Rememorarea trecutului și capcanele istoriei

Cea mai mare catastrofă prin care a trecut Europa, Al Doilea Război Mondial, s-a încheiat în mai 1945, după șase ani de atrocități și distrugeri fără egal în istoria continentului. Dar, și în prezent, multe întrebări rămân tulburătoare. Avem o cultură comună a memoriei Războiului? Știm cum să comemorăm tragediile naționale, dar și suferința individuală a zeci de milioane de oameni? Este posibil să construim o istorie comună la nivel european a ceea ce s-a întâmplat cu peste 70 de ani în urmă? Iată întrebări la care sunt chemați să răspundă istorici, cercetători, dar și oameni de cultură și reprezentanți ai societății civile.

Rețeaua Europeană Memorie și Solidaritate și-a propus să caute răspunsuri la aceste întrebări fundamentale prin organizarea, la Viena, a simpozionului „Memoria celui de-al II-lea război mondial la 70 de ani de la încheierea lui. Învingătorii, învinșii, făptașii, victimele, martorii pasivi”. A fost cea de-a patra manifestare organizată de Rețeaua Europeană Memorie și Solidaritate după cele de la Gdansk, 2012, urmate de Berlin și Praga. Anul viitor va fi rândul Budapestei să găzduiască evenimentul. 

Ce este Rețeaua Europeană Memorie și Solidaritate 

REMS este o rețea internațională, al cărei scop este cercetarea, documentarea și popularizarea cunoștințelor despre istoria Europei din secolul XX și modalitățile de comemorare ale acesteia, punându-se accentul mai cu seamă pe prezentarea perioadei dictaturilor, a războaielor și a revoltelor sociale împotriva lipsei de libertate. Membrii rețelei sunt:Germania, Polonia, Slovacia, Ungaria, precum și România. Statut de observatori au Austria și Cehia (prezentare de pe site-ul www.enrs.eu). 

Rețeaua este o organizație guvernamentală reprezentată de Ministerele Culturii din țările membre. România s-a alăturat în 2014, fiind prima țară care devine membru cu drepturi depline după statele fondatoare, într-un proces de lărgire care ar putea să cuprindă în viitorul apropiat și alte țări europene. Organizația este condusă de un comitet director, reprezentatul României în acest organism fiind istoricul Florin Abraham.

Eroul necunoscut și necazurile Austriei 

Milioanele de turiști care vizitează inima Vienei intră în Heldenplatz grăbiți să ajungă la Palatul Hofburg fără să acorde prea mare atenție porții monumentale dinspre Cartierul Muzeelor. De altfel, nici ghizii nu insistă să dea prea multe explicații, iar inscripțiile oficiale lipsesc cu desăvârșire. Pare că un trecut prea complicat acoperă locul. Un trecut care tulbură și nu se lasă acoperit de uitare.

Două uși masive închid spațiile reci, neaccesibile publicului. Într-o parte este cripta soldatului necunoscut. Ani de zile, oficialitățile austriece în frunte cu președintele republicii au depus aici coroane de flori. Ceremoniile au mers înainte în ciuda zvonurilor că este ceva în neregulă cu monumentul. Înăuntru atmosfera este apăsătoare, culorile, întunecate. Monumentul este o placă de mormânt pe care stă întinsă statuia în marmură roșie a soldatului căzut pe frontul Primului Război Mondial. În uniformă, cu o mână la inimă, cu cealaltă ținând arma, gata să se ridice din nou la chemarea patriei. Este masiv și amenințător totodată. O operă din 1935, pe când istoria Austriei se pregătea de ce este mai rău. Era cu doar trei ani înainte ca în aceeași piață, pe 15 martie 1938, Adolf Hitler să fie primit triumfal de o mulțime imensă venită să-l ovaționeze ca pe un salvator și să-i asculte discursul ținut din balconul Palatului Hofburg. Hitler se întorcea în patria mama pentru a anunța că Austria înceta să mai existe ca o țară independentă și devenea o provincie a Reich-ului. Anschluss-ul fusese înfăptuit. Cu participarea entuziastă a milioane de austrieci.

