Autor 6001 vizualizări


Imperiul Aztec (1345-1521) avea o religie complexă ce grupa sute de deități și o mare varietate de ritualuri. Multe credințe aztece, precum și zeii legați de acestea, erau împrumutate din culturile popoarelor cucerite. Aztecii venerau uneori deitățile celorlalte popoare în loc să îi forțeze să le venereze zeii. Credeau că zeii influențează fiecare aspect al vieții unei persoane, de la naștere până la moarte. Tragedia personală era considerată pedeapsa zeilor, așa cum tunetul, fulgerul, ploaia, boala sau foametea erau rezultate directe ale nefericirii zeilor. Oamenii ofereau în cinstea zeilor mâncare, evenimente sportive, piese de teatru și chiar propriul sânge.

Sacrificiile umane

O idee fundamentală a religiei aztece era aceea că zeii se sacrificau pentru binele omenirii. Într-un mit, zeii se aruncă într-un foc imens pentru a crea Soarele;în altul, zeii își varsă propriul sânge pentru a crea oamenii. Aceste mituri au stabilit o relație de obligații reciproce între oameni și zei. Aceste obligații puteau fi răsplătite numai prin sacrificarea sângelui muritorilor sau chiar a vieții. Sacrificiul uman și oferirea sângelui, cunoscut și ca „autosacrificiu”, erau principalele forme ale jertfei în societatea aztecă.

Însă, sacrificiile umane sunt probabil cea mai cunoscută parte a religiei aztece. Au fost construite mari temple, spaţii speciale pentru sacrificii. Fiecare templu, denumit „teocalli”, avea un iaz sacru pentru băile ritualice, dar şi grădini și case pentru preoți. Inimile oamenilor și carnea lor erau considerate mâncare pentru zei.       

Sacrificiul era o modalitate de a câștiga ocrotirea zeilor, astfel încât ei să ofere în continuare ajutor aztecilor pentru a prospera ca popor. Un sacrificiu putea avea una sau mai multe victime, dar puține luau viețile a sute de captivi. Multe victime sacrificate erau prizonieri de război, dar nu erau întotdeauna bărbați. Şi femeile, copiii sau sclavii puteau fi sacrificați.

Viața de apoi:drumul spre Mictlan

Aztecii credeau în viața de apoi, în viața de după moarte. Calitatea sa nu depindea de felul în care o persoană se comporta în timpul vieții. Destinația unui aztec în viața de apoi depindea de felul în care respectiva persoană murise. Cadavrul sau cenușa rămâneau pe pământ, iar spiritul începea drumul spre una dintre numeroasele lumi de după moarte.

În viața de apoi, oamenii aveau de parcurs o lungă și dificilă călătorie pentru a ajunge în lumea de dincolo, Mictlan. Spiritele celor decedați parcurgeau nouă nivele, iar călătoria dura patru ani. Erau nevoiți să treacă un râu numit Apanohuaya, după care treceau printre doi munți alăturați (Tepetl și Monamictia);apoi urcau un munte obsidian numit Itztepetl și traversau opt trecători și opt văi, în care băteau vânturi reci.

Următorul pas al călătoriei era trecerea printre creaturi sălbatice care mâncau inimile oamenilor;în continuare, trebuiau să intre într-un pavilion, unde se afla o șopârlă numită Xochitonatl, care marca faptul că sfârșitul călăloriei este aproape. După aceea, aproape de pavilion, trebuia trecut un râu numit Chiconahuapan, după care, în final, se ajungea în locul de odihnă, Mictlan.

Victimele sacrificate și războinicii care mureau în bătălie ajungeau imediat alături de Huitzilopochtli, zeul Soarelui și al războiului. Se spune că războinicii decedați călătoresc alături de Soare, mişcându-se pe cer de la răsărit spre amiază. Spiritele războinicilor rămâneau în paradisul estic pentru patru ani, după care se întorceau pe Pământ sub forma păsării colibri.

Mitologia aztecă

Religia aztecă era una complexă, care presupunea existența unor mituri ale creației. Aztecii aveau o diversitate de mituri, unele chiar contradictorii, care descriau creația lumii, a zeilor, a oamenilor și a tuturor lucrurilor.

La început, era doar marele zeu Ometeotl („Dublă-zeitate”), care existase atât în formă masculină (Ometecuhli), cât și feminină (Omecihuatl). Acest cuplu a avut patru fii:Tezcatlipoca, Xipe Totec, Quetzalcoatl, și Huitzilopochtli. Ultimilor doi li s-a dat sarcina de a crea pământul, alți zei și pe oameni. Odată cu nașterea acestor patru zei, a început un ciclu al creației și distrugerii, care continuă până în prezent.

