Autor 5797 vizualizări


Căutările identitare pot căpăta nuanţe negative în ceea ce priveşte atât obiectivele, cât şi efectele pe care le produc. Ne referim la tenta rasistă pe care o comportă multe organizaţii, adunate în cazul Statelor Unite de pildă sub denumirea generală de White Identity Movement.

Printre astfel de organizaţii se numără Ku Klux Klan, Partidul Nazist American, Naţiunea Ariană, Rezistenţa Ariană Albă, Biserica lui Iisus Hristos Creştinul şi alte grupuri aşa-zis suprematiste. Mişcarea Christian Identity, unul din pricipalii piloni ai ideologiei supremaţiei rasei albe, are la bază un discurs de origine care susţine că de fapt ‘rasa’ albă ar fi poporul ales de Dumnezeu, iar separarea raselor s-ar fi produs încă de la începuturile umanităţii. În cadrul mişcării se disting tot felul de grupuri (le găsiţi pe site-ul religioustolerance.org) precum anglo-israeliţii sau brito-israeliţii care se axează pe ideea simplă a descendenţei anglo-saxonilor, celţilor, germanicilor sau scandinavilor din triburile lui Israel. Christian Identity uneşte cu alte cuvinte conservatorismul religios şi mistificarea originilor cu gândirea de extremă dreapta. Discursul de acest tip nu este în niciun caz nou. Curentul anglo-israelit datează de fapt de prin 1840, ca urmare a publicării unui text numit “Lectures on Our Israelitish Origin” de către un anume John Wilson, care avansa acelaşi mit de origine care lega populaţiile biblice de cele contemporane. Şi astăzi, bisericile ultraconservatoare din acest curent încă mai consideră că anglo-saxonii, implicit americanii, sunt adevăratul şi unicul popor al lui Dumnezeu şi îşi propagă ideile prin tot felul de filmuleţe, pliante sau predici. Există şi congregaţii cu şcoli unde se predă o astfel de viziune asupra lumii.

Religia în acest caz reprezintă liantul pentru tot felul de curente şi tendinte extremiste suţinute în total de jur de 50.000 de americani. Toate grupurile se remarcă printr-o interpretare foarte sumară şi reducţionistă a Bibliei, credinţa că Adam şi Eva erau arhetipul omului alb, homfobie, antisemitism, în esenţa mitul superiorităţii omului alb, a ‘rasei adamice’, ‘veritabilii israeliţi’. Grupările cele mai radicale nu le atribuie calitatea umană celor pe care nu îi consideră ca apartinând propriei ‘rase’, numindu-I “mud races”. În acest sens, interpretează porunca privind interdicţia adulterului nu ca pe o referintă la relaţiile extramaritale, ci interrasiale.

Grupurile s-au implicat şi în acte de terorism precum incendierea sinagogilor, bombardarea clinicilor unde se face avort şi chiar uciderea homosexualilor. Totuşi, majoritatea actelor se pare că au fost comise individual, iar mişcarea nu este monitorizată din cauza amendamentului 1 al Constituţiei care garantează libertatea de gândire. Dacă naraţiunile biblice sunt o cale destul de obisnuită pentru a crea impresia de autenticitate, în cadrul neonazismului se mai face uz de discursul legat de diversitatea culturală. Mai exact, este atacat multiculturalismul. Dacă aruncăm de pildă o privire pe site-ul Stormfront, multe elemente ale formei de prezentare ni se vor părea familiare:iconografia aminteşte cu precădere de Germania nazistă. Logo-ul este White Pride World Wide şi miscarea se autodescrie ca fiind o resură importantă pentru tinerii curajosi care vor să se afirme în lupta pentru idealurile culturii occidentale. Mitul agresiunii externe este şi el o constantă, adică ideea discriminării albilor tocmai din cauza multiculturalismului. Celebrarea diversitătii este condamnată drept o încercare de reducere a numărului şi importanţei albilor. O altă premisă a gândirii radicale se referă la ideea că America aparţine doar albilor, iar diversitatea ar distruge spiritul ‘naţiunii’. Mitul conştiinţei rasei albe este adus în prim-plan pentru a ascunde frici mai concrete, legate de probleme socio-economice samd.

În naraţiunea despre rasă, aceasta devine de fapt adevărat familie, prin urmare sursă identitară, iar această chestiune este percepută ca absolut naturală, ba dimpotrivă, preferinta pentru alte culturi, în acest caz identificate cu ‘rasele’ este de neconceput. Radicalismul nu presupune nepărat ura deschisă faţă de ceea ce este interpretat ca fiind diferit, dar amestecul se condamnă. Discursul supremaţiei albe este construit şi ca o contrapondere la mişcările de emancipare a afro-americanilor, numai că o astfel de reacţie ignoră cu desăvârşire istoria discriminării în State şi relaţiile de inegalitate care au dominat  şi pe alocuri încă mai domină societatea.

În general, ideea unui naţionalism al albilor se adresează celor care cumva se simt defavorizaţi, care se confruntă cu circumstanţe economice sau sociale dificile şi care prin urmare simt nevoia să creeze o schemă explicativă mai largă care să ofere pe de o parte, impresia de apartenenţă la o comunitate, iar pe de altă parte, de existenţă a unor fundamente şi scopuri mai profunde în tabloul complicat al problemelor si relaţiilor umane.

Mitul agresiunii externe presupune un transfer extern de vină, iar naţionalismul alb este motivat de o nevoie de a crea o comunitate total separată ca formă de autoapărare în fata exploatărilor de către “ceilalţi”. Aspectele pe care insistă radicalii sunt legate de inagalităţile percepute la locurile de muncă, învăţamânt, la acordarea ajutoarelor sociale sau exprimarea opiniilor, aspecte în care non-albii ar avea mereu de câştigat. Termenii argumentaţiei sunt de obicei inversaţi, suprematistii albi insistând pe ideea defavorizării totale a categoriei proprii, ceea ce nu corespunde realităţilor care de multe ori spun o altă poveste despre rasism. Unele grupuri, precum Yggdrassil, nu pledează atât pentru superioritate, cât pentru separaţie. În vreme ce cultura naţionalismului alb poate trece neobservată în viaţa de zi cu zi, unele dintre ideile privind poziţia privilegiată a albilor în raport cu alte “rase” pătrund şi în mainstream. Oricum, în multe cazuri rasismul se reduce de fapt la o căutare identitară şi o nevoie de apartenenţă. Simboluri precum tatuajele cu White Power sau White Pride pot căpăta conotaţii diferite în contexte diferite.

De exemplu, în închisoare indivizii le pot folosi pentru a indica protecţia din partea grupului cu care se asociază. Pentru mulţi insă discursul suprematist are şi însemnatate strategică, pentru a justifica comportamente agresive sau a obţine diverse avantaje. Radicalismul implică adevăr selectiv şi uitare:opresiunea suferită de diverse categorii de-a lungul istoriei nu mai este recunoscută, ba chiar negată şi se produce o inversare de valori în care se victimizează opresorul. Legile privind asigurarea egalităţii de şanse sunt răstălmăcite în aşa fel încât să pară a avantaja afro-americanii sau evreii şi a-i deposeda pe americanii ‘autentici’ de drepturile lor naturale.

Intr-un fel, adepţii rasismului sunt victime ale propriei ideologii şi sărăciţi de către aceasta, pentru că percep orice inconveniente drept urmare a unui  conflict inerent ‘raselor’, influenţând totodată negativ şi categoriile pe care le blamează, care pot dezvolta şi ele un complex de inferioritate.