Autor 2340 vizualizări


MOTTO:Nu va exista o Europă justă fără o Polonie independentă pe harta sa!

Papa Ioan Paul al II-lea – Varşovia, iunie 1979

Instaurarea unui regim comunist, ce se prezenta, oficial, ca fiind ateu, a făcut ca şi cultele religioase să intre sub „larga mână” a represiunii politice. În unele ţări din blocul comunist, cultul religios majoritar a rămas puternic şi nu a fost subordonat în totalitate efortului de partid – în special în ţările majoritar catolice, precum Ungaria, Polonia şi chiar Cehoslovacia – spre deosebire de ţările majoritar ortodoxe. De altfel, în aceste ţări vor avea loc marile revolte anti-comuniste care vor duce, în cele din urmă, la erodarea acestui sistem totalitar.

 

Comunismul promovat de Stalin nu putea fi aplicat tuturor ţărilor, din simplul motiv că aceste ţări ce urmau să fie satelizate nu aveau aceleaşi caracteristici ca Uniunea Sovietică. Astfel că în anumite domenii, partidul comunist nu a reuşit să îngenuchenze forţele existente, ci doar să le reprime pentru un timp scurt. Biserica Catolică Poloneză a reuşit să supravieţuiască persecuţiilor comuniste, a rămas o forţă puternică în Polonia şi şi-a păstrat independenţa faţă de noua putere instaurată. De altfel, în întreaga sa istorie, Biserica Poloneză, a fost văzută ca o depozitară de încredere a idealurilor naţionale (având în vedere trecutul zbuciumat al Poloniei, ţară ce a făcut obiectul a trei împărţiri între marile Imperii, iar mai apoi va fi supusă unei puternice agresiuni hitleriste), dar şi ca un adăpost eficient în vremuri apăsătoare. Deşi comunismul promova ateismul, Biserica nu va avea parte de aceleasi persecuţii ca în alte state – Bolesław Bierut[1]depunând chiar şi un jurământ religios[2].

În contextul instaurării noii puteri comuniste, liderii Partidului erau conştienţi că, pentru consolidarea sistemului totalitar, era nevoie de „supunerea” totală a Bisericii, fiind clar că autoritatea ei dăunează instalării socialismului. Într-o notă secretă a şefului Poliţiei secrete – Jakub Berman[3]– către secretarul Partidului – Bolesław Bierut – primul îi preciza că „Biserica esti principalul obstacol în calea noastra [a comuniştilor] pentru că ea concentrează bazele filosofice ale ideologiei reacţionare ce se foloseşte de mase” şi că „Biserica este o sursă naturală de opoziţie, filosofică şi ideologică[4].

După instalarea comuniştilor, ierarhia bisericească a încercat promovarea unei politici duale. Primatul Poloniei – cardinalul August Hlond[5]– declară într-o predică ţinută la Poznan, la 28 octombrie 1945, că „Polonia experimentează creştinismul într-un fel propriu de zece secole şi are o viziune distinctivă în ceea ce priveşte vremurile actuale[6]. Prin această declaraţie, Primatul arăta foarte clar faptul că Biserica va refuza să-şi încalce vreun principiu etic şi nu va face nici un fel de compromis cu noua putere ce susţinea o ideologie materialistă. În acelaşi timp, Biserica nu se identifica cu nici un grup anti-comunist şi căuta să coopereze cu autorităţile laice pentru „edificarea” unei societăţi în care să nu mai existe privilegii şi nedreptate. Totuşi, o colaborare între Biserică şi autorităţile laice va exista:încorporarea teritoriilor de până la Oder va avea drept miza şi schimbarea ierarhiei clericale germane, făcută fără a sta pe gânduri de către August Hlond – decizie ce îl va face un personaj controversat, având în vedere că Vaticanul nu a recunoscut autoritatea Bisericii Poloneze asupra acelor teritorii. Mai trebuie menţionat că în afară de nevoia ajutorului Bisericii pentru integrarea Teritoriilor Dobândite, partidul comunist a avut o atitudine binevoitoare faţă de Biserica Catolică, cel puţin până la eliminarea celorlalte partide politice.[7]

O pastorală a Bisericii din martie 1946, arăta dorinţa de convieţuire paşnică alături de statul comunist, dorindu-se ca cele două instituţii să creeze o Polonie modernă, avansată din punct de vedere tehnologic, cultural şi ştinţiific, dar care să nu fie lipsită de Dumnezeu. În cadrul alegerilor din 1946, Biserica Catolică şi-a încurajat enoriaşii să-şi exercite dreptul la vot, dar le-a cerut să voteze pentru candidaţii cu program sau metode de guvernare ce erau contrare „bunului-simţ, binelui naţiunii şi statului, moralităţii creştine sau catolicismului[8].

