Autor 69030 vizualizări


În vara anului anului 2004, președintele Ion Iliescu a organizat o recepție la Palatul Cotroceni, cu prilejul împlinirii a 60 de ani de la memorabilele evenimente din 23 august 1944. Invitat oficial, pentru prima dată din 1947 încoace, în palatul copilăriei sale, Majestatea Sa Regele Mihai I și-a expus punctul de vedere în legătură cu Actul pe care l-a întreprins la 23 august 1944.

Publicăm mai jos discursul integral rostit de Majestatea Sa Regele Mihai I la Palatul Cotroceni, în anul 2004, la recepția organizată cu ocazia aniversării a 60 de ani de la actul de la 23 August 1944:

”Domnule Președinte, Excelențele Voastre, Doamnelor și Domnilor,

Ca unul care am fost hărăzit de Soartă să conduc Națiunea română și Armata ei în timpul acela cumplit al anilor ‘40, am înțeles de mult că orice mișcare aș fi făcut, orice decizie aș fi luat, ea va fi interpretată și reinterpretată. Acest lucru este drept și potrivit. Pentru că deciziile mele au influențat viețile tuturor românilor, atât cei contemporani cu evenimentele, cât și cei din generațiile viitoare. Am înțeles, totodată, că interpretările istorice se schimbă, și ele, cu timpul. Ceea ce părea natural sau drept pentru o generație, poate părea de neînțeles pentru alta. Dar am respins întotdeauna, încercarea repetată de a utiliza acest eveniment pentru legitimarea unui partid politic.

Când am decis să acționez, acum 60 de ani, am fost călăuzit numai și numai de datoria pe care o am față de Națiune și față de Armată, și nu de interesele înguste ale unui partid politic. Actul de la 23 August nu este nici pe departe singurul eveniment istoric falsificat în România. Dar este, cu siguranță, cel mai falsificat eveniment din Istoria noastră. De aceea, susțin aniversarea de astăzi a acestui eveniment, la mai bine de un deceniu de la căderea dictaturii comuniste, când România democrată este capabilă să dezbată semnificația evenimentului fără frică și, poate, fără prejudecăți.

S-a spus, în special de către oameni care nu au cunoscut niciodată personal pe nici unul din actorii acestei drame și care nu au citit nici unul din documente, că decizia mea de la 23 August nu a fost necesară. Mareșalul Antonescu era, se spune, pe punctul de a stabiliza frontul din Moldova și, în orice caz, negocia deja, cu Uniunea Sovietică, ieșirea României din război. Complet fals. Am decis să acționez numai când a devenit clar că încercările noastre de a negocia cu aliații nu dădeau rezultate. Ideea că, în vara lui 1944, aliații ar fi fost pregătiți să accepte o pace negociată cu Antonescu sau că Antonescu ar fi fost capabil să oprească Armata Roșie la frontierele noastre, pentru totdeauna, sunt inepții pe care numai oamenii care ignoră înadins realitatea acelei perioade le pot susține.

Am fost, de asemenea, acuzat că am greșit crezând că acțiunea mea de la 23 August ar fi putut garanta României statutul de țară victorioasă la sfârșitul războiului sau că ar fi putut salva România de ocupația sovietică. Desigur nu știam, la acea dată, că toate democrațiile, la care românii se uitau ca la un model, deciseseră deja să ne lase pe mâna sovieticilor. Acele documente rușinoase, completate cu ridicolele lor “procentaje de influență”, au apărut la lumină mult mai târziu. Dar știam că, dacă războiul continuă în felul în care vroia Antonescu, România ar fi fost monstruos distrusă.

Iar eu nu aveam de ales între ocupația sovietică și independența completă. Eu am știut că o ocupație temporară sovietică era inevitabilă. Dar am crezut că sancționarea temporară a Armatei Roșii pe pământ românesc, bazată pe o înțelegere cu guvernul nostru, ne-ar da cel puțin speranța că ocupația ar lua sfârșit la finele războiului. A fost acest gând o naivitate? Poate, văzut cu ochii de astăzi. Dar a fost singura fărâmă de speranță, la vremea aceea, pentru a păstra ceva din independența noastră și ar fi fost o crimă să nu fie încercată.

Nu am avut iluzii în privința comportamentului Armatei Roșii pe teritoriile ocupate. Nici nu am avut idei false despre ceea ce vrea Stalin să facă din Europa, în viitor. Totuși, poate cineva să spună că am fi avut o soartă mai bună dacă luptam pe fiecare stradă și în fiecare sat ca să sfârșim cu aceeași ocupație sovietică luni mai târziu, dar cu câteva sute de mii de morți în plus? La acel moment am încercat să salvez cât mai multe vieți posibil. Desigur, sovieticii nu și-au ținut promisiunile. Și aliații nu ne-au tratat ca pe niște egali, la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, așa cum ni s-a dat de înțeles. Dar nu s-ar fi putut obține ceva mai bun dacă războiul continua și dacă și mai mulți români mureau în bătăliile inutile din 1944.