În 2012, autoritățile vieneze au cedat zvonurilor și au ridicat placa de mormânt de pe monumentul eroului necunoscut. Coroanele de flori au fost date la o parte, masiva placă a fost îndepărtată și zvonurile s-au dovedit adevărate. Dedesubt au găsit o capsulă din metal cu un mesaj nazist. Sculptorul monumentului, Wilhelm Frass, era autorul acestui mesaj. E drept, o a doua capsulă găsită conținea un mesaj pacifist al altui sculptor, Alfons Riedel. 

Președinția Austriei s-a văzut atunci într-o situație delicată. Coroanele de flori depuse de ziua națională erau, de fapt, așezate pe un monument care conținea un mesaj nazist! Problema a fost rezolvată doar parţial. De atunci încoace, coroanele nu se mai depun la monument, ci la baza zidului pe care Ministerul Apărării a instalat o placă în care vorbește numai despre eroii celei de-a doua republici, Austria reînființată după sfârșitul războiului.

„Austria este o națiune de victime, dar și de făptași”

Președintele în exercițiu al Austriei, Heinz Fischer, care era în mandat în timpul întâmplărilor din 2012, este pe deplin conștient de problemele pe care trecutul le ridică în fața țării sale. „Cine sunt victimele și cine sunt autorii? Nu este clar în cazul Austriei. După Război s-a acreditat ideea că Austria este națiune victimă, iar Germania nazistă a fost agresorul. A luat mult timp să ne dăm seama de realitățile anului 1938. Atunci, majoritatea populației a întâmpinat în mod entuziast trupele germane. Iar armata austriacă nu a tras un foc de armă pentru a apăra națiunea, nu și-a apărat țara. Austria este o națiune de victime, dar și de făptași”, a spus președintele Austriei în discursul pe care l-a ținut în deschiderea conferinței de la Viena.

„Încheiat acum 70 de ani, Al Doilea Război Mondial este cea mai mare tragedie din istoria omenirii. Ani la rând, austriecii s-au considerat victime ale celui de-Al Doilea Război Mondial, plecând de la premisa potrivit căreia cu cât existau mai multe victime printre ei, cu atât erau mai puțin vinovați. Au existat, de asemenea, unii care au susținut că poporul austriac nu are nicio vină, subliniind, printre altele, că Anschluss-ul a venit din exterior, iar ordinele au fost de sus”, a mai spus Heinz Fischer. El a adăugat că nu este ușor să discuți despre istorie și că a discuta despre istorie înseamnă a pune întrebări:„Sunt de părere că oamenii pot învăța din istorie. Dovada este istoria noastră, am învățat din greșelile primei republici austriece și ceea ce a fost rău nu am mai făcut”.

Istoria are întrebări și pentru faptele bune 

Poate pentru a mai atenua controversele legate de monumentele istoriei recente, autoritățile vieneze au decis să facă o faptă bună și să ridice un memorial dedicat soldaților executați de naziști pentru că nu au vrut să lupte în armata germană sau au dezertat. În partea cealaltă a pieții, chiar lângă aripa palatului în care își are sediul președinția austriacă, un bloc de ciment masiv în formă de X a fost ridicat în memoria acestor victime. Monumentul a fost inaugurat de președintele Fischer anul trecut. 

Forma literei X duce cu gândul la cei anonimi care au suferit, dar este şi un semn de avertizare. Nu sunt inscripții, doar cuvintele „all” și „alone” apar pe partea superioară, iar pentru a le vedea trebuie să escaladezi blocul cenușiu din ciment. 

Ani de zile după război, dezertorii au fost blamați ca trădători și problema reabilitării lor a trenat, deși sentințele date de curțile naziste au fost abolite în privința cetățenilor austrieci. Dar dezbaterea continuă. Unii spun că monumentul glorifică actul infam al dezertării, al părăsirii camarazilor de luptă. Ceilalți susțin că îndeplinirea datoriei de a lupta în armata germană însemna slujirea unui regim al terorii, al crimei și al genocidului.

Scriitorul Martin Pollack și bărbatul ucis în buncăr

Născut în 1944, scriitorul austriac Martin Pollack avea trei ani când, într-un buncăr de la granița austriaco-italiană, a fost descoperit cadavrul unui bărbat ucis cu mai multe focuri de armă. Din acte părea că este un fermier local. Ulterior avea să se dovedească adevărata identitate a celui ucis, SS-Sturmbannfuhrer, Gerhard Bast. Fostul ofițer SS acționase pe front în grupele speciale de lichidare a partizanilor și a evreilor și activase în Gestapo. Pus sub acuzare drept criminal de război, se pare că în momentul în care a fost ucis încerca să scape fugind spre Italia, locul de unde mulți naziști au reușit să ajungă în America de Sud. Tentativa sa s-a încheiat în buncărul din munți unde fost ucis, victimă a unui jaf, după cum se presupune.

