Autor 8550 vizualizări


Împăratul Traian a fost urmaşul lui Nerva la tronul Imperiului roman, a descins din dinastia antonină şi a ajuns împărat după ce bătrânul Nerva l-a adoptat. Provenind din Hispania, dintr-o familie cu tradiţie militară, Traian s-a concentrat în special pe realizarea unor campanii militare importante şi victorioase în Dacia, dar şi în Orient. Tot de la el au rămas monumente importante precum Forul lui Traian, Arcul de triumf de la Benevento, Columna, Monumentul triumfal de la Adamclisi (Dobrogea), podul de la Drobeta, blocurile sculptate cu scene din războaiele dacice refolosite de către Constantin cel Mare în arcul său de triumf. Opera sa edilitară este de o importanţă enormă.

Devenind împărat, Traian a ajuns în fruntea piramidei societăţii romane şi a avut, cum adesea se întâmplă la curţile imperiale din antichitate, oponenţii dar şi favoriţii săi. Unul dintre aceşti favoriţi era Gaius Plinius Caecilius Secundus, cunoscut ca Plinius Minor (Plinius cel Tânăr, nepot matern al vestitului Plinius cel Bâtrân).    

Acest personaj a ajuns consul şi a avut o relaţie specială cu noul împărat care l-a ajutat şi l-a favorizat de foarte multe ori. Deşi aceste lucruri s-au întâmplat acum aproximativ două milenii, ne-au rămas ca dovezi detaliate scrisorile dintre Traian şi Plinius, care sunt grupate într-un capitol al volumului de opere complete ale lui Plinius, carea lăsat posterităţii şi un discurs cu totul spectaculos, denumit Panegiricul, pe care l-a rostit în anul 100 pentru împăratul Traian. Avem mai precis 121 de scrisori pe care cei doi şi le-au trimis pe parcursul mai multor ani.

Deşi era unul dintre apropiaţii lui Traian, Plinius cel Tânăr nu a îndrăznit niciodată să îi vorbească familiar împăratului, ci a folosit mereu formule care erau pe măsura importanţei pe care o avea Traian în statul roman. Astfel, ei i se adresa cu „prea slăvite împărat”, „preabunule împărat”, dar cel mai des i se adresează folosind cuvântul „stăpâne”, deşi în discursul din anul 100 el spunea că atunci când vorbeau despre noul împărat vorbeau „despre un cetăţean prieten, nu despre un tiran, despre cineva care ne e părinte, nu stăpân.”

Fiind atât de apropiat de împărat a avut ocazia de a coresponda frecvent cu acesta şi de beneficia de multe favoruri. Ei însuşi i-a cerut aceste favoruri profitând din plin de poziţia de favorit al curţii imperiale.

Iată unul din modurile în care Plinius îi cerea îpăratului să îl ajute:„Bunăvoinţa ta, preabunule împărat, de care mă bucur din plin, mă îndeamnă a cuteza să-ţi cer să-i îndatorezi şi pe prietenii mei, dintre care primul loc i se cuvine lui V. Romanus, coleg şi prieten apropiat din fragedă vârstă.” Alteori el spune explicit ceea ce doreşte să primească:„Anul trecut, stăpâne, suferind de o boală grea care mi-a pus viaţa în primejdie, m-am adresat unui medic căruia nu pot să-i mulţumesc pentru îngrijirile şi zelul său, decât cu ajutorul bunăvoinţei tale. De aceea te rog să-i acorzi cetăţenia romană. Căci este peregrin, fiind libertul unei peregrine. El se numeşte Hopocras...” În aceeaşi scriosoare Plinius continuă să ceară favoruri şi unor preferaţi de-ai lui:„Te mai rog să acorzi cetăţenia libertelor Hedia şi Antonia.” Iată cum favoritul împăratului are la rândul său preferaţi pe care îi ajută prin intermediul suveranului.

Pentru a nu ieşi din graţiile împăratului, acesta îi dedică gesturi de proslăvire publică . De pildă, într-o scrisoare îl roagă următoarele, îmbinând o rugăminte personală cu un gest de cinstire a lui Traian:„Te rog dar, înainte de toate, să-mi îngădui să împodobesc şi cu statuia ta monumentul pe care îl voi înălţa, şi-apoi, pentru a face toate acestea într-un timp cât mai scurt, să-mi acorzi un concediu...Voi datora aşadar bunăvoinţei tale, stăpâne, şi rapiditatea cu care voi îndeplini această obligaţie de pietate, şi rezolvarea intereselor mele, dacă vei acorda, pentru amândouă aceste îndatoriri, un concediu de 30 de zile.”

Uneori însă favoritul suveranului reuşea să obţină pentru el sau pentru protejaţii săi funcţii în stat. De exemplu, Plinius îl roagă pe Traian „... îţi amintesc şi te rog stăruitor totodată, să ai bunăvoinţa să-i faci lui Accius Sura cinstea de a-l numi pretor, deoarece locul este vacant. De altfel el nădăjduieşte cu toată încrederea acest lucru, încurajat şi de originea lui strălucită şi de integritatea lui desăvârşită, deşi e sărac...”

Cu acelaşi curaj Plinius cere pentru el însuşi funcţii:„Deoarece ştiu, stăpâne, că pentru recunoaşterea şi lauda comportării mele, e important să mă bucur de preţuirea unui împărat atât de bun, te rog să ai bunăvoinţa să adaugi la demnitatea la care m-ai ridicat în bunătatea ta şi pe aceea de augur, sau pe aceea de septemvir, care sunt vacante.” Plinius  cere de data aceasta pentru el o funcţie religioasă.

Ce atitudine are Traian faţă de favoritul său? Aceste este mărinimos cu el, dar are grija să existe o limită clară până la care pot ajunge rugăminţile lui Plinius. Cănd îi cere concediu, Traian îi răspunde:„Mi-ai expus multe motive personale şi toate motivele de interes public pe care le ai, pentru a cere un concediu;pentru mine însă ar fi fost de ajuns numai dorinţa ta. Căci nu mă îndoiesc că, de îndată ce vei putea, te vei întoarce la serviciul tău, unde prezenţa ta e atât de necesară.” Împăratul i se adresează în scrisori cu „dragul meu” sau „scumpul meu”, apelative de care cu siguranţa cea mai mare parte a supuşilor nu se puteau bucura.

Pe de altă parte, Împăratul îl refuză blând pe Plinius când consideră că nu îi poate îndeplini o cerere. Atunci când Plinius îi cere arhitecţi pentru provincia sa, împăratul îi spune că are încredere în el şi ştie că acesta îi poate găsi şi singur.
    În concluzie, Antichitatea este o perioadă în care legăturile de prietenie dintre suverani şi câţiva supuşi erau cultivate des. Norocoşii care intreu în graţiile împăratului se bucurau de ajutorul celui mai important personaj din stat pentru ei, dar şi pentru protejaţii lor, cărora le obţineau funcţii şi alte favoruri din partea împăratului.

Referinţe:
Plinius cel Tânăr, Opere complete, Bucureşti, 1977, Editura Univers.