Autor 12319 vizualizări


În vara anului 1935, o Românie întreagă n-avea ochi decât pentru Maglavit. Localitatea din Oltenia în care ciobanul Petrache Lupu pretindea că l-a văzut şi a vorbit cu Dumnezeu. Foarte repede, societatea s-a împărţit în tabere:unii i-au zis ciobanului „nebun“, alţii „sfânt“, unii au bănuit că-i vorba de o escrocherie. Cert e însă că puhoaie de oameni au pornit-o înspre Maglavit, convinşi de virtuţile tămăduitoare ale locului. Cunoscutul scriitor interbelic Victor Eftimiu descrie atomsfera de la Maglavit într-un reportaj publicat în "Cuvântul Maglavitului", la 25 decembrie 1935.

„Petrache Lupu  mănâncă melancolic şi absent, o ciorbă de pasăre cu mămăligă. Ne îmbie şi pe noi cu gestul august şi milenar al ţăranului ospitalier. În casă e un miros greu de cojoc şi de lapte stricat, subt icoane de hârtie noui şi poleite. Un moment greu, acest prim contact cu omul cel mai celebru al României. Credeam că e Ion nebunul din «Năpasta» lui Caragiale, care vede pe Maica Domnului şi veveriţa, dar mai este şi Agamiţă Dandanache. În casă e ceva penibil. Aş vrea să ies la aer. Mai mic, frumuşel, mai puţin crunt decât îl arată fotografiile, ciobănaşul acesta mi se pare cunoscut de mult din vechile mele poveşti. E omul care vorbeşte cu Dumnezeu în «Minunea Sfântului Ilie», e Ionică Prostul care învaţă cum să facă podul până la cer, e Florin din «Floriana şi Florin», e Ispas din «Biserica sfinţilor fără nume» care taie fluiere şi zugrăveşte icoane, în slava mucenicilor necunoscuţi, e copilandrul care’n «Meşterul Manole» dărueşte voevodului un flaut de soc, pentru mânăstirea Argeşului... Sunt toţi inocenţii singurătăţilor, pescari săraci, păstori asupriţi, cari au rămas cu suflete simple şi miloase, ascultând tăcerea peştilor din apele vorbăreţe, behăitul dulce al mieilor şi limpezimea lunară din funduri de fântână.
Petrache Lupu are şi umor. În fundul automobilului, între cei doi preoţi care au binevoit să mă însoţească în vale – părintele Barbu din Catedrala Sfântului Dumitru din Craiova şi părintele Bobin, al Maglavitului, cel căruia i s-a spovedit întâia oară ciobanul, – Petrache Lupu ar vrea să stea la volan sau să vorbească domnului care nu e preot, de lângă şofer.
-Petrache, o să-l vezi pe prea sfântul episcop... Ştii de el c’a mai fost p’aici...  Să-i săruţi mâna!, îl povăţuieşte părintele Bobin.
-Tiu. Ăla cale mă pupă’n cap?  
-Să-i săruţi mâna şi să-i spui prea sfinţite stăpâne...
-Tăpânu votru, nu al meu!, replică Petrache, care nu cunoaşte decât un singur stăpân:pe moşu.
-Să-i spui cum s’a făcut minunea, cum s’a arătat Dumnezeu şi cum vine lume de peste tot.  
-Norocul popilor!, spune Petrache şi râde cu hohot, dându-şi capul pe spate”.

(Victor Eftimiu, „Amurg la Maglavit”, Cuvântul Maglavitului, 25 decembrie 1935)