Regele Ferdinand în istoriografia comunistă

Autor 3925 vizualizări


Regele Ferdinand I este mult mai puțin menționat în lucrările de istorie comuniste decât predecesorul sau succesorii săi. Putem atribui acest fapt concepției – comune majorității istoricilor – că Ferdinand a fost un rege slab, aflat sub influența unor personaje mai puternice din anturajul său. Desigur că în lucrările de propagandă imaginea lui Ferdinand este la fel de proastă ca cea a unchiului sau fiului său, descoperindu-i-se tot soiul de defecte, dar cei mai mulți istorici pun greșelile regelui pe seama influenței nocive pe care Ionel Brătianu o avea asupra sa. Cu toate acestea, la fel ca și Carol I, regele Ferdinand va cunoaște o reabilitare în istoriografia ultimului deceniu comunist.

La început, Ferdinand apare ca un prinț german adus în țară pentru a asigura continuitatea dinastiei impuse de cercurile străine. Spre exemplu, un articol apărut în „Scânteia” în 12 ianuarie 1948 îl descrie pe Ferdinand ca fiind un „slăbănog ofițer prusac [...] ieșit direct dintr-o cazarmă teutonă” . 

În cartea de propagandă Jefuirea poporului de către monarhie, autorii cărții, V. Anescu și M. Popa, care se pronunță foarte dur și față de Carol I, îl prezintă pe Ferdinand ca fiind „cel mai incapabil dintre monarhii Europei”, „o simplă marionetă în mâna acestei agente a capitalului englez” [n.a. – regina Maria]. Cei doi nu sunt singurii care vorbesc despre slăbiciunea regelui Ferdinand;și istoricii de la sfârșitul anilor '80, care vor reevalua rolul jucat de Ferdinand în istoria României, nu vor nega faptul că acesta nu a avut o personalitate puternică și că a fost puternic influențat de Ion I. C. Brătianu și de regina Maria. Spre exemplu, istoricul Ioan Scurtu, în Contribuții privind viața politică..., spune despre regele Ferdinand că a fost ținut departe de problemele politice de către unchiul său și că, deși era un om cu „o bună cultură generală”, care vorbea mai multe limbi străine, „avea un defect fundamental pentru un șef de stat:timiditatea” și, mai mult decât atât, era „o fire emotivă”.

 

Între cotropirea Basarabiei și reprimarea mișcării muncitorești

În lucrările de istorie din perioada stalinistă, regele Ferdinand este aspru criticat în primul rând pentru trei acțiuni. Mai întâi, pentru așa-zisa „cotropire” a Basarabiei, act născut din faptul că regele devenise „instrumentul politcii antisovietice a puterilor imperialiste”;în al doilea rând, pentru intervenția armată din Ungaria, și ea ordonată de cercurile imperialiștilor occidentali. Și, nu în ultimul rând, regele Ferdinand este pus la zis pentru faptul că a ordonat, în 1920, reprimarea mișcării muncitorești . Nu lipsesc, desigur, după cum era de așteptat, nici afirmațiile potrivit cărora Ferdinand a continuat politica de exploatare și jefuire a poporului român inițiată de unchiul său.

Cea mai proastă imagine a lui Ferdinand o întâlnim în paginile cărții lui Al. Gârneață, Adevărata istorie a unei monarhii,  autorul aducând în discuție numeroase aspecte privind viața personală a regelui, și nu numai, pe care nu le vom regăsi nicăieri altundeva. În primul rând, trebuie să vedem modul inedit în care acesta explică desemnarea lui Ferdinand ca prinț moștenitor al Coroanei României. Al. Gârneață spune că regina Elisabeta ar fi dorit ca tronul să fie moștenit chiar de fratele ei, „Wilhelm de Died, un tânăr foarte inteligent și aplecat spre preocupări de cultură”, dar că regele Carol s-a opus pentru că „nu avea prea multă încredere în cumnatul său, în care nu se oglindeau nici pe departe «calităţile» de mare acaparatoare ale familiei Hohenzollern-Sigmaringen” .

Al. Gârneață insistă destul de mult asupra vieții personale a regelui, unde găsește nenumărate dovezi care arată imoralitatea lui Ferdinand. Astfel, în paginile lucrării sale, vom întâlni un Ferdinand care a preluat „mania construirii castelelor de la unchiul său”, făcându-și la Cotroceni „un palat unde vor avea loc desfrânate orgii conduse de «gingașa domniță», dar de fapt nerușinata desfrânată regina Maria” . Mai mult decât atât, Gârneață susține că regele era alcoolic și că „avea o pornire deosebită pentru țigănci și femei de stradă”;el vorbește despre numeroasele legături amoroase extraconjugale pe care Ferdinand le-ar fi avut cu diverse femei, inclusiv cu „aproape toate infirmierele și surorile de caritate de la spitalele din Iași” [n.a. – în timpul ocupației germane, când familia regală se mută la Iași] .

Un alt aspect pe care Al. Gârneață îl tratează în mod diferit față de alți istorici este cel referitor la poziția regelui Ferdinand față de intrarea României în război împotriva Puterilor Centrale. El nu vede în aceasta doar influența cercurilor capitaliste engleze, franceze și americane, ci vrea să dărâme cu totul „legenda potrivit căreia Ferdinand I «cel loial» a luptat împotriva rubedeniilor sale prusace” în numele intereselor țării sale adoptive . Susține, în schimb, că regele a păstrat legăturile politico-economice cu Germania cât de mult timp a putut și că nu a renunțat la ele decât în momentul în care continuarea lor putea să-i pună în pericol tronul.

 

Reconsiderarea domniei lui Ferdinand

Alți istorici vor susține însă teza loialității lui Ferdinand față de interesele României. Astfel, Ion Popescu-Puțuri explică, într-un studiu dedicat de fapt proclamării republicii, păstrarea regimului monarhic în România Mare prin faptul că poziția regelui Ferdinand din timpul războiului i-a atras aprecierea populației. Istoricul spune că dinastia Hohenzollern a rămas la conducerea țării ca o „răsplată pentru adeziunea curții regale la cauza luptei pentru făurirea statului naţional unitar, care l-a pus pe regele Ferdinand în situaţia de a duce război împotriva ţării şi a poporului său de origine”. De asemenea, Ioan Scurtu, în lucrarea deja menționată, oferă citate din spusele regelui de la Consiliul de Coroană din 1916, din care reiese că Ferdinand și-a călcat pe inimă pentru a respecta dorințele poporului român

Așadar, în ultimii ani ai regimului comunist, regele Ferdinand nu a mai fost privit ca un simplu continuator al lui Carol I în materie de exploatare și jefuire a poporului. Rolul său în împlinirea idealului național de Unire a fost reconsiderat, iar istoricii au acceptat faptul că anii domniei lui Ferdinand au reprezentat o etapă de evoluție în istoria românilor.
 

""