Dar poate că cea mai ciudată critică despre 23 August este că a adus comunismul în țara noastră. Comuniștii, care aveau puțină legitimitate multe decenii după eveniment. A fost o lungă perioadă în care au susținut că au făcut actul de la 23 August ei singuri. Astăzi, cred că astfel de aberații nici nu merită vreo examinare, oricât de superficială. Dar, pentru generațiile noastre tinere, care nu au trăit acele zile, vreau să spun că, în ciuda intimidării și a amenințării prezenței trupelor sovietice, covârșitoarea majoritate a românilor de rând nu au votat pentru Partidul Comunist, în primele alegeri după sfârșitul războiului.

Soarta României nu a fost diferită de cea a Poloniei și Cehoslovaciei, care au fost de partea aliaților, încă de la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, și totuși li sa impus comunismul. Ungaria, de exemplu, care a luptat de partea naziștilor până la urmă, a avut o soartă similară. La fel și Bulgaria, vecinul nostru din sud, care a încercat să rămână complet în afara războiului. Comunismul nu a venit în România din cauza a ceea ce s-a întâmplat acum exact șaizeci de ani. El a devenit inevitabil, în momentul în care cei doi dictatori ai Europei, Hitler și Stalin, au început să sfâșie în bucăți continentul și când democrațiile lumii au decis că, în nobila bătălie pentru a învinge pe unul din monștri, trebuie să rămână în termeni prieteno și cu celălalt monstru. A fost o alegere pe care nici eu, nici oricare alt român nu a făcut-o niciodată; a fost o alegere făcută pentru noi, deasupra capetelor noastre.

Dacă actul de la 23 August nu a oprit ocupația și subjugarea noastră într-o dictatură care a durat decenii după aceea, atunci care este totuși semnificația lui? Și, dacă nu are semnificație, de ce îl celebrăm astăzi? Cred că ziua de 23 August 1944 are nu numai o mare importanță, dar ne poate servi de model, în viitor. Actul pe care l-am condus nu a fost o capitulare fără condiții. A fost o încercare a mea de a salva suveranitatea României, prin încercarea tuturor șanselor, oricât de subțiri, care ne mai erau la îndemână. Mai mult, a fost o încercare de a readuce democrația în colțul acesta al Europei.

Aș fi putut să mă limitez la o schimbare de guvern. Dar primele mele acțiuni au fost să anulez legislația rasistă pusă în funcțiune în timpul războiului, să restaurez Constituția democratică din 1923, să garantez egalitatea tuturor cetățenilor noștri și să garantez libertatea cuvântului și alegeri libere. În acest sens, a fost un act de eliberare pentru întregul popor. Perioada de libertate a fost scurtă, și decenii negre au urmat. Dar, faptul că marea majoritate a poporului m-a sprijinit în timpul acela în acest efort, rămâne cea mai mare satisfacție din viața mea.

Continentul nostru s-a schimbat foarte mult, de atunci încoace. În ciuda tuturor dificultăților și slăbiciunilor, poporul nostru este astăzi liber. Suntem acum membri ai familiei Nord-Atlantice a națiunilor, și curând, vom fi parte a Uniunii Europene. Vechii dușmani au devenit parteneri și prieteni. Dar rănile acelor ani sunt încă prezente în noi. Am fost mișcat de imaginile recente ale Cancelarului german, care a vizitat mormântul tatălui pe care nu l-a cunoscut niciodată, care a murit și a fost îngropat în pământ românesc, nu mult după actul de la 23 August. A fost o amintire a costului pe care toate națiunile l-au plătit în acel teribil război, o amintire a suferinței care încă mai doare, chiar personal, noua generație a liberalilor pe care Europa îi are astăzi.

Dar a fost și un simbol al speranței. Niciodată de acum încolo, nici un lider român nu va mai trebui să se găsească în fața unor asemenea decizii, cum am fost eu în luna august, acum 60 de ani. Niciodată de acum încolo nu va mai trebui ca vreun lider român să învețe ce înseamnă ca soarta țării noastre să fie decisă în spatele scenei, în tratate secrete făcute fără să fim informați sau consultați. Mici sau mari, sărace sau bogate, statele Europei trebuie să învețe să se respecte unele pe altele. Trebuie să ne amintim astăzi de soldații care au plătit cu cel mai înalt sacrificiu. Ei toți purtau pe uniformă inițiala numelui meu, și nici o onoare mai înaltă nu mi-a fost dată vreodată decât să-i comand, în acele timpuri grele.

Trebuie să ne amintim de civilii care au pierit în bombardamente, foametea și devastările din război. Și, trebuie să ne plecăm capetele în memoria evreilor uciși, ca și ai membrilor altor minorități etnice, care au suferit în război. Dar, în cele din urmă, trebuie să ne rămână speranța. Încurajez pe toți românii să se uite la actul de la 23 August 1944, nu ca la un eveniment de care a profitat o persoană sau un partid, nici ca la un act care ne-a adus prejudicii, ci ca la un episod fundamental din renașterea noastră morală, începutul unui lung drum către respect de sine și democrație, momentul în care România a dovedit că este parte din adevărata Europă. Idealurile în care am crezut atunci, principiile care m-au condus toată viața, încep să se realizeze astăzi. Sunt mândru de decizia mea și sunt sigur că istoria va dovedi că ceea ce eu și generația mea am făcut, acum șaizeci de ani, a fost drept”.

""