Au existat patru epoci anterioare acestui ciclu sau „sori”, fiecare controlate de către un zeu diferit și populat de o rasă diferită. Fiecare soare a fost distrus de către un cataclism diferit. Zeul Tezcatlipoca a vegheat asupra primului soare, atunci când o rasă de giganți umbla pe pământ. În timpul celui de-al doilea soare, a vegheat Quetzalcoatl, atunci când oamenii populau pământul. Soarele a fost distrus de un uragan, iar oamenii transformați în maimuțe.

În timpul celui de-al treilea soare, sub zeul Tlaloc, oamenii au mâncat semințe acvatice. Lumea a fost distrusă de o ploaie de foc, iar oamenii au fost transformați în câini, curcani și fluturi. În timpul celui de-al patrulea soare, vegheat de Chalchiuhtlicue, a fost o perioadă a culegătorilor care mâncau semințe sălbatice. Aceștia au fost transformați în pești, după un mare potop.

Al cincilea soare este epoca în care trăim în prezent. Aceasta este vegheată de către zeul Tonatiuh, Zeul Soare. Conform mitologiei aztece, lumea va fi distrusă de cutremure, iar oamenii vor fi devorați de monștri ai cerului. Distrugerea unei epoci, a Lumii sau a Soarelui, poate veni doar la sfârșitul unui ciclu de 52 de ani, cunoscut drept „calendarul rotund”, dar numărul ciclurilor care vor trece înainte de cataclism este necunoscut. Astfel, când se termina un ciclu, Soarele începea să răsară în prima zi din noul calendar rotund, iar aztecii sărbătoreau o ceremonie numită „Noul Foc” pentru a aduce mulțumiri încă unui ciclu al existenței. Ultima ceremonie „Noul Foc” a avut loc în 1507. În cazul în care calendarul aztec este proiectat să continue, nouă cicluri au avut loc de la acea dată, iar actualul ciclu se va sfârși în anul 2027.

Reprezentări ale zeilor

În limba nahuatl, „teotl” înseamnă „deitate” sau „putere sacră”. Acesta este un concept complex cu mai multe fațete, care nu se potrivește cu preconcepţiile moderne asupra religiei politeiste antice. Există tendința de a ne gândi la zeii panteonului grecesc:Zeus, Atena, Poseidon și alți zei greci, care erau foarte asemănători oamenilor prin personalitățile, puterile și bunurile lor unice. Adesea se credea că luau formă umană și intrau în societate neobservați.

Pe de altă parte, zeii azteci sunt mai degrabă spirite sau forțe invizibile ale căror roluri, firi și forme se îmbinau laolaltă. Fiecare zeitate avea anumite atribuții caracteristice sau însemne. Multe dintre ele, precum pălăriile, atârnătorile, hainele și bijuteriile erau împărtășite de mai mulți zei. Ca urmare, învățații se contraziceau des asupra identificării corecte a zeilor în codice sau sculpturi. Zeii erau uneori reprezentați prin forme umane, iar cu ocaziile ritualurilor, oamenii jucau rolul deităților, îmbrăcați cu însemnele lor. Cu toate acestea, un zeu nu putea fi confundat cu o persoană.

Aztecii cinsteau trei mari zei ce reprezentau forțe importante în viețile lor:Tezcatlipoca,  Quetzalcoatl și Huitzilopochti. Sub acești trei zei se afla un al doilea nivel de zei, apoi un al treilea și sute de alți zei se aflau în rangurile de jos. Mulți zei se aflau la conducerea mai multor zone. De exemplu, existau câțiva zei ai războiului. Fiecare avea alte responsabilități, și în timp ce unul putea fi responsabil pentru o victorie, celălalt păcălea oamenii să se ducă la război.

Mulți zei aveau roluri speciale ca ocrotitori sociali. Așa cum Huitzilopochtli era ocrotitorul poporului Mexica, multe orașe și „calpolli” (unitate organizațională) aveau proprii lor zei protectori.

Marele Tezcatlipoca

Zeul Tezcatlipoca („Oglinda din care iese fum”) era zeul războiului, magiei și morții. Tezcatlipoca este adesea considerat cel mai mare zeu al aztecilor. Numele îi vine de la oglinda neagră obsidiană, despre care se spune că o purta cu el. Acesta putea fi impulsiv și iute la mânie. Trimitea uragane și ispite, dar putea trimite, de asemenea, noroc și alungarea efectelor păcatelor printr-un ritual de confesiune.