Istoria s-ar fi putut încheia aici. Martin Pollack și Gerhard Bast nu aveau aparent nimic în comun și nimic nu putea să-i lege unul de altul. Doar că, puţin mai târziu, Martin Pollack avea să afle de la mama sa că tatăl lui natural este Gerhard Bast, cel ucis în buncăr. 

„Descoperindu-mi tatăl”

Ani de zile pentru Martin Pollack nu s-a întâmplat nimic în urma acestei dezvăluiri. Constata doar că familia tatălui său, fostul SS-ist, rămăsese fidelă ideologiei naziste. Atât unchiul său, cât și bunicul erau naziști înfocați. Războiul pierdut nu le schimbase convingerile. Apoi, mult mai târziu, Martin Pollack a început să-și pună întrebări și să se documenteze depre faptele tatălui său în război. A aflat că a ucis oameni nevinovați, că a executat ostatici. A întruchipat spiritul SS și al Gestapo. Rezultatul acestor căutări este cartea sa, Omul ucis în buncăr. Descoperindu-mi tatăl, carte care l-a făcut celebru. 

Este greu să găsești o persoană mai nimerită să vorbească despre rememorarea istoriei decât Martin Pollack. Pentru el istoria a devenit brusc parte a vieții sale, și nu o parte luminoasă. „Poate fi memoria oamenilor considerată istorie?”, a întrebat el în discursul ținut în cadrul simpozionului de la Viena. „Trebuie să recunoaștem că memoria ne poate înșela, că, fie și în lipsa vreunei intenții de denaturare, memoria poate șterge anumite fapte sau poate inventa altele sau le poate pune în altă ordine”, a mai spus scriitorul austriac. 

Răspunsul la întrebare nu este simplu. Memoria este prețioasă, chiar dacă este fragilă. Şi e cu atât mai prețioasă cu cât numărul supraviețuitorilor scade și nu peste multă vreme nu va mai fi niciunul în viață. Păstrarea acestui tip de istorie, a memoriilor legate de război și de Holocaust, este o preocupare majoră a muzeelor dedicate istoriei secolului trecut. Noile tehnologii fac posibilă înregistrarea mărturiilor supraviețuitorilor sub formă holografică interactivă. Se înregistrează răspunsurile la întrebările pe care le-ar pune vizitatorii și holograma din muzeu va părea că vorbește direct cu publicul, și asta pentru o perioadă nesfârșită în viitor. 

Este ideea pe care o susține dr. Karen Franklin de la Consiliul Internațional al Muzeelor:„Trebuie să ne concentrăm asupra viitorului, când noi generații vor trebui să ducă mai departe responsabilitatea memoriei războiului, așa cum le-au fost afectați părinții, bunicii și stră-bunicii și să înțeleagă natura memoriei Holocaustului pentru următoarele decenii”. 

Nazism și comunism

Pentru unii sfârșitul războiului a însemnat libertate, pentru alții nu a adus decât o altă dictatură. Vestul și Estul Europei au trăit istorii diferite și au acum, chiar la 70 de ani de la încheierea conflagrației modiale, convingeri diferite despre întâmplările prin care țările lor au trecut. Unii numără victimele dictaturii naziste și pe cele ale comunismului, încercând să facă ierarhii ale terorii, să vadă care dintre cei doi dictatori, Hitler și Stalin, a fost mai criminal. Dar ceea ce contează mai mult este natura criminală a celor două dictaturi și obiectivele pe care le-au urmărit, în numele cărora au ucis milioane de oameni.

Al Doilea Război Mondial, cea mai mare tragedie a Europei și a lumii, a lăsat continentul divizat, nu numai geopolitic, dar și în ceea ce privește memoria. „Problema este memoria divizată despre epoca sovietică”, spune în concluzia dezbaterilor profesorul Dragoș Petrescu, președintele Colegiului Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității.