Religii amerindiene şi o viziune europeanã

Cu toate contradicţiile pe care le reflecta, civilizaţiile amerindiene au la bazã explicaţii si fundamente religioase, care justificã atitudinea si comportamentul acestor popoare percepute de cãtre europeni ca fiind de o cruzime nemãrginita.

Fiind civilizaţii cu o economie axatã indeosebi pe agriculturã, cele mai frecvente divinitãţi erau cele agrare, personificãri ale elementelor naturii. De exemplu, cel mai popular zeu aztec era Tlaloc, cel ce stãpânea precipitaţiile, iar zeul suprem, patronul poporului aztec era întruchiparea Soarelui, Huitzilopochtli, care lupta victorios impotriva noptii. Alte zeitãţii importante includ pe zeul abundenţei Tezcatlipoca si pe zeul fertilitatii Quetzalcoatl, venerat in toata America Centrala. In ideologia incaşã apare in prim plan tot zeul Soarelui, caruia ii corespundea pe planul teocratiei imparatul incas. Totusi, mai strãveche decât zeul solar este divinitatea Viracocha, zeul ploii, fecunditãţii, pus alãturi de zeul Soare la Cuzco. Acesta corespunde lui Itzamna din mitologia maya, zeul cerului, dar şi al scrierii si apãrãtorul oamenilor contra calamitãţilor.

Un aspect interesant al cosmologiei amerindiene, in care sunt implicate si concepte fizice, dupa remarca lui A. von Humboldt (2003:Drimba, 202) este cã precolumbienii credeau cã natura, oamenii si zeii sunt interconectati. De aceea religia era concentrata pe mentinerea unui echilibru – orice pas greşit putand duce la dezastru:soarele s-ar putea opri iar rãzboiul dintre luminã si intuneric s-ar termina. In concepţia maya, viata lumii si a omului sunt decise de rezultatul acestei lupte continue, de aceea existau zei binefacatori şi ai distrugerii. Se credea de asemenea şi in nemurirea sufletului, in existenţa unei lumi de dincolo, un soi de Valhalla pentru cei cazuti in lupta, dar şi pentru cei sacrificaţi sau femeile care au murit in timpul naşterii. “Nu este exclus însã ca o asemenea credinţã despre viaţa de dincolo sã fie rezultatul unei ulterioare alterãri exercitate la o epocã târzie de creştinism”. (2003:Drimba, 254). Regãsim şi mitul unui Noe mexican in cadrul distrugerilor succesive provocate de luptele intre zeii care simbolizau cele patru elemente. In momentul venirii conchiztadorilor, aztecii considerau cã se afla in epoca celui de-al cincilea Soare care va aduce sfarsitul lumii.

In general, religia acestor popoare se caracterizeaza prin credinţa intr-o instabilitate profundã a lumii, în imperfectiune şi dezechilibru, în anarhia destinului sufletului dupa moarte, pesimism. Cu privire la aceste aspecte avem mãrturii diverse, printre care cele mai usor de descifrat sunt cele ale primilor cuceritori spanioli, precum Hernan Cortez sau Diaz de Castillo. Ei mărturisesc surpriza resimţită de o lume în faţa celeilalte, necesitatea de a-şi linişti conştiinţa. Mai tîrziu, primii călugări predicatori care au sosit în Noua-Spanie — şi printre ei primul veritabil etnolog american Fra Bernardino de Sahagun — s-au pasionat de această civilizaţie. Dar pentru ei „celălalt" era anticristul. Iar pentru azteci, spaniolii erau aducãtorii sfârşitului lumii a 5-a. Soarele este închinat lui Tonatiuh, un zeu, în definitiv cam teoretic deoarece este recuperat în toate întruchipările sale de către alţi zei. Pe Tezcatlipoca l-am putut califica drept un , , anti-Soare" prin aceea că reprezintă mersul soarelui prin tenebre. Cît despre Quetzalcoatl, el este soarele care apune, iar Huitzilopochtli soarele triumfător la Zenit. Tonatiuh apare aici ca un numitor comun, deoarece cele patru ere precedente se numeau Sori şi erau închinate altor zei. El este „centrul calendarului solar", acest mare monument unde apare la mijloc scoţînd limba fără îndoială pentru a cere sînge omenesc. Este deci de înţeles neliniştea care se putea înstăpîni. Toţi, începînd cu împăratul, aşteptau semnele care vor anunţa sfîrşitul acestei lumi.

Lipsa echilibrului cosmic se reflecta si in politeismul infinit. Regnurile nu au o natura specifica. Un zeu, în funcţie de dispoziţia sa, se poate transforma în om, în piatră, în aer, în animal. Tezoatlipooa esteun jaguar. Alungat, Xolotl (care estede asemenea Quetzalcoatl) se transformă în dublu ştiulete de porumb, în agavă dublă, în peşte, în cîine, etc. Sahagun insa vorbeste si despre faptul ca zeii se ascund, le e frica, si sfarsesc prin a se jertfi. O fraza consemnata de el pare a fi esentiala pentru intelegerea uneia din grelele poveri ce apasa poporul Soarelui: „sa murim toti si sa facem ca soarele sa invieze”. Sacrificiul de la origine al zeilor a fost insuficient. După ei au trebuit să moară şi ceilalţi zei. Dar imobilitatea este imposibilă şi dacă acest sacrificiu nu era suficient, trebuia să fie mereu reînnoit. De aceea revenea acum oamenilor, în special aztecilor, de a-şi asuma această sarcină. Sacrificiul uman a devenit astfel o necesitate absolută căci, fără el, lumea ar înceta să existe, desigur lumea aztecă, cu valorile sale, dar şi lumea întreagă, aceea a ultimei creaţii.

Cronicarii spanioli ai epocii conchistadorilor dau ca cifra 20.000 de persoane sacrificate anual. 15.000 au fost sacrificate pentru ajutorul zeilor contra oamenilor lui Cortes, neluandu-se in cosiderare posibilitatea ripostei. Ororile nu erau insa comise doar din cruzime, ci din convingerea cu totul neinteligibila pentru europenii educati in spiritul crestin ca sângele are o forţã magicã atotputernica. Insusi Soarele, pentru a se revigora, avea nevoie de sange, de ofrande precum inimile smulse din piept ale prizonierilor sacrificati. Cei sacrificati la rândul lor se considerau privilegiaţi pentru ca astfel deveneau o parte din divinitatea respectiva. Forma actului sacrificial era stabilita in functie de ocazie, sarbatoare si divinitate. Forma cea mai comunã era însã scoaterea inimii cu un cutit de silex şi depunerea ei pe altar in vasul sacrificial, rostogolirea cadavrului pe treptele templului şi infigerea capului in tribuna ţestelor. Mayasii aveau acte sacrificiale asemanatoare: victima era dezbracatã, vopsitã in albastru, i se scotea inima pe viu, corpul era jupuit si preotul efectua un dans ritual cu pielea victimei pe umeri.

Cu asemenea diferente de gandire, a fost previzibila o ciocnire de proportii intre crestinii care credeau in providenta si pãgânii preocupati de indreptarea destinului prin sânge. Spaniolii abia iesiti din Reconquista se confruntau cu o lume complet strãina si cu totul alte valori. Idolatria a fost prima dintre crimele impuse acestei lumi. Poporul aztec era in viziunea europeana supus idolilor sai, idoli care supravietuiau datorita contractului cu oamenii.  In religia lor ei vedeau doar o operã diavoleascã.  Sahagun îşi începe fiecare capitol spunînd: „O, prea nefericită naţie... acest demon care te-a înşelat...". tot Sahagun descrie si atitudinea celor care manifestau un oarecare sentiment de toleranta:„Nu cred să existe o inimă atît de dură care auzind despre o cruzime atît ide inumană şi atît de bestială şi diavolească, cum este cea relatată mai-sus, să nu se emoţioneze şi să nu plîngă şi să nu încerce groază şi teroare. Şi este desigur lucru de prins şi oribil că natura noastră omenească are atîta josnicie şi slăbiciune, că părinţii, insuflaţi de demon, îşi omoară şi îşi mănîncă copiii fără să se gîndească că păcătuiesc, ci dimpotrivă, gîndesc că aduc un mare serviciu zeilor lor. Vina de această orbire atît de crudă pe care aceşti nenorociţi o săvîrşesc nu trebuie să fie imputată cruzimii părinţilor care vărsau multe lacrimi şi o îndeplineau cu o mare durere a inimii, cit prea marii pizme a vechiului nostru duşman Satana, care cu o viclenie foarte răutăcioasă îi convingea la fapte atît de infernale, Doamne Dumnezeule, pedepseşte cu dreptate pe acest duşman nemilos care ne face atîta irău şi doreşte să ne mai facă încă ! I-ai orice putere de a reîncepe !".  Conchistadorul Anonim  expune si el aceleasi idei: „Este bine cunoscut faptul că îl vedeau pe diavol în efigiile pe care le făceau şi pe care le ţineau drept idoli şi că diavolul intra în aceşti idoli şi. de acolo le vorbea şi le poruncea să facă sacrificii şi să le ofere inimi omeneşti pentru că ei nu se hrăneau cu altceva..."

