Reînvierea militară a României, generalul Henri Berthelot și miracolul din 1917
Prima idee strategică a lui Berthelot, imediat ce s-a pus la curent cu situaţia de pe front din România, a fost aşa-zisa „manevră de pe Olt”, de fapt, un contraatac al forţelor române menit să degajeze Oltenia de forţele austro-germane, operaţie ce urma să aibă loc concomitent cu o ofensivă rusească în nordul Moldovei.
Din păcate, această manevră nu a mai putut fi înfăptuită din cauză că la 24 noiembrie o armată austro-germano-bulgară a traversat Dunărea, ameninţând direct Bucureştiul. Imperturbabil, Berthelot a propus un nou contraatac menit să salveze Capitala şi să stabilizeze frontul pe timpul iernii. Inspirat de exemplul bătăliei de pe Marna, la care participase, Berthelot dorea o bătălie „mare şi hotărâtoare“ (expresia îi aparţine lui I.G. Duca) pe Neajlov şi Argeş, profitând de faptul că între cele trei armate ale Puterilor Centrale ce înaintau spre Bucureşti se căscase un gol prin care armata română urma să intre ca o pană, să zdrobească forţele lui von Mackensen, urmând ca ulterior să se întoarcă împotriva inamicului care venea dinspre vest şi nord. Greu de spus astăzi cine a venit primul cu ideea acestei manevre. Cert e că planul de operaţiuni a fost întocmit de căpitanul de stat-major Ion Antonescu, viitorul mareşal, aprobat de Berthelot şi pus în executare de Constantin Prezan. Hazardul însă a luat forma unei patrule de cavalerie germane din corpul von Schmettow, care a capturat întâmplător un ofiţer român ce avea asupra sa întregul plan de operaţiuni. Avertizaţi, germanii au reuşit să astupe breşa dintre armatele lor şi apoi să cucerească Bucureştiul pe 6 decembrie 1916. Oricum, bătălia de pe Argeş-Neajlov, deşi pierdută, a avut o însemnătate deosebită, prea puţin reliefată până acum. Germanii nu şiau putut realiza integral obiectivul de a rupe ţara în două datorită rezistenţei şi eroismului acelor soldaţi români „… slabi, palizi, încovoiaţi sub greutatea raniţelor încărcate, cu uniformele decolorate şi rupte… obosiţi de zile întregi de marşuri.“ (Constantin Kiriţescu)
Odată cu retragerea Familiei Regale, Guvernului, Parlamentului şi a Armatei în Moldova, rolul lui Berthelot şi a Misiunii pe care o conducea se modifica, principala lor sarcină fiind acum reorganizarea şi instruirea noii oştiri române. Faptul că fuseseră evacuaţi în Moldova toţi tinerii capabili să poarte o armă făcea ca materialul uman necesar constituirii unei noi armate să existe din belşug. Noua oştire va fi însă ceva mai redusă numeric, de doar 700.000 de oameni, împărţiţi în două armate, având 15 divizii, plus două divizii de cavalerie, o brigadă de grăniceri şi patru regimente de artilerie grea. Dotarea tehnică, însă, va fi mult superioară celei cu care România intrase în război, în august 1916. Aliaţii franco-englezi trimit României 150.000 de puşti, 1.300.000 de grenade, 2.000 de mitraliere şi peste 350 de piese de artilerie. „Misiunea Militară Franceză condusă de generalul Henri Berthelot ... a insuflat, mai ales, încredere şi a contribuit la buna desfăşurare a refacerii armatei.“ (Florin Constantiniu) Oriunde ar fi mers Berthelot cu maşina sa pe care flutura drapelul Franţei, era primit cu aclamaţii, deoarece el simboliza în ochii românilor faptul că oricât de izolaţi am fi fost, un mare prieten şi un mare protector, Franţa, ne va ajuta şi salva. Trebuie menţionat că mulţi dintre membrii Misiunii franceze şi-au dat viaţa pe meleagurile româneşti, un loc aparte avândul personalul medical francez care s-a luptat cot la cot cu medicii români pentru stăvilirea epidemiilor, în special a celei de tifos care s-a dezlănţuit în Moldova în iarna 1916-1917. „Spitalul francez... era mult mai bine aranjat decât cel românesc − mai multă ordine, mai multă curăţenie şi grijă − nu putem să negăm- vai!− că românii noştri nu sunt înnăscut îngrijţi, exacţi şi metodici” (Regina Maria).