Succesorul lui Hlond ca primat a fost, din 1948, episcopul de Lublin (mai tarziu cardinal) Ştefan Wyszynski[9]. Acesta a preconizat că regimul comunist va dura pentru mulţi ani, astfel că a iniţiat o apropiere şi cooperare cu autorităţile laice. Iniţierea dialogului între Biserică şi enoriaşii săi pe de o parte şi statul secular comunist pe de alta, s-a făcut cu ajutorul a două periodice înfiinţate de cardinalul Adam Sapieha[10]încă dinaintea terminării războiului:Tygodnik Powszechnyşi un periodic lunar – Znak.

La început, regimul comunist a încercat să ascundă represiunea contra Bisericii:doar în septembrie 1948 sunt încarceraţi peste 400 de preoţi, sub diverse acuzaţii, acţiune ce a determinat apelul Bisericii la o rezolvare pe cale paşnică şi revenirea la normalitate. O şedinţă a Cominform-ului din februarie 1949, prezidată de Andrei Vişinski a fost dedicată în exclusivitate discuţiilor legate de lupta cu religia. Jakub Berman a insistat asupra faptului că partidul comunist n-a preluat controlul în toate aspectele statului, considerând că nu trebuie să interfereze cu problemele interne ale Bisericii – un aspect total diferit faţă de ce se întâmpla în Rusia Sovietică. În realitate, Bierut a reînnoit acţiunea anti-clericală, afirmând că exista o parte reacţionară în cler care tinde spre Occident. Aici va interveni nevoia Bisericii de a-şi declara poziţia oficială:ori era de partea statului comunist, ori de partea organizaţiilor „anti-populare” şi „anti-naţionale” ce aveau legături puternice cu puterile străine.

Tot în 1948 începe o represiune dură împotriva Bisericii:posturile de radio şi publicaţiile sale sunt ori cenzurate, ori interzise. Cele doua periodice sunt închise:Tygodnikîn 1948 cu editorul-şef acuzat de „construirea unei mişcări naţional-catolice[11]ce dorea răsturnarea regimului polonez cu ajutorul armatelor aliate, iar Znakva fi închis în 1949.

În urma acestor acţiuni represive, papa Pius al XII-lea decide la 13 iulie 1949[12]să excomunice comuniştii catolici, dar nu face o referire anume la polonezi. Bierut decide să acţioneze din nou contra Bisericii, şi la 1 august 1949 îi prezintă lui Stalin un plan detaliat de acţiune prin care se dorea crearea de tensiuni interne în sânul Bisericii Catolice Poloneze, cu scopul de a distruge unitatea sa, producând în acest fel o schismă – ce nu avea să se întâmple, deoarece păstrarea unităţii interne a fost principalul obiectiv al Bisericii, conştientă de planurile puse la cale de comunşti. La scurt timp, pe data de 5 august, se emite un decret care precizează că „persoanele care prin folosirea credinţei şi sentimentelor religioase acţionează împotriva intereselor R. P. Polone[13]vor fi arestate şi condamnate la închisoare. Un alt decret din aceeaşi zi, interzicea activitatea Bisericii în orice spaţiu, cu excepţia lăcaşurilor de cult, ceea ce punea problema spitalelor, pământurilor, organizaţiilor caritabile (Caritas) şi de tineret pe care Biserica le deţinea sau administra.