Tezcatlipoca avea cea mai puternică influență asupra oamenilor. În oglinda obsidiană, „Tezcatlipoca putea vedea tot ce se întâmpla în lume”, iar oglinzile obsidiene erau folosite în diverse ceremonii aztece. În multe reprezentări, unul dintre picioarele lui Tezcatlipoca este o oglindă din care iese foc, iar zeul poartă săgeți pentru a pedepsi răufăcătorii. Oamenii erau înfricoșați și îngroziți în fața marii puteri a acestui zeu:

„Astfel eu mă cobor în fața ta, mă supun ție. Mă arunc în locul unde nu se mai ridică nimeni, de unde nimeni nu mai pleacă, locul groazei și al fricii. Fie ca eu să nu-ți fi provocat supărare. O, stăpâne, nobil preamărit, domnul nostru, îți îndeplinesc voia, îți fac munca!”[1]

Se potrivește faptul că zeul considerat cel mai puternic era ocrotitorul regilor.

Zeul Quetzalcoatl

Zeul Quetzalcoatl

„Șarpele înaripat” 

Quetzalcoatl, „șarpele înaripat”, era zeul civilizației, al preoților, al învățăturii și cunoașterii și ocrotitorul școlii. Șarpele înaripat, era unul dintre cei mai importanți zei antici mezo-americani. Acest zeu era responsabilul poveștii aztece a creației. Quetzalcoatl lua forma stelei dimineții, iar frații săi gemeni erau steaua serii (Venus). Se lupta cu stelele care umpleau cerul noaptea, terminând bătălia în zorii zilei, care era ultima stea ce se retrăgea înainte de răsăritul Soarelui.

Atribuțiile sale erau ale tuturor zeilor. În calitate de prim creator, el a fost asociat cu Ometeotl și Tezcatlipoca, iar înfățișat ca Ehecatl, zeul vântului, el era laolaltă cu Tlaloc. Templele dedicate lui Ehecatl aveau formă circulară, astfel încât vântul să poată bate cu ușurință în jurul lor. Marii preoți ai capitalei aztece Tenochtitlan primeau titlul de „Quetzalcoatl”. Uneori Quetzalcoatl era din punct de vedere preoțesc, zeul creator dar alteori se îmbrăca cu însemne pentru a deveni Ehecatl, zeul vântului.

„Pasărea colibri” 

Numele de „Huitzilopochtli” înseamnă „pasărea colibri din stânga”. Acesta era zeul Soarelui. Numele se referă la poziția în care se află Soarele în timpul iernii, cea stângă, cât trece de la est la vest. Este identificat cu anotimpul uscat al iernii, care semnifică timpul pentru război. El era de asemenea stăpânul sudului, al zilei, și zeul ocrotitor al poporului aztec. Se credea că Huitzilopochtli se afla într-o luptă continua cu forțele nopții pentru a îi ține pe oameni în viață.

Tlaloc, zeul ploii

Deitățile ploii, umidității și fertilității agricole erau printre cele mai des venerate, atât de preoți cât și de laici. Zeul Tlaloc este unul dintre principalele deități pământene, scopul său fiind  trimiterea ploii pentru alimentarea porumbului și a recoltelor. Tlaloc avea patru reprezentări sau cinci versiuni ale transformărilor, tlalocii, care îl asistau. Aceștia pregăteau ploaia în cuve uriașe, în peșteri aflate pe vârfurile munților, de unde ei trimiteau, de asemenea, fulgere și lumină.

Prin urmare, religia aztecă a fost una a fricii din cauza prevederilor sale și a cerințelor din cadrul acesteia, în special sacrificiile umane.

           

 

BIBLIOGRAFIE

1.   Michael E. Smith-„The Aztecs”, Blackwell Publishing, 2011

Barbara A. Somervill-„Great Empires of the Past:Empire of the Aztecs”, Shoreline Publishing Group LLC, New York, 2010

 

[1] Text original:„Thus I fall before thee, I throw myself before thee;I cast myself into the place whence none rise, whence none leave, the place of terror, of fear. May I not have aroused thy annoyance;may I not have walked upon thy fury. O master, O precious nobleman, O our lord, perform thy office, do thy work!” apud Michael E. Smith-„The Aztecs”, Blacwell Publicshing, 2012, p. 207