O menţiune aparte merită doctorul Jean Clunet, avocat celebru, dar şi savant extrem de preţuit în epocă, care după ce a participat la bătălia de la Gallipoli (1915) s-a oferit să plece în insula Corfu unde armata sârbă era decimată de epidemii de tifos, icter şi dizenterie. Nu şi-a părăsit postul decât după stingerea tuturor focarelor de infecţie şi doar pentru a veni în România, în cadrul Misiunii franceze. Va lucra împreună cu soţia sa, Marguerite Clunet, ca medicşef la Spitalul de boli infecţioase din Bucureşti, apoi, în timpul refugiului din Moldova, înfiinţează un spital de campanie la Bucium, lângă Iaşi. Împreună cu trei asistente medicale şi zece călugăriţe de la Congregaţia Sf. Vincent de Paul, îngrijeşte sute de bolnavi de tifos, înainte de a cădea el însuşi victima cumplitei boli, pe 3 aprilie 1917. Cere să fie înmormântat la Bucium alături de infirmierele sale, Andrée Flippes şi Geneviève Hennet de Goutel, căzute şi ele la datorie cu o lună înainte. Berthelot este prezent peste tot, cercetează, analizează, dă ordine, sfătuiește, ajută. „A fost de-ajuns o jumătate de muncă conştientă pentru organizarea regimentelor zdrenţuite de un groaznic dezastru, de ajuns spiritual de datorie al unor şefi militari indicaţi de propria vrednicie pentru postul lor şi alături de ei colaborarea onestă a misiunilor franceze, ca această armată închegată într-o vreme grea de lipsuri penibile să se poată ridica la nivelul celor mai de seamă din lume.“ (Octavian Goga)
Nu doar Octavian Goga aştepta minuni de la armata română, ci mai ales liderii militari occidentali. La Conferinţa interaliată de la Chantilly, din 15-16 noiembrie 1916, se luase decizia unei ofensive generalizate pe toate fronturile în 1917, pentru a împiedica forţele Puterilor Centrale să transfere trupe de pe un teatru de operaţii pe altul. Conferinţele interaliate de la Roma şi Sankt Petersburg, din ianuarie 1917, au reiterat acest deziderat. Din păcate, nimeni nu a anticipat defecţiunea rusă ce a început odată cu prima revoluţie din martie 1917, soldată cu abdicarea ţarului Nicolae al II-lea. S-a constituit un Guvern Provizoriu sub preşedinţia prinţului Lvov, care şi-a reînnoit angajamentele militare faţă de aliaţii occidentali. Puterea noii conduceri era însă mai mult formală, ei substituindu- i-se din ce în ce mai mult puterea sovietelor dominate treptat de bolşevici. Antanta prevăzuse două ofensive majore, una pe Frontul de Vest, cealaltă în Răsărit. Ofensiva Nivelle, denumită astfel după noul comandant-şef al forţelor franceze, va începe la 9 aprilie 1917, dar se va împotmoli curând fără niciun rezultat concret pentru aliaţii occidentali. De altfel, Nivelle va fi înlocuit de către generalul Philippe Petain (eroul de la Verdun şi viitorul mareşal şi şef al regimului de la Vichy din anii celui deal Doilea Război Mondial), care, avându-l ca şef de stat-major pe Ferdinand Foch, va conduce Franţa la victorie în 1918. Pe Frontul de Răsărit, ofensiva generalului Brusilov, declanşată pe 18 iunie, după mari succese iniţiale, a fost stopată de germani, cu mari pierderi pentru trupele ruse.