La această problemă stringentă, inventivii comunişti polonezi au găsit rapid o soluţie:în septembrie 1949 spitalele deţinute de Biserica sunt naţionalizate şi devin proprietatea statului. În anul următor Biserica suferă mai multe pierderi:fundaţiile caritabile şi organizaţiile de tineret sunt înţesate cu oamenii partidului – responsabili cu „educarea” membrilor acestora în direcţia socialismului, iar pe 6 martie 1950 este dată lovitura de graţie – aproximativ 155.000 hectare de teren sunt expropriate[14].

În ciuda acestor grele lovituri, Biserica încheie rapid un acord cu statul, pe 16 aprilie 1950, bazat pe principiul „raţiunii de stat”, asumându-şi rolul de a contracara orice activităţi ostile anti-poloneze sau revizioniste din partea clerului german. Aici intervine o problemă importantă a acelor ani:noile teritorii primite de la Germania aveau ierarhie bisericeasca germană, iar Vaticanul refuza să recunoască autoritatea Poloniei asupra noilor teritorii, dar trebuie să ţinem cont că Sfântul Scaun nu recunoştea nici guvernul comunist polonez, ci doar pe cel aflat în exil. Această problemă s-a vrut exploatată de comunişti pentru a rupe relaţiile bune dintre Biserică (ce nu numea clerici polonezi în teritoriile vestice) şi societatea poloneză care dorea graniţa pe Oder. În schimbul acordului, Biserica are anumite beneficii:reînfiinţarea asociaţiilor catolice, existenţa în continuare a Universităţii Catolice de la Lublin, tratament egal al presei catolice, educaţia religioasă şi adunările publice religioase nu mai erau supuse interferenţei statului, iar organizaţiile caritabile revin sub controlul Bisericii. În iunie 1950, unii episcopi polonezi semneaza la Congresul Mondial pentru Apararea Păcii – Apelul de la Stockholm, lucru refuzat de unii prelaţi, ceea ce face ca relaţiile dintre stat şi Biserică să se tensioneze din nou, iar acordul din aprilie devine nul, represiunea reluându-se.

Anul 1951 va debuta cu anunţul guvernului polonez de „lichidare a stării de provizorat în Teritoriile Dobândite[15]prin înlăturarea celor numiţi de primatul Hlond, cu aprobarea administratorilor apostolici papali. La 8 februarie 1951, primatul Wyszynski declara alegerile organizate de comunisti ca fiind nevalabile, iar la începutul lunii aprilie, primatul şi episcopul Michał Klepacz merg la Roma pentru a discuta cu papa. Aici, ei obţin numirea episcopilor titulari ca administratori apostolici papali, lucru pe care Bierut nu-l va accepta în urma discuţiilor cu Wyszynski din 12 mai. Aceste încercări au determinat începutul unor noi valuri de arestări:până la sfârşitul anului 1951, peste 900 de preoţi şi călugări se găseau în închisoare, în timp ce în iulie 1951, cardinalul Wyszynski este acuzat într-un număr al „Pravdei” de „subminarea intereselor vitale ale Poloniei[16].

În iulie 1952, autorităţile comuniste au decis închiderea seminariilor şi scolilor pentru iniţierea călugărilor şi preoţilor, ameninţând şi cu desfiinţarea presei catolice. Ăn acelaşi an, înalţii ierarhi, într-o încercare de apropiere faţă de stat, vor face un apel către enoriaşi de a nu boicota alegerile pentru Parlamentul polonez – Seim-ul – amintindu-le că dreptul la vot este una din responsabilităţile civice ce le revin.

Moartea lui Stalin din 4 martie 1953, a însemnat o oarecare relaxare în mai multe domenii, dar în ceea ce priveşte Biserica, acţiunea de represiune s-a intensificat, autorităţile comuniste dorind să înăbuşe orice fel de mişcare liberală ce avea ca punct de plecare cercurile bisericeşti. Anul 1953 a reprezentant punctul maxim al represiunii religioase poloneze. În luna ianuarie începe procesul preoţilor de la Cracovia, prin care era urmărită compromiterea Bisericii şi a cardinalului Adam Sapieha – decedat. Preoţii erau acuzaţi de spionaj în favoarea Statelor Unite ale Americii, principalii acuzaţi fiind Józef Lelito – condamnat la moarte şi Wit Brzycki – condamnat la 15 ani de închisoare. La 9 februarie 1953, Consiliul de Miniştri emite un decret prin care preia dreptul de a numi şi revoca în funcţiile ecleziastice, drept la care Biserica nu a vrut să renunţe de bunăvoie. Prin decret, preoţii erau obligaţi să depună jurământ faţă de R. P. Polonă, iar independenţa de organizare a Bisericii este practic nulă.