Relatarea Conchistei făcută de Diaz del Castillo ar putea fi rezumată prin teroarea şi panica de a fi mîncaţi. Aceste cuvinte revin ca un laitmotiv:„şi ei au dat inima să fie mîncată şi ei au mîncat membrele". Mai departe, vorbind de masa lui Montezuma: „Mi s-a spus că era obiceiul să i se gătească din carne de copii mici, dar deoarece existau nenumărate feluri pregătite, era greu să deosebeşti dacă era vorba de carne omenească sau de altă carne". Tot Diaz del Castillo relateaza ca prima oară cînd Montezuma a trimis o ambasadă spaniolilor, , le-a trimis prizonieri ca să celebreze un sacrificiu:cine ştie, poate că ar dori să guste din sângele lor... Dar cînd spaniolii văzură victimele simţiră un mare dezgust, scuipau, îşi frecau cu putere pleoapele, închideau ochii... cît despre mîncărurile oare erau stropite cu sînge, le respingeau cu greaţă... şi motivul pentru care Montezuma procedase în felul acesta era convingerea sa că aceştia erau zei...". Spaniolii nu au asociat insa antropofagia aztecã cu ideea de comuniune cu divinul care stã chiar la baza crestinismului. Zeii au cerut inca de la inceputul lumii sa li se furnizeze hranã, iar hrana cea mai pura este cea apropiata de esenţa lor, adica sângele uman.

Faptul că spaniolii au refuzat cu groază — cu toate că ar fi trebuit să se simtă onoraţi — hrana oferită, stropită cu sînge omenesc, a provocat mirare mexicanilor. Totuşi, cu tot refuzul lor brutal, deoarece aceste fiinţe păreau să fie într-adevăr teuli, zei, Moma a poruncit să le fie trimise daruri: pene de quetzal sau jadeită, culori şi materiale foarte preţioase...Spaniolii înşişi îşi dădură seama repede de folosul pe care-l puteau trage din reputaţia lor divină. Diaz del Castillo scria cu prilejul primelor încăierări: „Ne-am îngropat morţii pentru ca ei (mexicanii) să nu vadă că eram muritori."

Pe de alta parte, la randul lor aztecii au ramas surprinsi de practicile spaniolilor, cum ar fi arderea de viu pentru delicte comune sau insemnarea cu fier rosu a prizonierilor de razboi transformati in sclavi. Aztecilor „ le lipsea orice sentiment de ura, razbunare sau de acel sadism gratuit pe care atatea popoare civilizate le-au dovedit in zilele noastre”. (2003:Drimba, 186).

O data cu impactul aztecilor, incasilor si mayasilor cu spaniolii a inceput unul dintre cele mai importante procese de aculturatie din istorie. Popoarele succesoare au schimbat formele de cultura proprie cu cele ale cuceritorilor, le-au preluat si asimilat, aşa încat astãzi prezintã una din variantele semnificative ale culturii hispano-americane.

Bibliografie:

Del Castillo, Bernal:Historia verdadera de la conquista de la Nueva Espanain

Abbat, Mireille Simoni. Aztecii. Editura meridiane, Bucuresti, 1979;

Drimba, Ovidiu. Istoria culturii si civilizatiei.Vol. II, Editura Saeculum &Vestala, Bucuresti, 2003;

Sahagun, Fra Bernardino de:Historia general deAngellas cosaş de la Nueva Espanain Abbat, Mireille Simoni. Aztecii. Editura meridiane, Bucuresti, 1979;

Vulcanescu, Romulus:Incasii. Editura Albatros, Bucuresti, 1970.