O noua Armată
Noua armată română, refăcută şi organizată defilează pe 10 Mai, pe platoul de la Sorogari, lângă Iaşi, în faţa Regelui Ferdinand, confirmând prin ţinută şi prin încrederea pe care o degaja speranţele care se puneau în ea. Pare destul de ciudat, dar exact în această perioadă, Henri Berthelot cere superiorilor săi să fie rechemat in Franţa. Pe de o parte, îşi considera misiunea încheiată, pe de altă parte, dorea să fie în miezul evenimentelor pe frontul francez, unde spera să obţină comanda unei armate. Mai presus de toate însă trebuie să fi fost dorul de casă, de aceea „douce France, chere pays de mon enfance”, atât de frumos cântată de celebrul șansonetist Charles Trenet. „Românii mă consideră un soi de protector al locurilor; mă acoperă de flori și decoraţii, mi se promite şi o statuie. Aş prefera totuşi să văd în zare coastele Franţei”, îi scrie pe 8 iunie Berthelot cumnatei sale, Louise. Românii vor face chiar mai mult decât să-i ofere flori şi decoraţii şi să-i promită statui.
Pe 4 iunie 1917, Berthelot este înştiinţat că Senatul şi Camera Deputaţilor, în unanimitate, l-au proclamat cetăţean de onoare al României. În acelaşi timp, Guvernul francez îl numeşte Mare Ofiţer al Legiunii de Onoare. Probabil pentru a digera mai ușor „hapul”, − expresia îi apartine generalului francez − rămânerii lui în România pentru o perioadă de cel puţin trei luni. În fond, nici conducerea politică a României, nici superiorii săi de la Paris nu doreau plecarea lui Berthelot din ţara noastră. Regele, când a aflat că rechemarea lui Berthelot la Paris fusese anulată, a exclamat: „Este ca și cum un condamnat la moarte ar fi primit grațierea.“ Pe de altă parte, factorii de decizie de la Paris doreau, − în condiţiile disoluţiei frontului rusesc − măcar cel românesc să rămână stabil și activ, reţinând importante forţe germane, ce altfel ar fi fost transferate în Vest.
Ofensiva româno-rusă programată iniţial pe 1 iulie și amânată succesiv până pe 22 iulie va fi declanșată la Mărăşti pe 24 iulie pe frontul ocupat de Armata a II-a la Mărăşti. Ironia sorţii făcea ca Berthelot, atât de dornic să participe la evenimente importante pe frontul francez, să fie martor şi participant activ la singurul succes înregistrat de forţele Antantei în Europa, în 1917. Iar acest succes ofensiv de la Mărăşti − Mărăşeşti și Oituz au fost bătălii defensive − să fie obţinut exact de către generalul român pe care Berthelot îl detesta cel mai mult, Alexandru Averescu. Într-adevăr, încă din prima zi, trupele române au reuşit să rupă frontul pe o lăţime de 12 kilometri şi să captureze 1.500 de prizonieri şi 25 de tunuri. A doua zi, întregul front german a început retragerea generală, iar cavaleria română s-a revărsat prin breșele făcute în ajun. Dar în aceeaşi după-amiază a zilei de 25 iulie a sosit ca un trăsnet la comandamentul Armatei a II-a ordinul de oprire a ofensivei şi de intrare în tranşee. Perfidul şi laşul aliat rus ne mai trădase o dată. Kerenski, noul prim-ministru al Rusiei, văzând eşecul ofensivei lui Brusilov, decisese că e inutilă continuarea operaţiunilor militare în zona Soveja. Averescu a luat foc, cerând continuarea ofensivei şi probabil că a fost singura dată când Berthelot a fost în totalitate de acord cu el şi l-a susţinut pe de-a-întregul. Dar fără susţinerea trupelor ruse în celelalte sectoare ale frontului, era greu pentru români să continue ofensiva, aşa încât Averescu a trebuit să se mulţumească cu un strălucit succes tactic, cu eliberarea unui teritoriu de 500 de kilometri pătraţi şi cu stabilizarea frontului pe valea Putnei. Soldaţii români, în luptă directă, uneori corp la corp, cu soldaţii germani demonstraseră că nu sunt cu nimic mai prejos decât aceştia şi că nădejdile care fuseseră puse în ei la începutul campaniei erau pe deplin îndreptăţite.
Acest text este un fragment din articolul «Henri Mathias Berthelot (1861-1931), şeful Misiunii Militare Franceze în România (1916-1918). Generalul cu două patrii: „Îmi știam numai una, dar aveam două patrii: țara mea, Franța, și apoi România” apărut în Historia Special nr. 20, disponibilă în format digital, pe paydemic.com