În septembrie 1953, episcopul de Kielce – Kaczmarek, este arestat, supus unor interogatorii brutale şi are parte de un proces orchestrat în care este acuzat, împreună cu alţi lideri de „slăbirea spiritului defensiv al societăţii poloneze în timpul agresiunii hitleriste, de sabotarea reconstrucţiei ţării şi a economiei planificate în favoarea americanilor[17]. Sentinţa finală va fi de 20 de ani în închisoare. În urma procesului, Ministerul de Interne pune în alertă toţi informatorii, aşteptându-se la proteste publice, cei mai supravegheaţi urmând a fi cei din Curia Episcopală, preoţii cunoscuţi pentru activităţi ostile, revizioniştii şi cei care ascultă transmisiuni occidentale. Până la sfârşitul anului 1953, alţi 900 de preoţi, 8 episcopi au fost încarceraţi, inclusiv primatul Poloniei-Ştefan Wyszynski.

Cardinalul primeşte o ofertă în aprilie 1956, de a se întoarce la activităţile sale, pe care o refuză, atât timp cât ceilalţi episcopi nu se pot întoarce în diecezele lor, afirmând că:„Mă pot întoarce ultimul, dar niciodată primul[18].

Venirea la putere a lui Władysław Gomułka, în 1956, a marcat o nouă etapă în relaţiile stat-Biserică. Gomułka decide că Primatul Poloniei trebuie să se întoarcă la Varşovia pentru a-şi relua activităţile pastorale şi a ajuta la pacificarea „socio-economică şi a situaţilor externe[19]. Cardinalul Wyszynski acceptă propunerea cu anumite condiţii:anularea decretului din 1953 – care se va produce la 8 decembrie 1956 – primind în plus dreptul lecţiilor de religie în scoli la cererea părinţilor, reinstalarea clericilor îndepărtaţi din posturile deţinute, încetarea implicării statului în numirea clericilor în funcţii, reabilitarea şi reinstalarea episcopului Kaczmarek, dar şi numirea a cinci episcopi în teritoriile vestice.

Pentru a întări relaţia stat-Biserică, Gomułka crează în noiembrie 1956 o comisie mixtă ce trebuia să acţioneze ca intermediar între cele două instituţii şi decide reînfiinţarea presei catolice. O altă caracteristică a acestei apropieri a fost relaţia dintre secretarul de partid şi intelectualii catolici, aceştia din urma fiind văzuţi ca o importantă legătura de comunicaţie între conducători şi cei conduşi.

Cu ocazia algerilor parlamentare din 20 ianuarie 1957, Biserica a jucat un rol important în propaganda comunistă, realizând, poate, cel mai mare compromis:cardinalul Wyszynski a îndemnat cetăţenii polonezi să participe la vot. Aceste alegeri au arătat eficienţa Bisericii în alianţa sa cu statul comunist:94, 1% din persoanele cu drept de vot s-au prezentat la urne şi 98, 4% dintre ei au votat pentru candidaţii oficiali ai Partidului Comunist – lucru de aşteptat din moment ce nu existau alte partide[20].

Evoluţia ulterioară a Bisericii Catolice Poloneze a arătat slăbiciunile sistemului comunist, care nu a reuşit să supună o instituţie cu o autoritate şi un prestigiu enorm. Edward Gierek[21]permite construirea de noi biserici în spaţiile rezidenţiale ce se construiesc şi chiar se întâlneşte cu papa Paul VI în 1977, la Vatican[22]. După 1968, Biserica Catolica se implică tot mai mult în apărarea drepturilor civile ale oamenilor, într-o acţiune fără precedent într-un stat comunist.

