și Ungaria. Conștienți însă de pericolul tot mai mare al politicii de maghiarizare duse de guvernele de la Budapesta, românii din spațiul transilvănean și cei din cel extra-transilvănean au decis, în cadrul Conferinței naționale ținute la Sibiu în 1881, să-și unească eforturile pentru a acționa pe teren politic precum un întreg. Însă acest lucru nu a fost pe deplin posibil tocmai din cauza realităților electorale diferite și a tradițiilor politice contrare. 

Tradiţii divergente

Astfel, în spațiul extra-transilvănean locuit de români exista o profundă tradiție activistă, care presupunea participarea la procesul electoral prin numirea de candidați români pentru mandatele de deputat, care să fie susținuți pe deplin de conaționalii lor cu drept de vot. În spațiul transilvănean, în schimb, câștigase tot mai mult teren ideea pasivismului. Aceasta presupunea boicotarea alegerilor parlamentare, atât prin refuzul de a numi candidați proprii pentru mandatele de deputat, cât și prin neparticiparea alegătorilor români la procesul electoral. Era o reacție politică de protest față de pierderea autonomiei Transilvaniei prin unirea acesteia cu Ungaria. 

După fuziunea celor două partide românești, nou-înființatul Partid Național Român (PNR) a adoptat pentru o scurtă perioadă de timp o tactică politică hibrid: pasivism pentru circumscripțiile electorale din Transilvania și activism pentru cele din Banat, Crișana, Sătmar și Maramureș. Începând însă din 1887, în urma eșecurilor electorale și a abuzurilor comise de autorități, pasivismul a fost adoptat ca tactică politică unică, extinzându-se în toate zonele locuite de români. Astfel, pentru aproape două din cele cinci decenii ale perioadei dualiste, pasivismul a fost tactica politică a mișcării naționale a românilor din Ungaria. 

Pasivism vs compromis politic

Însă nici în această privință deciziile luate nu au putut fi aplicate întru totul. În rândul curentului activist românesc din Ungaria dualistă se milita, de asemenea, pentru colaborarea cu partidele politice maghiare. Deși au existat oameni politici români care au optat pentru partidele maghiare din opoziție – George Pop de Băsești fiind la un moment dat chiar vice-președintele Partidului Independentist Maghiar –, majoritatea celor favorabili acestui tip de activism au ales să colaboreze cu partidul aflat la guvernare.

Pentru opțiunile lor, aceștia au fost considerați de majoritatea presei românești a vremii și de mediile PNR ca trădători ai interesului național, înfierați cu etichete precum „cozi de topor” sau „mameluci”. Însă, din punct de vedere al programului politic, singura diferență între PNR și proguvernamentalii români era cea referitoare la pierderea autonomiei Transilvaniei, pe care cei din urmă o acceptau. 

În ziua alegerilor, secţiile de votare erau luate cu asalt de alegători şi de susţinătorii diferiţilor candidaţi. Incidentele erau greu de evitat. Sursa: „Vasárnapi újság”, nr. 19/1906

Diferențele devin însă semnificative în ceea ce privește tactica politică adoptată de proguvernamentali. Aceștia considerau că prin compromis politic se puteau obține o serie de avantaje la nivel local, în comitate, care să contribuie la dezvoltarea economică, socială și culturală a românilor din respectivele zone. Strategia consta în obținerea de concesii la nivel local din partea autorităților maghiare, în schimbul susținerii în parlament a proiectelor guvernului.

În accepțiunea proguvernamentalilor români, cu cât se obțineau concesii pentru mai multe comunități românești din diferite comitate, cu atât mai bine se creau cadrele necesare dezvoltării întregii națiuni române din Ungaria dualistă. Exploatând și carențele tacticii pasiviste asumate de PNR până în 1905, proguvernamentalii români au mobilizat de partea lor un număr considerabil de alegători. Aceștia proveneau atât din rândurile țărănimii mijlocii, cât și din cele ale inteligenței românești, reprezentată îndeosebi de funcționari, preoți și învățători.

Prin urmare, de-a lungul întregii perioade dualiste, românii au fost implicați activ în ceea ce a însemnat fenomenul electoral din Ungaria dualistă, atât în calitate de candidați pentru mandatele de deputați, cât și ca alegători. Au experimentat astfel din plin corupția și abuzurile caracteristice alegerilor parlamentare din partea maghiară a Dublei Monarhii.

Acest text este un fragment din articolul „«Cine se poate lupta cu 60 de birturi, cu 6-7.000 de florini?». Corupție și practici electorale în Transilvania secolelor XIX-XX”, publicat în numărul 228 al revistei Historia, disponibil în format digital pe platforma paydemic.com 

 Cumpără Acum


 Cumpără Acum