Alegerea cardinalului Karol Wojtyla ca papa, la data de 16 octombrie 1978, va fi un rezultat neaşteptat pentru comunişti, care au fost prinşi nepregătiţi pentru un astfel de context. Suportul tacit dat de noul papă mişcării Solidarităţii ce va izbucni în august 1980, va conta foarte mult în economia „războiului stat-Biserica”, care va duce, în cele din urmă, la prăbuşirea regimului comunist din Polonia.

Bibliografie:

1. Kemp-Welch, Anthony, Poland under Communism – A Cold War History, Cambridge University Press, Cambridge, 2008;

2. Brown, Archie, The Rise and Fall of Communism, Harper Collins e-books, 2009;

3. Rothschild, Joseph, Wingfield, Nancy M.-Return to Diversity-A Political History of East Central Europe since World War II, Oxford University Press, Oxford, 2000;

4. Constantin, Ion, Polonia în secolul totalitarismelor 1918-1989, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2007;

5.  Soulet, Jean Francois, Istoria comparată a statelor comuniste, Bucureşti, Editura Polirom, 2008;

NOTE


[1]Bolesław Bierut (1892-1956) – lider comunist polonez, agent NKVD, adept al stalinismului, a devenit preşedinte al Poloniei dupa al II-lea război mondial. În 1952, odată cu crearea Republicii Populare Poloneze şi abolirea instituţiei prezidenţiale, devine prim-ministru, post ce îl va deţine până la moartea sa. De asemenea, între 1948 şi 1956 a fost primul secretar general al Partidului Comunist Polonez.

[2]Archie Brown, The Rise and Fall of Communism, Harper Collins e-books, 2009, p. 168;

[3]Jakub Berman (1901-1984) – lider comunist polonez, de origine evreiască, considerat a fi mâna dreaptă a dictatorului sovietic Iosif Stalin în Polonia, fiind şeful Poliţiei secrete – Urząd Bezpieczeństwa. După moartea lui Bierut, al cărui colaborator apropiat a fost, Berman îşi dă demisia din Biroul Politic, iar în 1957 va fi exclus din rândurile partidului din cauza convingerilor sale staliniste.

[4]Anthony Kemp-Welch, Poland under Communism – A Cold War History, Cambridge University Press, Cambridge, 2008, p. 44;

[5]August Hlond (1881-1948) – cardinal polonez, arhiepiscop de Poznan, Gniezo (1926) şi Varşovia (1946), devine primatul Poloniei pe 13 iunie 1946. Este un personaj controversat, fiind acuzat că şi-a depăşit autoritatea când a încercat forţarea episcopilor germani din Teritoriile Dobândite (teritoriile integrate Poloniei după al II-lea război mondial cu graniţa pe Oder) să demisioneze, pentru a numi în locul lor clerici polonezi.

[6]Anthony Kemp-Welch, op.cit., p. 45;

[7]Joseph Rothschild, Nancy M. Wingfield-Return to Diversity-A Political History of East Central Europe since World War II, Oxford University Press, Oxford, 2000, p. 85;

[8]Anthony Kemp-Welch, op.cit., p. 45;

[9]Ştefan Wyszynski (1901-1981) – prelat polonez, episcop de Lublin (1946-1948), arhiepiscop de Varşovia şi Gniezo (1948-1981), primat al Poloniei în aceeaşi perioadă. Devine cardinal pe 12 ianuarie 1953, cunoscut pentru rezistenţa în faţa nazismului şi comunismului.

[10]Adam Sapieha (1867-1951) – cardinal polonez ce a ocupat funcţia de arhiepiscop al Cracoviei.

[11]Anthony Kemp-Welch, op.cit., p. 47;

[12]Joseph Rothschild, Nancy M. Wingfield, op. cit., p. 86

[13]Ion Constantin, Polonia în secolul totalitarismelor 1918-1989, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2007, p. 401;

[14]Ibidem, p. 402;

[15]Ibidem, p. 403;

[16]Ibidem, p. 403

[17]Anthony Kemp-Welch, op. cit., p. 48;

[18]Ibidem, p. 48;

[19]Ibidem, p. 118;

[20]Ibidem, p. 122;

[21]Edward Gierek (1913-2001) – secretar general al Partidului Comunist Polonez între 1970 şi 1980;

[22]Archie Brown, op. cit., p. 423;

""